Cred că am mai spus-o cândva: există cărţi minunate a căror acţiune se petrece în două zile şi alte cărţi minunate a căror acţiune se desfăşoară pe parcursul a douăzeci de ani. Dilatarea sau condensarea timpului în paginile scrise ţine cumva de talentul scriitorului şi mie îmi plac ambele categorii, dacă au cu adevărat ceva de spus.
Pentru pasionaţii de istorie orientală şi, în special, de istorie a Turciei, În numele prinţesei moarte este romanul ideal. Orhan Pamuk s-a chinuit să ne redea ceva din această istorie, dar a ratat lamentabil, din punctul meu de vedere. Kenize Mourad reuşeşte cu succes acest demers, fără a fi laureată a vreunui Nobel…
Chiar dacă ai impresia că citeşti o poveste din 1001 de nopţi, întâmplările sunt bazate pe fapte reale, iar asta dă greutate romanului. În numele prinţesei moarte surprinde cu măiestrie şi emoţie un moment important din istoria Turciei: dizolvarea Imperiului Otoman şi naşterea Turciei moderne. Iar partea romanţată a acestor evenimente reale ne redă în amănunt viaţa (deloc uşoară) din palatul sultanului, somptuozitatea uneori apăsătoare a haremului, constrângerile – mai multe decât libertăţile – suportate de familia imperială.
Însăşi scriitoarea Kenize Mourad este descendentă a acestei familii – mama sa, Selma, fiind personajul principal al romanului şi nepoată de sultan. Copilăria şi tinereţea Selmei sunt marcate de momente istorice dificil de trăit şi de digerat. Povestea personajelor este captivantă, dar cele mai interesante aspecte mi s-au părut a fi educaţia şi mentalitatea acestor personaje – atât de stricte şi supuse unor reguli de neclintit, atât de neconforme cursului firesc al vieţii.
Pe parcursul a douăzeci de ani, Selma ne plimbă de la Istanbul la Beirut, şi-apoi măritată cu rajahul Amir, din India sufocată de restricţii la libertinul Paris. O excelentă punte a socialului interbelic între Orient si Occident.
În mod ironic, este descrisă drama trăită de turci când Istanbul-ul a fost ocupat de englezi şi francezi, fără a se aminti de sutele de ani în care Imperiul Otoman a cotropit şi exploatat zeci de popoare.
În numele prinţesei moarte este o poveste captivantă, un roman bine scris şi o lectură minunată. Şi pentru că nu pot să nu cârcotesc puţin, singurul lucru care nu-mi place la această carte este coperta. Selma – ten alb, păr roşcat şi ochi verzi – ne este descrisă ca fiind mult mai frumoasă şi mai stilată decât arată ţigăncuşa cu pampoane de pe copertă.
Chiar dacă imaginea reprezintă tabloul lui Leon Francois – “The oriental woman”, ea n-are nici o legătură cu descrierea din roman a Selmei. Neinspirată alegere a editorilor!
Însă coperţile, oricum ar fi ele, îmbrăţişează 726 de pagini minunate pe care le parcurgi dintr-o suflare.
