Poate nu sunt singurul cititor care crede că scriitorul se bazează pe imaginaţie. Acea parte a gândirii, cam ruptă de realitate, care îl ajută să inventeze, să “brodeze” întâmplări, fapte, situaţii, personaje şi caractere. Isabel Allende îşi foloseşte imaginaţia “doar” pentru a ne reda realitatea într-un mod iscusit, în acel mod care face din cărţile ei poveşti de neuitat.
Personajele şi întâmplările redate de scriitoare sunt reale, toate. Le căuta şi le găseşte, sau i se relevează de-a gata. Nu le inventează. Ea inventează numai hainele în care le îmbracă sau mobilierul lângă care se mişcă.
Allende a scris despre ţara ei, despre strămoşii ei, despre prezentul şi trecutul ei, despre copiii şi părinţii ei, despre ea însăşi proiectată în diverse situaţii şi perioade.
În Planul infinit aflăm despre soţul ei (ultimul) şi viaţa lui până s-o întâlnească. Întâlnire târzie, dar atât de benefică pentru amândoi! Despre viaţa lor împreună găsim fragmente în alte romane.
Planul infinit este numai despre Gregory Reevs (numele inventat pentru personajul sau real). Despre viaţa lui deloc uşoară, trăită într-o Americă tulbure, în medii diferite, de la Vietnam la Flower-Power.
Autoarea descrie extraordinar viaţa din cartierele mărginaşe cu populăţie hispanică, faţa umană a războiului, mişcarea hippie, transformările de mentalitate în societatea americană, criza de valori – descrieri captivante, fermecătoare, uneori dure.
Există scrieri în care întâlnim personaje normale în situaţii extreme. Isabel Allende scrie despre situaţii normale cu personaje extraordinare. Oamenii din Planul infinit sunt plini de contradicţii, iar viaţa are grijă să-i plimbe alternativ de la înger la demon, îmbinând foarte interesant ideea de destin cu cea a responsabilităţii. Se pare că destinul îl purtăm în noi, dar nu într-un mod fatalist, ci determinat de acţiunile noastre:
“Asta înseamnă că tot ce facem intră în viaţa noastră, că ducem mereu în spate tot ce am dorit, am gândit şi am făcut”, iar “Viitorul nu e o gaură neagră, ci o pagină albă.”