Te-ai gândit la final?


Autor: Laura G.

finalInițial, titlul a fost altul, un pic mai macabru, dar de teama că mă indexează Google la categoria ”pompe funebre”, am zis să-l schimb. Din start precizez că sunt un om optimist, nu-mi stă mintea la chestii morbide. Dar sunt și-un pic sadică și jonglez cu ele (cel mai des în glumă). Îmi asum faptul că unii dintre voi nici nu vor citi, pur și simplu nu suportă discuțiile astea sensibile. E ok. Dar e parte din viață. Iar ideea acestei provocări mi-a venit cititnd comentariul lui Paco de aici.

La fiecare aniversare sau oareșce sărbători ne urăm cu voioșie și bune intenții căldurosul La mulți ani! Și da, ne dorim să trăim mult, dar dacă suntem cu adevărat realiști, știm că vom muri… cândva. Nu azi, nu mâine, nu anul viitor, ci mai încolo.

Doar dacă trăiești în pădure (în acest caz sigur nu citești aici) nu știi multitudinea variantelor în care poți ajunge la final de viață. Chit că-ți pică o cărămidă-n cap (cutremur sau ghinion stupid), că e accident rutier, că faci infarct la masa de prânz, că ajungi la 90+ și te topești pe picioare, că te împușcă vecinul când sari pe fereastra lui, că te procopsești cu una din zecile de boli fatale, tot acolo ajungi.

Suntem foarte subiectivi (mai ales dacă este vorba despre cei din proximitate și nu de africani) când auzim de cineva care ”s-a dus” – că nici nu vrem să-i zicem pe nume, căutăm mereu metafore. Dacă se întâmplă până la vârsta de 40-50 de ani, ”ce tânăr era!”. Dacă se întâmplă după 50-60 ani, ”eh, mai avea destul de trăit”. Dacă cineva sucombă pe la 60-70 de ani, ”mda, a fumat, a băut, dacă era atent, mai trăia mult”. Abia după 80-85 de ani, nu prea mai ai ce să comentezi la un deces. Mă surprind cei care se miră că X a murit la 89 de ani, sau la 96, când nimic în jur nu te mai ajută să trăiești bine, confortabil, voios și relaxat. Există excepții, nu la ele mă refer.

De fapt, mă refer la ”cel mai bun moment să-ți închei viața”. Există așa ceva? Preferați o variantă rapidă, care să vă ia prin surprindere (sau pe cei din jur), ori o atenționare, să vă puteți pune ordine în ce-o fi ”după”? V-ați gândit vreodată cum și când ați vrea s-o sfârșiți? Sau mintea refuză să acceseze zona asta atât de sensibilă și dureroasă?

Ăsta poate fi un exercițiu de imaginație și-atât. Sigur n-o să se întâmple când și cum vrem noi  🙂

Foto: Pexels

24 Comments

  1. Nicu

    Sâmbătă m-am trezit din somn și cum nu prea des mi se întâmplă, am reținut o zicere din visul în derulare, probabil nefinalizat. Spuneam eu așa (în vis): „…dacă am ști tot ce ni se va întâmpla în viitor, am ști și cum și când vom muri. Și atunci nu am mai fi oameni…” La cafea încă îmi aminteam și am notat pe o bucată de hârtie – nu îmi stă în obicei, dar de astă dată am făcut-o. Nu știu dacă chiar a meritat, dar mi s-a părut o formulare interesantă…:-)
    Acum revenind la întrebările tale. Experiența personală legată de sfârșitul părinților mei mi-a întărit convingerea că este de preferat un final brusc, scurt și fără semne prevestitoare. Până la urmă este vorba de suferința celor apropiați. Care se vindecă până la urmă. Dar îi scutește de amintirea unei etape agonizante indusă de o ” lungă și grea suferință” – cred că vă este cunoscută această formulă standard…

    5
    4
    Reply
    1. Laura G.

      @Nicu,
      Da, exact, suferința celor apropiați. Iar etapa aia agonizantă, neștiind nimeni că e ultima, mai e și plină de speranțe.

      4
  2. VictorR

    Aș prefera ca tata ( în câteva ore s- a dus de la un AVC) nu ca bunica ce a zăcut vreo 3 ani. Și da, sunt român, legat de la naștere de ideea morții, care are deja loc de veci, moștenit și cu toate alea la zi plătite. Și dacă crăp mâine au ai mei cu ce să mă îngroape și le mai rămân și ceva parale. Punct. 🙂

    7
    Reply
    1. Laura G.

      @Victor,
      Deci ai aranjat totul. Batistuțe ai luat? 🙂

      3
  3. Anduța

    Prima oară când m-am lovit de ideea „finalului” aveam vreo 6 ani. Tocmai murise bunica tatei. Am auzit vestea (ai mei vorbeau între ei) și m-am pus pe un plâns monstru, crezând că e vorba de bunica mea. Mi s-a explicat că nu bunica mea, ci străbunica a murit, pe care nici măcar n-o cunoșteam, m-am potolit. Dar gândul morții probabil a săpat prin capul meu, că m-am trezit într-o noapte bocind de mama focului că văleu, o să mor și eu. Am fost păcălită și convinsă de către părinți că asta se va întâmpla foarte târziu, iar m-am potolit. De-a lungul anilor am asistat la morți „acceptabile” sau „justificabile” și la morți „mult prea devreme” sau chiar tragice, care m-au afectat. Unele violente. Fratele mamei, polițist de profesie, a fost împușcat la vreo 20 și ceva de ani, de doi tâmpiți. Bunica l-a jelit tot restul vieții ei. O tipă din liceu a fost înjunghiată în primul an de facultate de fostul iubit, coleg de clasă cu frate-miu. Plus știri și alte cele. Da, știu că voi muri cândva, e un gând cu care m-am obișnuit. Nu trăiesc cu frică exagerată de moarte și nici nu-mi tăiesc fiecare zi „ca și cum ar fi ultima”. Însă, îmi mai pun uneori problema „dacă aș afla că mor peste câteva secunde, ore etc și aș privi în urmă, ce-aș gândi?” Dacă n-aș fi terorizată de gândul că-mi rămân copiii încă mici fără mamă, aș muri tare senină. Când o fi să fie (sper eu cât mai târziu, Doamne ajută), aș vrea să fie fără chin, fără dureri. Ideal, în somn.

    3
    2
    2
    Reply
    1. Laura G.

      @Anduța,
      Cum zicea și Nicu, suferința e a celor rămași. Străbunicul meu a murit în somn, la 90+. Ideal, dar cam rar, cred.

      2
  4. HM

    Ori că stai și aștepți, ori că fugi și-ajungi tot vine . . .

    3
    Reply
  5. Paco

    Nu există,, cel mai bun moment să îți închei viața,,. Există poate un moment
    imperios când e cazul sau accidental.
    Imperios : nu mai are rost. Sunt o caznă pentru cei din jurul meu , paraplegic, port pampers, am nevoie constant de ajutor pentru diverse activități. Sau creierul a plecat în vacanță, nu mai vreau să trăiesc. Funie + grindă = Love.
    Accidental: infarct, AVC, accident auto, cărămidă în cap, vacanță în San Salvador la Festivalul Castanelor în Cap.
    Mă îndoiesc că e cineva atât de alienat să își aleagă benevol momentul.

    2
    2
    Reply
    1. Laura G.

      @Paco,
      Pentru cazul ”imperios”, în unele țări a fost legiferată moartea asistată – mi se pare o problemă rezolvată deștept și care conferă demnitate celor implicați.
      Din păcate, sunt puține aceste țări.

      2
    2. Paco

      Păi cam aici e paradoxul.
      Moartea asistată nu conferă demnitate persoanei care alege această variantă.
      Cu referire la comentariul meu de la care a ieșit articolul de astăzi, am tot săpat ( în limita puținului timp liber disponibil ) să găsesc scurt-metrajul.
      Oricum, sunt două faze foarte mișto.
      Prima e cu un prieten de-al invalidului care aplică psihologia tip ,, picior de masă ,, :
      Viața e frumoasă, merită trăită chiar și în scaun cu rotile.
      Personajul principal îl întreabă:
      ,, facem schimb ?
      Și a doua fază , alt prieten aplică psihologia ,, iarba verde de acasă ( îi mai aducea diverse să îi facă viața mai ușoară) ,, :
      De ce nu renunți și îți dai singur deconectare?
      Și ăsta îl întreabă: ,, și plec cu tot cu suferința mamei ?,,
      E grele astea cu ,,finalul,,.

      2
      3
  6. Ionuț

    Am tot luat contact cu moartea de mic. Mi-au murit oameni apropiați, la care țineam mult, oameni pe care îi iubeam, unii fulgerător, fără veste și fără sens, alții după multă suferință, suferință care i-a terminat încet, i-a ruinat fizic și psihic până n-a mai rămas nimic. Și continuă să-mi moară, și continuă să mă surprindă, și continuă să mă doară.
    Am ocolit moartea de vreo câteva ori, m-a mai ocolit și ea pe mine când n-aș fi avut eu chef s-o facă, și iată că am reușit totuși să ajung la momentul actual.
    Până de curând, eram aproape convins că o să ajung „undeeee ceeeaaaataaaa îîîîngeriiiiloooor s-aaaa așeeeezaaaat” după o lungă suferință (diverse afecțiuni pe care le am mă duceau spre această concluzie logică), dar evenimente recente mă fac să cred că există și posibilitatea să se întâmple rapid și fără veste (excluzând accidente externe). Când se va întâmpla? Cumva, psihic, sunt pregătit de multă vreme pentru asta, așa că momentul nu mai contează. Cum? Dacă e rapid, e bine. Dacă nu e rapid, sper doar să am puterea (fizică) de a pune eu capăt rapid, fiindcă nu suport durerea, spitalele, doctorii și fețele întristate și îngrijorate ale celor din jur.

    3
    2
    Reply
    1. Laura G.

      @Ionuț
      ”Cumva, psihic, sunt pregătit de multă vreme pentru asta”
      – ce-ar fi să te pregătești psihic să-ți vezi copiii proaspăt absolvenți de școli și aproape însurați? Doar zic… 🙂

      6
      1
  7. singlemom

    In familia mea au murit cam toti, Sunt, deci, destul de familiarizata cu moartea. Unii s-au dus rapid, in chestiune de secunde/minute, altii suferinta minima de cateva zile, iar ceilalti suferinta destul de lunga, de cateva luni. Dupa experientele astea am ajuns la concluzia ca prefer rapid, ca agonia lunga e moarte sigura, dar mai mult de atat e extrem de chinuitoare atat pt cel interesat direct cat si pt familie.
    Am o cunostinta care si-a pierdut mama cam la diferenta de cateva zile de a mea. La ei, infarct. La mama, cancer. Eu ziceam ca as fi vrut pt ea sa se fi dus rapid, sa nu fi suferit atat. El mi-a raspuns ca macar eu am avut timp sa profit cat mai mult de prezenta mamei mele, sa ma pregatesc, sa stau cu ea, lucru pe care el nu l-a avut, pt ca mama lui s-a dus pe loc. Deci e subiectiv.
    Pentru mine sper doar sa trec linia de finish cat mai incolo, s-apuc sa vad copilul mare si pe picioarele ei. Si sa nu-i fiu povara, sa n-o chinui. Ca suferinta de dupa oricum ramane, dar macar de aia de dinainte sa nu aiba parte.

    1
    2
    Reply
    1. Laura G.

      @singlemom,
      După ce oamenii nu mai sunt, întotdeauna există regretul că n-am petrecut destul timp cu ei. Și nu de puține ori suferința ”aia de dinainte” e mai chinuitoare.

      Brrr… ce subiect am găsit și eu. Mai e și luni 🙂

      2
    2. Solandi

      E luni și mai și plouă. Toată ziua a plouat.

      3
    3. Laura G.

      @Solandi,
      Ok, lunea viitoare pun articolul:
      ”Te-ai gândit la finalul ăsta de săptămână? ce planuri ai?” 🙂

      6
    4. Anduța

      Eu sunt foarte ok cu articole de genul acesta. Văd viața ca o călătorie a cărei destinație finală, că ne place sau nu, e un coșciug. Ai mei și-au pregătit locul de veci. Când mi-au zis prima dată de asta, a fost ceva de genul „vrei să ne vezi garsoniera?”. Cu încântare, da? Opa, ați investit în imobiliare? Sigur, acu’ mergem. Nu, drăguță, e mormântul. Bâști, nu vreau să văd. Ulterior, am pornit eu o discuție de genul „când/dacă nu veți mai fi în putere, sau unul dintre voi se va duce, să fiți pregătiți să veniți la București.” Mi-am primit și eu un prefrumos „bâști”. Mna, și subiectele astea sunt ca o călătorie. O călătorie în care e mai greu până faci primul pas. Da’ următorii parcă se fac mai ușor.

      3
  8. Zoe

    @Lauraaaa,este luni!!! Ce subiect morbid ai ales 😭😭😭. Mai ales pentru cei care citesc articolul și sunt departe de cei dragi😥😥😥.
    Mai mult nu pot sa scriu/comentez😔.
    @Ionut, viata este frumoasa, din ce am am înțeles despre tine, din ce ai mai comentat/scris pe aici și pe alte”bloguri”, ai 2 pitici fantastici și o soție super, în concluzie ai pentru ce trai😊.
    @Paco, scrie despre lucruri placute☺️, despre Spania, despre Alicante,despre acel castel medieval vis-a-vi de casa ta😊. Apropo, când ai scris despre asta, mi-am adus aminte ca l-am vizitat acum ceva ani! Gracias senor!

    3
    1
    Reply
    1. Paco

      @Zoe, ai fost în Culla ? Sau te referi la castelul Santa Barbara din Alicante ?

      1
  9. Nicole

    Cand nu voi mai gasi nici un rost in viata, vreau sa mor rapid si fara durere. Am un prag foarte scazut la durere, sunt cosmarul asistentelor cand ajung in spital, sau eram, cred ca ultima data m-am purtat frumos 🙂

    2
    Reply
  10. Ana G.

    Nu m-am pregătit material, nu am loc de veci, dar aș vrea să nu trebuiască să devin povară pentru copiii mei. Să mă duc în cât mai scurt timp, când o fi.

    2
    Reply
    1. Laura G.

      @Ana G.,
      Nici eu (noi). Dar urna (aia care seamănă cu o zaharniță mai mare) mi se pare mai mult decât suficient. Deci, nu-mi fac griji 🙂

  11. BaGheRa

    Moartea face parte din viață…

    1
    Reply
  12. Zoe

    @Paco, ma refer la castelul Santa Barbara din Alicante.

    Reply

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.