Încă un roman ciudat care-mi pică în braţe!
Pe când eram o operă de artă îmi pare a fi o alegorie la adresa mondenităţii, a superficialităţii și a goanei după imagine.
Citind tuşele grosiere ale lui Eric-Emmanuel Schmitt în această scriere, mi-a venit în minte Bruckner cu “Iubito, eu mă micşorez!”.
Autorul duce la extrem singurătatea sufletească a individului modern, şi de aici, setea lui de atenţie, setea de a fi admirat, lăudat, iubit.
Adam Bis este “opera de artă” în care îl transformă “binefăcătorul” său, în urma unor operaţii estetice care mai mult îl mutilează decât îl corectează. Un tânăr în pragul sinuciderii, lipsit de stimă de sine, disperat de singurătate, face pact cu diavolul şi-şi vinde sufletul în schimbul gloriei şi strălucirii.
Din fericire, în scurt timp îşi dă seama de greşeală, conştiinţa lui e mai puternică decât satisfacţiile efemere pe care le are ca “operă de artă”. Chiar dacă Adam Bis devine mai celebru decât Gioconda, omul din el se răzvrăteşte dorindu-şi libertate, iubire, linişte.
Pe când eram o operă de artă este o poveste ironică, pe alocuri brutală, dar nu lipsită de sensibilitate şi învăţăminte. Și, de ce nu, extrapolând, este povestea atâtor ”vedete” tv care în goana lor după atenție și atenții, în goana lor după succes și vizibilitate ”pe sticlă”, pentru bani și mai ales popularitate, se mutilează sub pretextul înfrumusețării. Și ca orice formă fără fond, ajung tributare și dependente de propria reflexie în ochii mereu critici ai societății.
“O carte extraordinară, discretă satiră la adresa moravurilor contemporane supuse strălucirii deşarte şi puterii banilor. Şi, ca o gură de oxigen salvatoare, o poveste de dragoste de neuitat” – titrează Le Figaro, pe bună dreptate.
