“Trăieşte ca şi cum ai muri mâine. Învaţă ca şi cum ai trăi veşnic” – Mahatma Ghandi. Cu tot respectul pentru Mahatma Ghandi, dar spusele astea nu ne uşurează existenţa şi nici n-o fac mai interesantă. Îndemnul ăsta, chiar dacă are o profundă latură spirituală, la o analiză mai pragmatică e greu de aplicat în sfera materială şi emoţională.
Îţi propun un exerciţiu de imaginaţie: cum te-ai simţi şi cum ai reacţiona dacă ai şti că mori mâine? Sau chiar poimâine… După ce ieşi din şocul produs de veste, te cuprinde panica. Şi aproape imediat îşi face loc durerea că totul se sfârşeşte pentru tine. Apoi, e posibil să te gândeşti la cei apropiaţi care de mâine vor fi dramatic şi iremediabil îndepărtaţi. Şi dacă reuşeşti să-ţi gestionezi toate aceste gânduri şi sentimente ce vin tăvălug peste tine, posibil să-ţi treacă prin cap şi tona de treburi pe care le laşi neterminate. Plus părerile de rău că n-ai început multe altele. Măcar aşa, să vezi cum ar fi fost dacă…
Din câte ştiu, nimeni dintre cei care au aflat că vor muri foarte curând n-a ţopăit de bucuria de a trăi intens, n-a jucat toţi banii la cazino, n-a plecat în croazieră, n-a dat petreceri de despărţire definitivă. Deci n-a făcut ceva minunat (şi urgent) pentru sufletul său. Poate că a făcut lucruri mercantile: şi-a pus în ordine datoriile sau averea, şi-a cumpărat loc de veci şi trusou de înmormântare, poate că s-a împăcat cu duşmanii şi s-a certat cu moştenitorii.
Spitalele sunt pline de bolnavi incurabili. Unii, chiar bogaţi. Toţi îşi petrec ultima sută de metri din viaţă cu tratamente, perfuzii şi multă speranţă, indiferent de vârstă. Doar în filme mai vedem câte un muribund care arată înfloritor şi sfidează spectatorii cu un zâmbet învingător. În rest, proximitatea morţii este însoţită de lacrimi, jale şi regrete. Firesc!
Cum poţi să trăieşti ca şi cum ai muri mâine? Gândul ăsta îţi face ziua de azi un calvar! Dacă am trăi azi cu gândul că murim mâine, am boci într-una şi-ar clocoti în noi invidia pe tot ce mişcă. Teoretic, oricare din noi ar putea muri mâine. Ştiind această teorie, îţi trăieşti ziua de azi mai altfel?
Cât despre “Învaţă ca şi cum ai trăi veşnic”, ce să spun? Dacă elevii ar şti că trăiesc veşnic şi-ar amâna bacalaureatul până pe la 80 de ani. Iar studenţii şi-ar da restanţele în al doilea secol de viaţă… 🙂
Foto: Pexels
M-ai bine-dispus cu bacul dat la 80 de ani! Evident, nu cred că te-ar apuca brusc bucuria de a trăi azi, știind că mori mâine! Ar fi jalea de pe lume, știind că nu ai apucat să…aia, să…ailaltă. Cât despre învățat, asta da, nu e cazul să rămâi înțepenit în alte vremuri, când totul evoluează. Eu m-am apucat de învățat engleza la aproape 64 de ani, cu o aplicație. Și buchisesc la ea de mai bine de un an.
@Ana G.,
Am avut și eu tentative de pus engleza la punct și virgulă, după carte (nu după ureche). Nașpa e că, dacă n-o exersezi vorbind, n-o poți vorbi corect (ca la scris/citit).
Mă gândeam acum că știu câțiva oameni (destul de mulți) care-mi dau impresia că asociază învățatul cu școlarizarea. Și că se face un scop precis. Acela de a trece un examen, de a-și lua vreo ștampilă pe o diplomă, de a obține o promovare la job și din astea. Nu și din plăcerea pură și simplă pe care ți-o dă aflarea de lucruri noi sau de aprofundare a unora cunoscute la nivel superficial, clarificarea unor incertitudini/neclarități, dobândirea de skill-uri noi sau perfecționarea unora aflate în stadiul de „amator”. Nu mai zic de învățarea unei limbi străine, pe care poate nu o vei folosi niciodată altfel decât conversațional. Am întâlnit oameni care recunosc senin că, după anii de școală, n-au mai reușit să pună mâna pe o carte. Că „traume”, că au fost obligați să citească cândva, au făcut-o de nevoie și sub presiune, dar acum simt că au libertatea să aleagă dacă să o facă sau nu. Și aleg să nu. Citeam la un moment dat un studiu care arăta România cam pe la coada clasamentului între țări în ceea ce privește „adult learning”-ul. Mi s-a părut atât de trist. Dar și de înțeles, cumva, având în vedere cam ce înseamnă learning-ul la noi în anii mici. Obsesia pentru niște rezultate cuantificate în note și diplome și prea puțin preocuparea de a dezvolta viitorilor adulți gustul și plăcerea învățării. Plăcerea de învăța constant, pe tot parcursul vieții, mi se pare ca plăcerea de a mânca spanac constant, pe tot parcursul vieții. Se dobândește cel mai ușor de la vârste mici, dar se poate dobândi și la vârste mai mari. Dar na, mulți oameni au impresia că dacă ceva nu le place, aia e, nu se poate face nimic. Poa’ să vină o armată de Mahatma Ghandi să-i îndemne la învățat, cu argumente care mai de care. Că dacă lor nu le place, nu le place și pace, se refugiază mintenaș în „de gustibus non disputandum est”.
@Anduța,
Tare fain ce ai spus.
Doar că… decât să mănânc spanac, mai bine mă apuc de învățat chimie :)))
Eram cu o seară înaintea susținerii examenului de licență. În fața mea, pe undeva pe la ora 6 sau 8 nu mai țin minte, la vreo 10 metri a picat un geam care s-a făcut țăndări. Învățasem, ca nebunul în ziua respectivă și după ce am văzut firimiturile de sticlă pe jos gândul m-a dus la faptul că învățasem ca prostul toată ziua și dacă eram 10 metri mai în față nu mai apucam să susțin examenul.
Eu mă ghidez după trăiește viața ca atunci când vine sorocul să nu ai nici un regret.
@BaGheRa,
Da’ io cred că ”dincolo” te primește și fără licență. Nu-i dracu chiar atât de… exigent 😅
M-ai vedea la cazan asa-i decât cu o pereche finută de aripi 😎 așa-i?
@BaGheRa,
Păi, din cât ai povestit pe-aici, ai cam zburat destul în viața asta 🙃
Cred ca nu se referea la bolnavii incurabili 🙂 ci la faptul ca maine poate da o masina peste tine sau sa iti cada o caramida in cap. Prea multi traim prea putin. In ideea de „lasa ca maine…”. Viata se imparte intre casa, serviciu, indatoriri si din cand in cand o evadare de weekend sau un concediu. Ce facem efectv pentru noi? Cand tragem linie la sfarsitul unui an, cum suntem? Nu zic ca nu sunt si exceptii, cunosc oameni care sar cu parasuta, urca pe munte weekend de weekend, in timpul saptamanii sunt pe la concerte… dar cati facem asta? Cati ne permitem. cati avem timp?
Cat despre invatat, da. Omul cat traieste invata spune un proverb. E trist sa vezi oameni care nu mai vor sa asimileze nimic, cred ca ceea ce stiu este suficient, sunt din ce in ce mai straini intr-o lume din ce in ce mai tehnologizata. A invata nu inseamna numai asta, inseamna si a fi in permanenta curios. Cand dispare curiozitatea, disparem si noi.
@Cătălin,
P-aia cu incurabilii am adus-o în discuție gândindu-mă că omul (generic spus), până la analize și aflarea unui diagnostic trist, cu o zi, o saptamana, un an inainte a trăit normal, banal, fără niciun gând ”la final”. Ca noi toți, suntem sprințari până în secunda X când nu mai suntem 🙂
Eu reduc asta cu traieste ca si cum ar fi ultima zi la faptul de a profita de timpul cu cei dragi cat mai mult posibil. Banii, munca, distracțiile sunt toate valoare zero cand ne vine vremea. Cred ca singurul regret pe care il putem avea e ca nu am stat mai mult timp cu ai nostri. Dupa ce am pierdut-o pe mama am realizat treaba asta. De atunci totul e pe locul 2 in fata timpului petrecut cu fii-mea. Restul, duca-se.
La invatat, invatam, da, cat traim.
Asa e. Chiar am incercat sa petrec cat mai mult timp cu ai mei, fara nicio idee ca o voi pierde pe mama fulgerator, in decurs de cateva zile. Mereu imi pot spune ca as fi putut petrece mai mult impreuna, pe de alta parte stiu ca cel putin constient am facut cat mi-a stat in puteri. Cu tata din pacate nu am o relatie foarte apropiata, desi dupa moartea mamei chiar am incercat. Dar si aici, fac in asa fel incat sa stiu ca nu voi avea ce sa imi reprosez.
@Singlemom,
Regretul ăsta cred că îl avem toți.
Din păcate, copiii noștri vor conștientiza asta când noi nu vom mai fi…
În vremurile mele de glorie când funcționam pe bază de kerosen și nervi ( acum sunt pe rugăciuni și apă sfințită ), am avut o discuție cu un psihoterapeut.
Care mi-a spus așa: când te pui la somn și ești pe punctul să adormi, imaginează-ți ( nu știu dacă am scris corect, sunt semi-analfabet, nu mă ascund ) că nu te mai trezești. Adio mamă, adio Junior, adio ciorbă de perișoare, adio mare albastră. Somn veșnic.
PS.Să fiu pe deplin sincer, cred că în noaptea aia am adormit pe la cinci dimineața, a doua zi am fost chiaun de cap.
Am trăit la maxim, dacă e să rup ușa, egal unde ajung sus sau jos, tot caterincă o să fac.
@Paco,
Bun sfatul psihologului, un apel la conștientizare.
Că altfel, dacă te gândești în fiecare seară la asta, bolunzești 🙂
Imi cer scuze la doamna @Laura G, pisiterapeutistul se referea că când mă apucă pandaliile pe bolile la cap, să mă gândesc că nu în fiecare zi e ofertă la drum lin către îngeri și adio suflet bun…
Dacă mă gândesc în fiecare seară la ,, vă pupă Paco,, e grav. Adică acum deși nu e chiar totul perfect organizat la mansardă, pot să merg și singur cu mijloacele de transport în comun sau să văd diferența dintre o macaroană cu gluten și una fără.
Eu zic asa: „Traieste!” nu „Traieste ca si cum!”. Sa traiesti ca si cum suna a „Prefa-te ca traiesti”. Pentru mine a trai inseamna si sa fac piata, si sa gatesc, sa gatesc masa obisnuita sau bunatati de weekend sau bunatati de „cand am chef”, sa citesc, sa fac lectii cu copiii, sa ma bucur si sa povestesc cu ai mei, cu prietenii, sa invat ceva nou necesar profesiei sau pur si simplu pentru ca mi se pare mie interesant sau imi place… Nu imi contabilizez viata in cate concedii am avut pe an sau cate iesiri la munte sau la mare, nu imi fac planuri de genul anul asta trebuie sa ma distrez atat sau asa … Ce iese aia iese si e viata mea si nu ma intereseaza cat de grozava e altora, nu ma deprima si de fapt nici nu ma intereseaza ce experiente extraordinare au altii decat la nivel de poveste si idei de urmat in caz ca am nevoie de inspiratie la un moment dat. Da, poate privind lucrurile retrospectiv as mai schimba unele pe ici pe colo, Dar in general dorintele mele s-au incadrat in ce puteam realiza eu cu puterile mele. I-am privit pe parintii mei si pot spune ca au trait viata. N-au avut nici concediile perfecte, nici prietenii ideali, nici vacantele minunate, care uneori erau doar vizite la bunici, dar eu i-am simtit ca au trait. Despre tata, pot spune ca a trait si ar mai fi vrut sa traiasca. Si in ultimele clipe si-ar fi dorit doar familia apoape si ce si-a dorit mai mult nu a avut parte in ultimele zile ale vietii caci a sfarsit pe un pat rece de spital de unde suna la 3 noaptea la mama sa ii spuna ca vrea apa, ca ea stia cum sa comunice cu el cand vorbele nu ii mai ieseau clare,
Cred ca ne gandim prea mult ca viata trebuie sa fie intr-un anume fel cand de fapt ea e pur si simplu.
@Nicole,
Cum s-a mai discutat deseori pe-aici: nu contează gradul de fericire (relativ), de bogăție sau atingerea perfecțiunii. Contează doar să ai o viață împlinită 🙂
Dacă chiar aș interioriza vorbele astea, eu cred că m-aș confrunta cu un teribil sentiment de FOMO (fear of missing out). Așa că pas. Știu foarte bine că nu am trăit/învățat, nu trăiesc/învăț și nici nu o să trăiesc/învăț tot ce-ar putea trăi/învăța un om. Privind în urmă, realizez că aș fi putut trăi mult mai multe experiențe frumoase, aș fi putut învăța mult mai mult și mai multe. Aia e, trecutul nu-l pot întoarce, nu-l pot schimba, mi-s ok cu asta. Sigur, pot învăța din el și să aplic concluziile pentru prezent sau pentru viitor. Da’n tihnă, așa, nu cu gândul sabiei morții iminente deasupra capului. Pe de altă parte „memento mori”. Știu că prezența mea pe această lume este efemeră, la fel ca a oricărui alt om. Dar nu e un gând care să mă bântuie, nu mă sperie, e doar o chestie de conștientizare. De speriat, m-a speriat doar când eram foarte mică, vreo 6 ani aveam, când am realizat că uăileleu, voi muri ca străbunica (prima moarte de care am fost conștientă). Nu știu ce-o fi fost în capul meu de m-oi fi speriat așa de tare, dar tind să cred că a fost necunoașterea a ceea ce înseamnă să fii mort. Acum știu (am învățat prin morțile altora), nu mă mai sperie. Știu că odată moartă, pur și simplu voi fi o bucată de carne (care nu simte și nu gândește) arsă de flăcări sau mâncată de viermi. Încă nu m-am decis 100% care variantă, că doar n-oi muri mâine, ce naiba! 😀
@Anduța,
Nici eu nu mor mâine (poate nici poimâine, ci mai încolo), dar am decis că prefer flăcările 🙂
Dennis Lloyd – GFY (go fak yourself – pentru dinozauri) conține un snippet dintr-un Ted talk pe care iar am uitat să-l ascult: ‘Break Ups Don’t Have to Leave You Broken’ – Dr. Gary Lewandowski.
Anyway, dr Gary ăsta zice așa:
And whether your relationship is awful, good, or great
We don’t like endings
We don’t like to lose things
And especially, we don’t like to lose things that are important to us
And make no mistake
Relationships are the single most important thing to you and your life
It’s the source of all of your best memories
It’s the source of all of your worst memories
When you think back on your life
And you’re 95, a hundred years old
And you look back over the course of your lifetime
You’re not gonna think
‘I wish I owned a better phone’
‘I wish I spent more time on the internet’
‘I wish I spent more time at work or sleeping’
It’s not gonna be any of those kinds of things
It’s gonna be ‘I wish I spent more time with the people I love’
Și eu sunt 10000000000% de acord cu el.
@Vera,
Poate tocmai pentru că relațiile sunt atât de prețioase în viață, ele sunt atât de dificil de construit, de întreținut și atât de dureros e când se rup.
Și mă refer la toate relațiile – pireteni, copii-părinți, romantice, colegiale, amicale…
E mai mult o parabolă: să nu regreţi, atunci când mori, că nu ai valorificat la maxim timpul care ţi-a fost dat.
E un fel de „nu lăsa pe mâine ce poţi face azi” sau de „trăieşte clipa”. Nu este ca şi cum ştii exact că mâine vei muri, ad litteram, e un mâine alegoric.
Este, deci, doar un îndemn de a fi conştient că eşti fragil şi trecător pe lumea asta. Te crezi tânăr şi nemuritor, dar şi tinerii mor. Sau, dacă nu mori de tânăr, te trezeşti la 70 de ani cu n regrete a ceea ce ai fi putut să faci, dar nu ai făcut la timpul potrivit.
Şi da, să înveţi zilnic câte ceva, toată viaţa, să nu te plafonezi, să ţii pasul cu vremurile, cu noutăţile; şi în meserie, dar şi în general. Şi să nu te culci pe o ureche că „gata!, am terminat şcoala, am un job, gata cu învăţatul„. Sau, să îţi spui: „la ce bun să mai învăţ? oricum mor mâine-poimâine, la ce îmi foloseşte să pierd timpul învăţând mereu lucruri noi? pentru ce acest efort?” La ce îţi foloseşte? La calitatea vieţii pe care o vei trăi: vei înţelege mai bine ce e în jurul tău, satisfacţiile intelectuale sau practice nu sunt cu nimic mai prejos decât cele ale simţurilor. Să ai, deci, o minte iscoditoare toată viaţa, fără să te gândeşti că, după ce mori, cunoştinţele acumulate dispar în neant (adică, la ce bun efortul?).
@Solandi,
Pare incredibil: am aflat (indirect) de o familie, soț-soție, ea în jur de 98 de ani, el împlinește săptămâna viitoare 100 de ani și care zilnic sunt cu ochii pe tabletă, pe laptop sau într-o carte. Sunt la curent cu știrile generale și încă citesc despre descoperirile apărute în domeniul lor profesional. N-au ieșit de ceva vreme din casă, corpul nu-i mai ajută, dar cu mintea sunt foarte ”vii” 🙂
@Solandi, parca mi-ai citit gandurile!! La aceasi parabola ma gandeam si eu!
@Laura, eu sunt placut impresionata cand citesc/vad stiri la tv sau in presa, de persoane la varste inaintate 80 sau 85 de ani, care au absolvit o universitate, sau un exemplu concret, este un domn care pedaleaza la 85 de ani! Eu il urmaresc pe FB pe Lucian Mandruta, si el organizeaza in weekend-uri tururi ciclistice, si acolo l-am vazut pe acest domn de 85 de ani:))).
Acum cativa ani, cand am fost in Punta Cana, era un culplu de 75 +, care se certifica pentru scuba!! Amazing:))
Cand vad/ ascult asa ceva, ma determina sa nu renunt la a invata lucruri noi:)))
Btw, de cand am inceput sa citesc rubrica ta despre carti, am inceput sa citesc mai mult! Mi-ai redeschis pofta de citit!! Mersi @Laura!!
@Zoe,
Mă bucur tare mult că ai sporit cititul cărților! Pe unele le am în format electronic și dacă te interesează vreuna, spune-mi și ți-o trimit 🙂
Wow, mersi @Laura, am sa abuzez de oferta ♥️!
Mai știți,, Las pequenas cosas,, cu Jean Reno ?
Astăzi am avut la masă client pe fostul antrenor al lotului de box al Portugaliei. Am ieșit să fumez două minute o țigare, am stat la povesti două ore.
Era cu un prieten spaniol, ăla a fost traducător.
Trăiește ca și cum….
Nu știu cine mă iubește așa de mult, dar indiferent cum plec, nu am trăit degeaba.
@Paco, ai ce sa ne povestești 😊, nu două ore, dar 10 minute tot poți povestesti😀.