Vouă vă e frică în întuneric? Că mie mi-e! Și nu de Bau-Bau. Că nu-mi aduc aminte ca ai mei să fi apelat la personajul ăsta în copilăria mea. Iar nevastă-mea a fost și mai hotărâtă în momentul când pruncul meu s-o ridicat în două picioare și a fugit pe stradă la joacă, după propriul lui bioritm și cu o viteză demnă de invidiat pentru un pui de ardeleni ( J ): ”Nu există Bau-Bau!” Și așa a rămas. Nuuu! Mie în întuneric mi-e frică de proști. Care sunt precum licuricii: sclipesc! Ies în evidență! Și mai ales ăia de la volan. Nu se poate să nu-i vezi. Se poate doar – cu greu – să-i eviți în traficul oricum haotic din scumpa noastră patrie.
Și uite așa ajungem la ideea principală a articoului de azi: întoarcerea la întuneric. Însă nu mă refer strict la data de 25 martie, când dăm ceasul înainte ci mai ales la 29 octombrie când o să dăm ceasul înapoi. Și o să plec de acasă pe întuneric și o să mă întorc pe întuneric. Așadar… jale pe traseu!
Și nu e doar asta. Am să las mai jos un link spre un articol pertinent și care m-a edificat asupra faptului că nu sunt singurul care se simte inconfortabil în zilele astea. Se pare că un european din cinci e la fel ca mine, suferind și fizic și psihic. Și – vă rog, credeți-mă – nu e de la vârstă. Știu că nu mi-e bine de ani de zile, nu de ieri, de azi. Iar articolul de care vă ziceam, împreună cu câteva altele, m-a convins că în ultimii ani parlamentarii noștri nu-s mai răi ca ai altora. Au multe defecte românii, dar la capitolul ”indolență” suntem europeni 100%! Că n-am putea să fim campioni la PIB sau la educație, noooo! Suntem tot la d-astea … Și apropo de educație: știți că, spre deosebire de noi, finlandezii n-au campioni olimpici la nici o disciplină de învățământ? Nu știați. Dar sunt sigur că știați că întregul lor sistem de învățământ e campion mondial 🙂
Înainte de link, vin cu o întrebare principală: ce frici aveți?
și una secundară: la voi cum e când se schimbă ora? Sper că mai bine decât la mine.
Ora de vară 2023 – Wall-street
Foto: Pexels
Cea mai mare frică a mea o am în traficul auto din Ro. Și asta a aparut în ultimii ani, când mi-am dat seama că oricât de corect ai conduce și oricât de bun șofer ai fi, ți se pot întâmpla nenorociri din senin.
Cât despre schimbarea orei, cândva nici n-o băgam în seamă. Mai nou, mă deprimă întunericul zilei. Te-aștepți să fie lumină și e beznă.
De pisici. Nu știu sa descriu starea pe care mi-o da o pisică dacă este în preajma mea (mai multe, sunt deja moartă. Cred). Mi se ridica părul în cap, mă trece un fel de fior electrizant prin tot corpul și simt cum îmi paralizează simțurile. (Asta se întâmplă încă din copilărie, aveam vreo 5 ani, când sora-mea a aruncat niște pui de pisica pe mine și ăștia s-au agățat de haine, față și păr.
A doua frică e cea de înălțime. Ni mă pot uita de sus în jos. Și când zic de sus, nu mă refer la înălțimea mea. Ma refer la hău. Gen sunt pe o stâncă și în jos e hău abrupt. Dacă vad chiar și intr-un film faza asta, îmi paralizează genunchii, simțurile.
În compensarea celor doua frici, va anunț că am o gură care poate ucide. 😜
La asta cu ora nu raspund. Pentru că mai era unu’ care suferea de asta și nu-mi place cum a ajuns să se comporte.
Lăsând la o parte partea cu pisicile cele fioroase 🐈, de înălţime a început şi mie să-mi fie oarecum teamă. Deşi, când eram copil, nu detaliez în ce situaţii periculoase la înălţime m-am băgat, că mi se face rău doar când mă gândesc.
Cu ora nu am treabă, sunt safe să înțeleg.
@Elena, apropo de frica ta de pisici, când eram pe la vreo 10 ani, nașa mea de la Ploiești avea un motan alb, superb. Dar zgâria atât de rău (nu mai țin minte dacă provocat sau nu 😁) că nu știam unde să mă mai ascund de el. Însă a dispărut repede din peisaj, în următoarea vară nu l-am mai regăsit. Fugise după pisici. 🙂
Frica de înălțime o am și nu-s bucuros de ea.
Să o luăm pe rând… Când eram mic îmi era frică de țigăncile cu fuste d-alea înflorate. Mă păcăleau ai mei că, dacă nu sunt cuminte, vin alea și mă iau. Alea erau Bau-Bau-ul meu. Mare atenție ce scoatem pe gură, ca părinți, că lăsăm copiii cu sechele. Am un nepot, când era mic i-au zis că vine moșul și îl bagă în sac. Vreo trei ani la rând a urlat în fiecare seară de Ajun că o să vină Moșul (Crăciun, deh!) și o să-l bage în sacul lui roșu. Da? Explică-i că sunt moși diferiți cu saci diferiți dacă mai poți! 🤣🤣 Pe ai mei i-am potolit repede, fără asemenea povești horror: le e frică de mine. Punct. Și nu că îi bat, ci că îi las fără jucării (când erau mai mici) și fără gadgeturi (acum că sunt mari). Să le dea D-zeu sănătate la ăia care au inventat PS-ul și smartfoanele, că au înlocuit perfect papucul, coada de mătură sau furtunul de la mașina de spălat. 😁
Acum mare am multe frici și fobii, în funcție de vârstă sau moment, pe unele mi le tratez, de unele scap, apar altele… Aia e, n-are rost să înșir aici ce și cum, că e mult de discutat, nu sunt chiar întreg la cap și aci nu e cabinet de psihiatrie….încă….cred…🤣🤣
Despre trafic…. Eu nu mai conduc de dinainte de pandemie. Deloc. Pentru siguranța mea, a celor din mașină și a celor din trafic am hotărât că ar fi bine să nu conduc dacă nu sunt nevoit. Nu fiindcă n-aș conduce bine, nu, nici pomeneală! În toată viața mea de șofer n-am avut nici un accident, iar amendă am luat o singură dată pentru rovinietă și centură, dar habar n-aveam că nu am rovinietă fiindcă nu era mașina mea. Nu mai conduc fiindcă stau prost cu nervii și, la jungla de pe șoselele noastre lipsite complet de poliție, mi-e că bat pe cineva. De altfel, din cauza nesiguranței din ultimii ani, am ajuns să folosim avionul sau trenul pentru drumuri de peste 100 – 150 km, fiindcă, deși nu avem chiar o mașină firavă (e o ditamai barca de Ford), nici soția nu se mai simte în stare să se ferească de toți cretinii, și chiar n-are rost sa murim ca proștii degeaba.
Acum, despre schimbatul orei…. Sunt unul din norocoșii care nu simte nimic. Singura mea problemă e că am destule ceasuri în casă pe care trebuie să le mut manual, unele sunt mai dificil de mutat, de altele uit, unul se dereglează rapid dacă umbli la el și, după aceea ba o ia înainte, ba rămâne în urmă. E un pic de haos pe partea asta după ce se schimbă ora vreo câteva zile. În rest…. Nu știu, tot atât dorm (adică puțin), tot atât muncesc (adică deloc 😁), mesele la aceleași ore, ce să se schimbe? Aaa, că e zi afară sau noapte? Viața la bloc în oraș mare e atât de monotonă și de….indoor câteodată încât chiar nu contează ce se vede pe geam, iar pe geam în București de obicei se vede mult praf, fum de la poluare și aglomerație indiferent de oră, zi sau noapte. 😁
Cu moşul ne speriau şi pe noi bunicii. Dar din altă perspectivă: spuneau că odaia din capăt e ,,camera moşului”. Că e acolo un moş rău care ne arată el nouă dacă îndrăznim să-i trecem pragul. În esenţă ei voiau doar să păstreze camera aia curată şi cu toate orânduite exact aşa cum le așezase bunica: hainele de sărbătoare şi de moarte în dulap, lada cu lenjerii de pat, perne, plăpumi şi cuverturi de ţinere sau făcute pentru noi când vom fi mari la casele noastre, prosoapele, batistele și ștergarele pentru inmormîntare,etc. Era camera în care nu dormea nimeni, doar eventualii musafiri şi părinţii mei când rămâneau acolo peste noapte, dar asta se întâmpla rar. Aşa că, până pe la vreo 5-6 ani nu am intrat acolo singură. Apoi curiozitatea a fost mai mare decât teama. Dar chiar și după ce ne-am făcut mari și știam că nu e niciun moș acolo, camera și-a păstrat numele: Unde este cutare lucru? / În camera moşului. Până au plecat ei şi acum e doar o amintire.
Aceste comentarii … mi-e frică să continui ideea 🤪
@Solandi,
Soacra mea avea și ea o cameră din asta, de bună. Acolo ascundea dulciurile de sărbători, să nu dea atacul hoarda de tătari, pentru că soțul meu mai are încă 4 frați, erau ca termitele :)))
Ei, și bărbată-miu, când l-am cunoscut, nu mânca deloc salată de boef, cică lui nu îi place. Cum măi, așa ceva mi se părea de neconceput. Într-un târziu gustă și el din boef-ul vieții, devine fan și aflu și io povestea nespusă atâta vreme. S-au strecurat termitele în camera a bună și au dat cu ochii de platoul cu salată, care trona pe mijlocul mesei. Fără să analizeze prea mult, unul a spus: e tort! și și-au înfipt toți degetele, să guste „crema”! Evident că au fost dezamăgiți și multă vreme au asociat salata de boef cu o cremă grețoasă și deloc dulce :)))
Eu adoram țigăncile cu fuste înflorate. Le admiram și cozile lungi și salbele de la gât când veneau la tataia să facă troc. Ele ne aduceau unt de bivoliță și primeau în schimb brânză de oaie. 🙂 Ce aș fi vrut să am și eu o fustă așa! Mi-am și cumpărat material la un moment dat să îmi fac. Ia să îmi cumpăr (pe acela nu îl mai am), tot am primit cadou la 41 de ani astă-toamnă o mașină de cusut! 🤭
Mie îmi e frica de mine când ma infurii. O fac rar, dar e ca un tsunami. Recent am mai adăugat frica de canale, pt ca am căzut într-unul acum o luna. Am supraviețuit oarecum intreaga, dar am căpătat o frica pe care o adaug cu mândrie la rever. Îmi e frica de stânci înalte doar când îmi vad copiii pășind pe ele. Când merg eu pe acolo nu îmi e frica. Mi-a fost frica de varsta de 40 ani, pt ca atât avea tata când a murit. A fost o frica incontrolabilă pe care am simțit.o când a împlinit soțul meu, 40 ani. Nu și când i-am împlinit eu. Probabil voi simți la fel la copii. Dacă mai scormonesc, probabil mai găsesc, dar e suficient pentru astăzi. Si sa nu uit: La mulți ani celor care reușiți sa faceți viața mai frumoasa, va știți voi care sunteți ⚘!
Mie îmi este frică să conduc în afara orașului. Multă lume mi-a spus că e mult mai ușor, am și condus pe distanțe foarte scurte, dar tot mi-e frică, nu mă pot relaxa neam, să simt că vai ce mișto e să conduci. Nu e!!! În oraș mă simt ok la volan.
Apoi mi-e frică de lift și de avion, dar le controlez cumva.
Bau-bau nu l-am utilizat, ca și @Ionuț am preferat să îl ameninț pe fii-miu cu confiscarea telefonului, ceea ce este echivalentul distrugerii vieții sociale, așa cum mi-a spus juniorul pe la 14 ani :)))
Apropo de telefon, luna trecută mi-au închis ăștia de la digi telefon, net că uitasem să plătesc o factură. Băi nene, vreo 2 ore am fost în vrie cu o senzație de nesiguranță groaznică, traficul în oraș la ore de vârf este poveste de adormit copiii.
Ora. Aș prefera să nu se mai schimbe, să alegem una și aia să fie, ar fi mult mai confortabil și mai sănătos.
@Mona,
Da, în afara localității e mai greu de condus în trafic și mult mai riscant (în Ro, să fie limpede!). În privința asta, mă îndrept galopant spre o fobie 🙂
Asta cu condusul in afara mai greu, n-am inteles-o niciodata. Bine, nici femeile, dar na…
@MM,
Pentru că viteză și pentru că depășiri și pentru că nebuni.
Nebunii si vitezomanii sunt si in orase. Nu va fie teama, o viata avem si o gaura in cwr, cum zice un cunoscut.
@MM,
Da, dar una e să te bușască unul la colțul străzii cu 30-40 km/oră si alta e să vină peste tine cu 120/oră.
Și teama nu-i că mori, teama mai mare e că rămâi invalid (cum zice Paco). Spitale, probleme, un rest de viață chinuită.
Mie mi-e frica de boli incurabile, de șoferii idioți de peste tot, de prostia si rautatea altora, dar frica cea mare e sa nu pățească copilul vreuna din cele de mai sus. Ah, si mai mi-e frica de apa adâncă.
In rest, pt toate se gasesc soluții.
Intunericul in sine ma afecteaza si nu prea, insa lipsa soarelui pe cer vreo 3, 4 luni pe an ma da gata. Adica la noi de prin octombrie n-am vazut soarele pana prin ianuarie. Asta efectiv te baga in depsresie. Că să fie cateva ore de lumina dar macar cu un pic de soare. La noi, in zilele cele mai scurte se face lumina dupa 9 dimineata si apusul e pe la 15.30. Iar jn alea cateva ore de lumină ploua, ninge, cerul mereu acoperit. Nu degeaba au astia pe aici terapie cu lumina. Cu asta recunosc ca mi-e greu sa ma obisnuiesc.
@Singlemom,
Deci acolo mâncatul noaptea e la ordinea zilei :)))
@Mona,
in decembrie ai toate sansele ca toate cele 3 mese sa fie pe intuneric :))
@singlemom, dar și când e vară… compensează cu nemiluita. Îmi aduc aminte de prima perioadă de Rusia. Am prins lumină la 3 dimineața până pe la 11 noaptea. Mă duceam la discotecă ziua și veneam tot pe zi înapoi acasă 😁. Îmi baricadam geamul cu o pătură ca să pot dormi o țâră mai mult.
Nu știu pe unde dai cu sapa acum… dar presupun că este o țară scandinavă!
@Baghera,
da, pe meleaguri scandinave prestez.
Asa e, vara se compenseaza, dar nu scapi de stres nici atunci. Lumina pana la miezul noptii si rasarit la 3.30AM. Esti obosit dar creierul iti zice ca e soare afara, deci hai sa facem, si pwla somn :))
Frici?
Să nu rămân invalid, paraplegic, legumă. Și să fie nevoie ca cineva să aibă tot timpul grijă de mine.
Anul trecut mi-am rupt degetele mic și inelar de la mâna dreaptă și am purtat o lună și ceva o chestie gen atelă. Medicii spanioli nu dispun de multă minte, aveam montată o chestie pe mâna de dimensiunile unui AK 47.
Am avut nevoie de ajutor la îmbrăcat, dezbrăcat, spălat și alte activități.
A doua și jur că nu e la mișto, îmi e frică de rechini.
Nu știu de ce, nu am băut nici măcar o bere împreună cu vreunul, nu am dat bot în nas, înot unde dau de o baltă, mă bag prin străfundurile mărilor, dar la gândul că poate să apară un rechin de undeva ies din apă ca o rachetă intercontinentală.
( În Valencia la Oceanografic am făcut un atac de panică. Mergi prin niște culoare și deasupra sunt bazinele transparente unde înoată diverși peștălai, inclusiv rechini.
Când s-a apropiat vărul cu dinții la vedere, am intrebat-o pe o doamnă cu un copil în cărucior dacă poate să îmi vândă un pampers ).
Mie îmi este cel mai frică de cuțit sau de tot ceea ce este ascuțit și poate fi folosit ca armă albă. Atât medical cât și la propriu. Medical vorbind, îmi este frică de o injecție, darămite de o operație, iar la propriu… pe spate am o urmă de câțiva centimetri de la un incident cu niște ciori.
Mai mi-e frică de „box”. Deși am avut nasul spart de atâtea ori… ochii și nasul sunt singurele mele atuuri la capitolul față 😁. Nu îmi este frică de bătaie, am mai luat și știu că doare, dar să dea cu boxul și să îmi facă nasul terci. Am o urmă pe față de la o perversă a unuia, dată pe la spate, cu un ghiul, Dios mio, deja mă ia cu tremurici doar când mă gândesc la „box”!
Frici când eram copil… nu prea îmi aduc aminte să fi avut. Și clar ora de vară!
Mie mi-a intrat în cap ca și temere sau frică treaba cu invalid / paraplegic după ce am vizionat un scurt metraj spaniol (o să fac eforturi să îmi aduc aminte cum se cheamă). Era vorba despre drama unei mame singure și în vârstă a cărui fiu matur a ajuns în scaun cu rotile în urma unui accident.
Pe mine la ,,Titanic,, m-a umflat râsul, la ,,Hachiko,, l-am admirat pe Ricci Gear ce bărbat bine arată, câini loiali am avut.
Ei, după acest scurt metraj am rămas cu un nod în pâlnia de argint.
(Meseria e brățară de aur și gâtul pâlnie de argint. Asta vine din școala veche de filozofie de birt) .
Moral cum stau lucrurile?
Accepți ca cineva să își sacrifice restul vieții pentru tine sau alegi ,,soluția simplă,,? (Facem excepție de oameni cu bani care își permit medici, asistenți, îngrijitori).
La ,,soluția simplă,, nu e chiar așa ușor cum pare.
M-a întrebat un medic psihiatru dacă mi-e frică de moarte.
– Mie? O invit la dans. Eu nu am frică de nimic…
– Da? Și când ești bolnav, de ce mergi la doctor ?
@Paco,
Exact!
Și asta cu ”soluția simplă” merită o discuție separată. Mi-ai dat idee de articol, mersi 🙂
Ohoo … mă păstrez pentru atunci … cică de ce îți e frică nu scapi: femei cu idei 😜
Mi-e frică să nu ajung internată cu cei mici, mi-e frică de orice fel de operații (că nu mă mai trezesc de la anestezie), am doar una la activ, la 25 de ani. Mi-e frică să nu devin senilă, uitam foarte des într-o vreme cum se spune la anumite cuvinte. Ultimul meu bunic, cel mai longeviv, a murit la 89 de ani, după 19 ani de Alzheimer. A fost foarte bine îngrijit de două mătuși de-ale mele. Nu vreau să ajung așa, să nu recunosc pe nimeni, să fiu spălată de altcineva, brr.
Mi-e frică de accidente. Și nu mă pot abține să nu citesc când mai văd câte un titlu pe net. De aceea mă bucur că mergem cu trenul la mare/munte. Deși mai sunt porțiuni pe care le parcurgem cu microbuz.
Când eram mică îmi era frică de cai. Mă ascundeam în casă când ne mai ajuta vreun vecin cu căratul fânului. Soră-mii îi era frică de oi, eu nu aveam treabă, mă urcam pe berbeci, îi țineam de coarne și mânam oile la muls (tataia era cioban). 😁
Mă debusolează schimbarea orei pentru cel puțin două săptămâni. Și deși iubesc primăvara, mă obișnuiesc mai greu cu ora de vară. De-abia aștept să nu se mai schimbe deloc, să rămână care o fi!
@Victor, când a apărut articolul, la mine a fost noapte, și am citit titlul! Frica, întuneric… Nope, nu ma apuc sa îl citesc noaptea ca nu mai dorm😂😂.
Nu ma uit la fime de groaza când sunt singura acasă și nici noaptea, chiar dacă soțul este acasă.
Îmi este o frica cumplita/fobie de șerpi, nu pot nici sa ma uit la poze/sa ii vad la TV, nu mai vorbim de mers la zoo. Într-un an au venit nepoatele la noi și am fost la zoo, nu am întrat în clădirea unde erau aceste animale.
Legat de schimbatul orei, fata de @ElenaP, eu o sa răspund. Nu ma deranjeaza😝. Singurul lucru care ma crizeaza este sa nu vad soarele 3 zile la rand👿👿. Nu conteaza cât de ger/zăpadă este dar sa fie soare🌞.
@ElenaP, stiu ca este off topic, dar ti-am citit articolele de sâmbătă cu regularitate! Nu mi-a lipsit nici unul♥️. Când nu ai mai scris, m-am întrebat ce s-a întâmplat, am mai văzut ca mai întrebau unii și alții de tine. Apoi s-a lămurit misterul!
Fricoșilor!😛 Împărtășesc mare parte dintre fricile menționate de voi. Dar frica mea cea mai mare e să nu se transforme in frici iraționale. De exemplu, mi-e frică de accidentele rutiere. Cu toate astea, nu e ca și cum evit mașina sau drumurile lungi. Ador să șofez, iar asta bate frica. E adevărat, pot fi o pacoste pe traseu, dacă nu sunt eu la volan. Daaar, mă lupt cu asta și mi s-a spus că și reușesc. Adică sunt o pacoste mai mică față de anii trecuți. Totuși, mi-e tare frică că poate nu e adevărat! 😅
Zici că e vorba doar de complezenţă? Nu pot să cred aşa ceva. De ce ar spune cineva asta? 😃
Uite, eu merg pe versiunea Adevărat. Şi asta fără caterincă. 😉
Solandi, nu spune „Adevărat” până nu șofezi cu mine în dreapta! 😛
Hai că îl spun în șoaptă, să îl pot retrage după dacă e. 😀
Mi-am luat carnetul fix acum 7 ani. Am sofat cu indulgenta o ora, o ora oribil de stresanta. E fobie, nu mai e frica de trafic la mine. Daca n-am incotro si sunt in masina cu cineva, nu ma pot relaxa nicio secunda, imi creste pulsul, sunt mereu in garda, e ceva nasol. Stau foarte aprope de bulevard si de o intersectie foarte circulata, am sechele de la claxoane, frane, busituri, eu nu mai sunt om, zau.
Am si alte frici: de inaltime, de apa (duc fetele sa invete sa inoate la bazin, am suferit fizic la primele lor lectii), de caini, de mers pe strazi pe intuneric. Cand sunt cu fetele, sunt mult mai curajoasa, lor nu le arat nicio slabiciune. Ele stiu doar ca mi-e sila de gandaci, dar tot eu sunt cea care-i indeparteaza daca avem vreunul, fi-mi-ar scarba!
De intuneric, bau-bau si alte bazaconii nu mi-e frica neam. Am invatat ca somnul e pretios, nu merita stricat pe spaime nocturne si e ceva ce le invat si pe fetele mele. Le schimb luminita de veghe in functie de sezon: un sirag de paienjenei sau lilieci cu leduri, un bradut cu o ghirlanda luminoasa mica, o buburuza etc. Mereu au dormit aproape in bezna, cu usa inchisa si jaluzeaua trasa si le invat ca nu exista nimic rau in camera lor (n-au auzit niciodata de monstrul de sub pat, de ex). Oricum nu le las sa vada filme cu violenta si monstri. Au vazut, totusi, Wednesday si le-am explicat si aratat dinainte cum e facut acel monstru. Eu am suferit crunt in copilarie ca am vazut Cosmar pe strada Elm, cate nopti de teroare mi-a dat Freddy, numai eu stiu. 🙁