Un blog pentru cei inteligenţi şi relaxaţi
Suma zilelor este o scrisoare. O scrisoare a Isabelei Allende către fiica sa, Paula. Fără legătură cu romanul Paula al aceleiaşi scriitoare – roman dedicat fiicei decedate la numai 28 de ani. După mulţi ani de la tragica pierdere, Isabel Allende ne aduce Suma zilelor în acelaşi ton specific ei, încărcat de ironie şi auto-ironie, de întâmplări hazlii, reale sau imaginare – nici nu mai contează!... Continuarea ->
Nu mi-au plăcut niciodată scrierile despre ţară, patrie, vatră. Cu descrieri plictisitoare, natura cea-mai-cea, oamenii cei-mai-cei, bogăţiile cele-mai-cele. Isabel Allende m-a pus la punct. Mi-a arătat că poţi scrie despre propria ţară cu iubire, dar fără patetism; cu ironie şi bun simţ; cu umor, dar şi respect; cu subiectivism, dar fără patimi. Chiar dacă Allende este o chiliană, iar Chile este o ţară a pătimaşilor.... Continuarea ->
E greu să n-o iubeşti pe Isabel Allende. Dacă i-ai citit o carte, e aproape imposibil să n-o vrei şi pe următoarea. În unele romane stilul ei îţi taie respiraţia: te surprinde, te îneacă în poveşti superbe izvorâte din viaţa de zi cu zi, viaţă prezentă sau trecută – realismul magic. Iar la Allende este magnific. În alte romane, Allende te lasă să respiri în voie şi te bucură cu un altfel de poveşti, cu mai puţină magie şi mai mult realism. O astfel de poveste găsim în romanul Amantul japonez. Mai uşor de asimilat, dar la fel de încărcată cu situaţii bizare şi personaje non-conformiste.... Continuarea ->
La inceput nu m-a atras foarte mult. O acţiune de pe la 1770, o lume veche şi îndepărtată în timp şi spaţiu. De dragul Isabelei Allende am continuat lectura şi s-a dovedit a fi fascinantă, ca toate scrierile ei. Isabel Allende are farmec scriitoricesc chiar şi când scrie o listă de cumpărături.... Continuarea ->
Poate nu sunt singurul cititor care crede că scriitorul se bazează pe imaginaţie. Acea parte a gândirii, cam ruptă de realitate, care îl ajută să inventeze, să “brodeze” întâmplări, fapte, situaţii, personaje şi caractere. Isabel Allende îşi foloseşte imaginaţia “doar” pentru a ne reda realitatea într-un mod iscusit, în acel mod care face din cărţile ei poveşti de neuitat.... Continuarea ->
Portret în sepia, pentru că viaţa nu este deloc pictată în alb-negru. Şi nici curcubeul nu dansează cu ea în fiecare zi. Viaţa este încărcată de lumini şi umbre, de pete crem, şi bej, şi maronii, şi aurii.... Continuarea ->
Cartea asta se putea numi oricum altfel. Nici aşa nu e rău, dar parcă îl parafrazează pe Marquez (“Despre dragoste şi alţi demoni”).... Continuarea ->
„Pe 8 ianuarie 1981, pe când mă aflam în Venezuela, am primit un telefon care mă anunţa că bunicul meu iubit era pe moarte. Am început să-i scriu o scrisoare, iar acea scrisoare s-a preschimbat în primul meu roman, Casa spiritelor, apărut în 1982“, avea să declare Isabel Allende două decenii mai târziu. Astfel s-a născut saga familiei Trueba, o familie nebună, cu nebunia obişnuită fiecărei familii – dacă ai răbdarea să scormoneşti în fiecare.... Continuarea ->