De-a lungul timpului, mai ales odată cu dezvăluirile personale apărute pe internet, sub diverse forme, am observat (citind păreri, opinii, drame, dezbateri) că se bate mult moneda pe sinceritate, adevăr, loialitate. Să-i spui tot-tot partenerului, să nu existe secrete, de alte derapaje nici nu mai pomenesc. Și da, sunt foarte ok indicațiile și sfaturile astea, e îndreptățită dorința fiecăruia de a trăi armonios cu partenerul/partenera. Monogamia e parte din educația și cultura europeană, deci asta suntem învățați să ne dorim ca maximă împlinire relațională.
Dar nu asta e tema principală a textului ăsta, ci doar un preambul 🙂 Ieri am citit o povestire, ”Vântul” scrisă de Dino Buzzati, iar despre autor voi scrie cu altă ocazie. Doar că povestirea asta te cam pune pe gânduri. Pe scurt, El și Ea sunt în amor, El a aflat cumva că Ea l-a mințit cu o seară în urmă când nu s-au întâlnit, spunându-i o altă variantă a timpului petrecut în realitate.
El s-a făcut că plouă și, chiar dacă e măcinat de gelozie, temerea lui cea mai mare este ca nu cumva Ea să-i spună adevărul.
”cu diabolica intuiţie a femeilor, ghici fulgerător că eu ştiam (falsa convorbire telefonică, neprevăzuta îndatorire mondenă, automobilul gri cu număr elveţian, el, necunoscutul, porcul, care o dusese cine ştie unde)”.
Având credința că o mărturisire ar putea însemna sfârșitul relației, El o iubește atât de mult încât preferă să nu știe, să nu afle amănunte, preferă ca Ea să nu-i spună nimic, considerând că, dacă îi spune, înseamnă că nu-l iubește, că nu-i pasă de trăirile lui și nici de relația lor.
„Dacă-mi mărturiseşte totul, gândeam, însemnează că nu mă mai iubeşte, dacă ar mai ţine cât de cât la mine cine ştie ce născociri nemaipomenite ar mai plăsmui”.
Și în punctul ăsta apare dilema: ce anume ar fi etic, demn, benefic și cu un viitor frumos?
- – un adevăr dureros, greu de acceptat și, probabil, final de relație? Sau
- – o minciună frumoasă, liniștitoare de ape tulburi, ceva ce nu pune în pericol continuarea relației.
Cu precizarea că, așa cum ne spun poveștile, relația are la bază multe sentimente profunde, înălțătoare, minunate, dar na! Mai apare câte o ”alunecare de teren” 🙂
LE – Legat de acest subiect, după ce am scris articolul de față, am citit un paragraf de pe un site tare interesant, recomandat zilele trecute de Anduța:
Să spunem verde în față ceea ce gândim sau să ne menajăm interlocutorii, prietenii, chiar pe cei din familie, cu perifraze care diluează sau chiar escamotează sinceritatea, dar nu lezează? Sincer să fiu, nici eu nu știu, așa că nu mă pronunț. (prof. Gh. Pospai)
Ce preferați: crudul adevăr sau ”minte-mă frumos”?
Foto: Pexels
Euroi nu mai sunt? Că e mai ușor de ales 😂
@Mona,
S-au terminat ieri, rapid. Azi e de dat cu adevăr/minciună 🙂
Aia cu „să-i spui tot-tot partenerului” mi se pare un pic exagerată. Mai omiți unele chestii mai neimportante, ce naiba!
La partea asta cu relația și înșelatul, însă, prefer adevărul oricât de dureros ar fi. Sunt destui oameni pe pământul acesta, nu e nevoie să te lipești în asemenea hal de o persoană încât să treci peste orice.
@Ionuț,
Uneori, peste iubire (dacă e) cade și un pietroi de posesivitate. Ori ești al meu/a mea, ori crăpi! Presa de scandal e plină de-astea 🙂
Eu sunt dintre cei care preferă adevărul. Dar de-a lungul anilor am constatat că, chiar dacă aparent am iertat, nu pot să uit nicidecum și asta mă macină interior.
O perfuzie cu nesimțire la doamna, vă rog!
Cui pe cui se scoate 🤪
Adevărul gol-goluț, nicidecum crud😏
Prefer adevarul decat indoieli care te macina si oricum duc relatia in cele din urma la sfarsit, doar ca e un sfarsit mai chinuit. E ca in bancul cu cel care se da cu crema neagra ca sa nu fie mancat de rechin, dar rechinul oricum il mananca, dar mai in scarba.:)
Nu construiesti nimic pe minciuna, doar o alta minciuna. Daca doi oameni vor sa fie impreuna cel mai eficient mod e sa comunice deschis si sa decida fiecare in cunostinta de cauza ce e rezonabil si ce nu pentru sine. Intr-o relatie sanatoasa cei doi isi spun ce au de spus, intr-una toxica sau patologica sunt mai multe de discutat, intram pe un teren unde ratiunea e deficitara, acolo guverneaza alte legi.
Marea provocare, in lumea de azi, mi se pare ca e sa ramai sanatos la cap.
A.Trebuie să-i spun, că m-a prins aproape în flagrant cel mai bun prieten al soțului .
B.Nu-i spun, că îl iubesc, dar a aflat după ceva ani chiar din gura atacantului. După ceva ani in care au apărut și doi prunci, casă, purcel, masă.
E grele astea.
Aici eu simt nevoia de discutat pe contexte specifice. Asta pentru că am o groază de secrete față de el. De exemplu, mi-a zis cineva la un moment dat, un prieten de-al lui că așteaptă un copil cu iubita lui, dar nu era încă general news, m-a rugat să păstrez discreția. Mno, nu i-am zis nimic soțului și nimănui altcuiva. După care ne-am întâlnit toți 4, zice de copil, soțul picat din lună. „a, păi am crezut că ți-a zis”. Nu, nu i-am zis. Mă enervează teribil concepția des întâlnită că dacă-i spui ceva cuiva, automat presupui că și persoana cu care formează un cuplu va afla.
La fel, sunt chestii care țin strict de mine și de activitățile mele personale sau profesionale pe care nu i le spun, mare parte dintr-un soi de plăcere personală de a avea o viață doar a mea cu mine însămi. O viață la care țin tare mult. Și el face la fel și nu e niciun bai. Pe de altă parte, un lucru care m-ar deranja nasol să-l aflu din întâmplare ar fi că nu mă mai iubește. Indiferent că are sau nu pe altcineva, astea sunt detalii. Eu, personal, când observ chestii care nu-mi plac la el sau la relația noastră, despre care simt că mi-ar putea afecta iremediabil sentimentele față de el, îi spun. Nu punctual, ci „vezi că în ultima perioadă mi se pare că…” Și explic ce și cum. Pentru că dacă-s nemulțumită sau nefericită devin foarte insensibilă, chiar a dracului și chiar nu e viață cu mine așa. Nici eu nu mă suport atunci, darămite altcineva, deci mi se pare firesc și chiar benefic pentru toată lumea să fiu sinceră și să spun tot-tot verde-n față. :)))
Da’ domnu’ are curaj … sau sforăie deja pe partea cealaltă!? 😉🤪
Și eu prefer adevărul verde/crud/gol-goluț în față. Dacă vorbim despre iubire sau lipsa ei cred că mi-aș da seama înainte să se lămurească el bine ce simte pentru cealaltă. Am impresia asta, probabil din filme sau cărți, că femeile se pot ascunde mai ușor decât bărbații.
Soțul meu știe aproape tot despre mine. Aproape pentru că poate am mai uitat să îi povestesc ceva, nesemnificativ oricum. Vorbesc mult, îmi mai zice câteodată. 😁 Dar după ce se vede cu mama (e în țară în perioada asta, deja ne-am certat o tură 🙈), spune ușurat că totuși nu vorbesc cât vorbește mama. Eu îi povestesc, spre deosebire de Anduța, și chestii pe care ar trebui să le țin secrete, spuse de prietenele mele. Nu mă pot abține! Dar el nu zice niciodată mai departe, câteodată comentează ceva scurt, alteori am senzația că nu mă aude. Deci e ca și cum aș scrie într-un jurnal. 😏
Uhm, multe se pot spune pe subiect.
Prefer sa mi sa spuna in fata ce si cum, sa stim cum stam. Doar ca unii nu insala ca sa lase, o fac asa, pt ca pot, pt ca se ivește ocazia etc. Si atunci nu spun, ca n-au de ce. In capul unora relatia e sfanta, sexul de pe langa ea e pt ca „de ce nu”. Si atunci tre sa sapi, ca nu vei primi mărturisire. Cum zice autorul, „ii pasa”, d-aia nu spune.
In rest am.invatat sa fiu mai diplomata, pot sa fiu directa si fara sa rănesc, daca nu e musai adica. Deci da, prefer sa spun.