Citeam zilele trecute o poezie de vreo trei strofe, făcută ad-hoc de către poetul nostru, domnul Rimă, pe baza unui mesaj primit de la un cititor. Pentru cine nu știe cine este dl. Rimă, dacă nu mă înșel, a început la cronica cârcotașilor, a continuat ca dj de radio și acum este căsătorit și probabil freelancer. Omul face catrene, din nimic, pe loc, catrene care prind la public – pot spune că majoritatea sunt super.
În fine, mesajul era despre un tip care și-a lăsat prietena însărcinată și ea dorește să țină copilul, să îl crească împreună – chestii de genul. El pe de altă parte, nu știu dacă era ironic când spunea asta dar, se gândea între a accepta sau a-și schimba numele și a fugi în străinătate.
Mesajul poeziei era despre cât de norocoși sunt unii care pot avea copii și nici nu își dau seama și că ar trebui să facă ceea ce trebuie! (se poate vedea aici).
Fără să judec pe nimeni și făcând analiza strict pe text m-aș pune pe mine în situația descrisă mai sus la 17 ani când am început prima oară să simt miros de parfum de flori, pe la 27 – 29 de ani și acum trecut de 40 de ani. Anii sunt aleși aleatoriu, pentru a împărți perioada dintre 17 – 40 într-un mod cât mai egal, nu au absolut nici o valoare pe linia propriei vieți!
Când aveam 17 ani, eram tare mândru de mine, jucam „folbal” la juniorii unei echipe destul de bune, deși cochetam de pe atunci cu fetele – parcă îmi era puțin rușine să mă bag în seamă cu ele, făceam cumva pe inabordabilul, încă aveam ambii părinți în viață, eram un copil. Imaginați-vă un copil cu un alt copil la ușă! Nu știi să faci nimic, nici nu ți-ai trăit copilăria și te trezești deodată că totul se schimbă și tu parcă ești dintr-un alt film. Dacă s-ar fi întâmplat o chestie de genul, nici nu îmi imaginez cum ar fi reacționat părinții mei. Cel mai probabil m-ar fi pus să mă însor! Vai de capul meu ce turnură ar fi avut viața mea… și vai de capul fetei care ar fi trebuit să împartă același acoperiș cu maică-mea!
Da… parcă vă aud pe unii dintre voi spunând ți-a plăcut să dai la… acum leagănă și taci! Este foarte ușor de judecat când totul se întâmplă peste gard – nu-i așa?
La 27 – 29 de ani, sincer, cu siguranță ai iubit și ai suferit și tu puțin din dragoste, ai acumulat puțină experiență de viață, ai un serviciu pe care tu-l consideri stabil, practic… mi se pare cam cea mai bună perioadă ca să te căsătorești în ziua de azi. Ești în perioada aia de tranziție, în care nici copil nu mai ești, dar nici parcă nu ești bărbat/adult în toată regula în sensul că încă nu ai maturitatea aia pe care mulți o așteaptă de la tine. Păi dacă abia te-ai căsătorit, un copil ar trebui să apară după ce vă dați puțin timp ca și cuplu, să vedeți cum funcționează chestia asta împreună, să copilăriți puțin căsătoriți. După, este timp și de făcut copii. Este strict opinia mea și vorbesc strict în numele meu uitându-mă peste umăr ca bărbat, nu o consider general valabilă deoarece se știe că femeile sunt mai precoce și au mintea la 26 de ani echivalentă cu a bărbatului la 40 🤓.
La 40 de ani, căsătorit fiind deja, că te-ai căsătorit mai devreme pe la 27 – 29 de ani, în mod normal, dacă nu întâmpinați probleme medicale, ar trebui să ți se spună tati deja. Fie că ai fată sau băiat sau chiar mai mulți copii, ar trebui să te simți fericit deoarece lumina ochilor tăi strălucește prin ochii copilului tău. La câțiva ani după căsătorie, practic te pregătești mental pentru a putea avea un copil.
Cred că pentru ceea ce urmează după… atunci când kinderul apare, nu te pregătește nimeni la absolut nici o vârstă!
Voi ce părere aveți despre ce ar trebui să facă tipul din mesajul de mai sus? Să facă ce „trebuie” sau să fugă în străinătate 😂?
Foto: Pexels
Stai așea … ce cauți tu prin străinătăți ? 🤪
@Habare, uneori chiar și eu îmi pun această întrebare…
1. Omul și-a lăsat prietena însărcinată cam din greșeală, altfel nu s-ar fi gândit și la varianta cu fugitul și schimbatul numelui, chiar dacă pare că doar în glumă. Ori e puștan de maxim 15 ani, ori e tâmpit, fiindcă suntem în 2023, nu în 1844, și metodele de contracepție nu mai sunt chiar un mare mister.
2. Deși pare doar în glumă, din postare îmi dau seama că omul ia în calcul și varianta cu fugitul și schimbatul numelui. Deci iresponsabilitate la greu. Sigur, „hai, băi, c-a dat-o în glumă!” N-aș fi așa sigur.
3. Tot așa, o fi în glumă, dar faptul că împărtășești un asemenea eveniment (fericit sau nu prea) cu domnul Rimă ăla și cu tot internetul denotă și niște lipsuri destul de mari în partea superioară. Să nu mai zic că fata bănuiesc că e deosebit de încântată de acest demers. Sau are intelectul tot p-acolo, ceva între moluscă și iapă de prăsilă, caz în care se amuză împreună cu el de situație. Săracul copil, ce viață va avea cu cei doi tonți!
1+2+3 = s-o convingă pe aia să avorteze, fiindcă unii nu ar trebui să se înmulțească, iar el sigur face parte din această categorie.
@Ionuț, prima oară când am citit asta… m-am gândit fix la același lucru, un copil care habar nu are pe ce lume trăiește. Apoi am stat puțin și am reflectat… și dacă se pot muta împreună, practic se pot întreține singuri am ridicat pragul de vârstă sub 30 de ani.
De acolo am extrapolat și m-am pus în locul tipului… în diverse perioade ale vieții. De asta am specificat că nu vreau să judec absolut deloc, pur și simplu doar să fac analiză pe text și să mă gândesc cam cum aș fi reacționat eu.
Ea… din punctul meu de vedere, are cel mai mult de pierdut de pe urma situației apărute. Bine nu neapărat în sens negativ, pentru că eu cred/sper că va ține copilul și chiar dacă va fi greu cu sau fără tatăl copilului în peisaj – un copil este un motiv de bucurie.
Țin minte o discuție cu verișoarele prin liceu, când ne imaginam fiecare când vom face copii. Știu că eu m-am văzut cu copil pe la 25 de ani. Ciudat, însă, nu mă vedeam căsătorită sau nu vedeam și vreun bărbat în peisaj. Nu că aveam ceva împotriva măritișului sau a bărbaților, pur și simplu cred că o vedeam atunci ca o chestie ce ținea exclusiv, sau majoritar, de mine. Asta în ciuda faptului că tata flutura mentalitatea „doi proști a unit Dzeu, doi proști tre’ să dea lumii înapoi”. Asta fără să fie religios și „proști” având semnificația glumeață de oameni care se iubesc. Anii au trecut și la 25 de ani am rămas însărcinată din…hmmm, întâmplare. Cel puțin din partea mea. Nu eram căsătoriți, dar locuiam împreună de ceva timp. Eu deja lucram, el era încă la facultate, că a lui dura mai mulți ani. Gânduri serioase de viitor împreună nu prea, cel puțin din partea mea, pentru că-mi imaginam că după ce va termina facultatea se va întoarce în țara sa natală, la fel ca toți ceilalți greci din anturajul lui cuplați temporar cu românce. A vrut la un moment dat să discutăm de căsătorie, dar am refuzat. Tocmai ce asistasem la o situație, dragoste mare între un el grec și o ea româncă, planuri de căsătorie, până ce și-a băgat mama soacră coada și, la final de facultate, omul dus a fost. Deci, lasă, termină tu facultatea și mai vedem. Și pam, vine sarcina. Surpriză mare, desigur, el suprinzător de bucuros, eu recunosc că am ținut să discutăm și de problema avortului, ca opțiune. Nu că aș fi făcut-o, dar cred c-am vrut să mă asigur pe unde se scaldă el în privința copilului și a mea. S-a scăldat că-și dorea și copilul și să fim împreună. Și a ales să rămână în România. Și a ținut să ne căsătorim, ceea ce s-a și întâmplat. Mna, la urma urmei e doar o hârtie, dar pentru unii e mai importantă decât pentru alții, din motive care pe mine m-au lăsat și încă mă lasă rece. Privind din exterior, sunt perfect conștientă că lucrurile s-au întâmplat în categoria lui „nu așa se face”. Ete fâs. S-a făcut și, cel puțin din punctul meu de vedere, aș fi fost perfect dispusă să cresc un copil ca mamă singură, în cazul în care el ar fi decis că nu-l vrea, că nu vrea un copil cu mine, că nu e pregătit pentru a fi tată, că, că, că. Am râs la aia cu „copilăritul” înainte de copil. Am copilărit și fără copil, am copilărit și cu un copil, am copilărit și cu doi, copilăresc și acum. N-am simțit niciodată că a avea copil mi-a știrbit libertatea de a copilări sau mai știu eu ce. Sigur, nu o să neg că la menținerea copilărelilor au contribuit activ șipărinții mei, și părinții lui. A contat mult că își iubesc nepoții ca pe ochii din cap, că au speculat orice oportunitate să-i ia la ei și ne-au oferit multe perioade în care să fim doar noi doi, pentru extra doză de copilăreală.
Habar n-am ce-ar trebui să facă tipul din mesajul de mai sus. La 17 ani mi se pare, totuși, mult prea devreme să ai copil. Pe de altă parte, știu situație din liceu, fată la 14 ani care a născut un copil, tatăl a dispărut din peisaj. Fata a avut super suport din partea familiei, și-a terminat liceul (timp în care își prezenta fata ca fiind sora sa), apoi facultatea, a devenit avocat, s-a căsătorit. Cumva, mai departe de dilemele existențiale ale tânărului, gândul meu se îndreaptă către prietena sa. Mă întreb ce-aș fi făcut eu în locul ei. Adică, presupunând că aș fi rămas însărcinată la o vârstă din aia, aș fi crezut că musai tatăl copilului trebuie să facă parte din viața lui? Sau din viața mea? Chiar și dacă nu-și dorește asta și cochetează cu fuga cât mai departe? Sper că nu. Da’ na, mai știi?
Când am scris acest articol fix tipul acesta de comentariu îl așteptam – ce ați fi făcut voi în locul unuia dintre ei și probabil un sfat pentru el/ea.
Foarte tare faza cu te-ai gândit că la 25 de ani vei avea un copil și fix la 25 de ani ai rămas însărcinată, o dovadă că universul complotează în a realiza ceea ce ne dorim 😁.
Da, Universul nu doarme, veghează și-și îndeplinește conștiincios „to do” list-ul. :)))
Sfat pentru cei doi? Consiliere specializată? Sigur că mi-ar plăcea să cred că fata are tot suportul și susținerea familiei să ia o decizie cât mai informată și mai în cunoștință de cauză sau că fata are o super încredere în forțele proprii să-și clădească, singură sau cu ajutor, un destin cât mai bun, cu sau fără acest copil. Pentru el, nu știu de ce, dar n-am vreun sfat. Probabil mi se pare că-l doare fix în pix de oricine altcineva în afară de el. Ceea ce ar putea fi de înțeles cumva la o vârstă mică și eu, ca adult, n-ar trebui să judec prea aspru. Dar na, nu fac mereu ce-ar trebui.
@Anduța, eu am mai multe exemple de genul descrise de tine de-a lungul vieții, în care am spus că fac ceva și chiar așa s-a întâmplat.
Într-o lume ideală se pot întâmpla multe din chestiile descrise de tine și m-aș bucura să aud că e totul bine indiferent de ce decizie va lua.
Din păcate unii se maturizează mai greu și abia la final își dau seama că au greșit!
Și pentru că există unii care-și dau seama că au greșit, iată că domnul Flick îl povățuiește pe băiet în rime să-i spună fetei mintenaș c-o iubește, să se mute chiar azi cu ea și să-și evalueze norocul prin prisma nenorocului altora. Pentru că e atât de important ca un copil să aibă cui spune „tată”. Sigur că e, dar nu văd cu ce te oprește să fii tată și altfel. Musai tre’ să locuiești cu mama copilului tău? Pe care, poate, na, n-o iubești.
Dacă aș fi combinată cu un tip care gândește (și) varianta cu fuga, nici că mi-ar mai trebui să rămână! Numa gânditul la asta și denotă că-i de lăsat baltă. Du-tee, fugi, dispari, valea!
Da, e foarte posibil să nu-ți dorești un copil, să nu vrei să rămâi o viață cu mama lui, ok. Dar de ce atâta aventură și tevatură, că nu-l împușcă nimeni. Rămâne, discută, spune fiecare ce vrea să facă și asta e.
@Laura, în teorie totul pare foarte ușor… dar da și eu dacă aș fi în locul fetei și aș afla că tipul gândește așa… m-aș duce unde văd cu ochii numai să nu îl mai văd.
Viața ar fi mult mai ușoară fără unul care nu știe ce vrea în preajmă…
@BaGheRa,
Greu e pentru cel/cea/cei care cresc copilul. Da, e o bucurie, dar și o responsabilitate 24/7, vreo 20 de ani.
Deci dacă tatăl nu vrea să trăiască cu mama, azi nimeni nu-l obligă să fie nefericit. Dar nu să fugă! Greul oricum ar pica pe mama copilului. Măcar să stea, naibii, prin preajmă, atât cât i se permite, să știe copilul și de el. Că nu-i făcut cu praf de stele.
@Laura, nu știu de ce… dar eu am impresia că spunem același lucru dar țipând unul la altul 😂.
Hei, dar nu țipăm, doar am mai completat pe subiect.
P.S. chiar dacă țip, tot n-auzi, că așa-s bărbații, mai surzi, când vor ei :)))
La 17 ani nici vorba sa tin un copil, abia ma tinem pe mine, de unde sa tin un copil. Cred cu tarie in dreptul femeii de a alege sa intrerupa sau nu o sarcina, si sper pentru copilele astea tinere sa aiba parte de consiliere si sa decida inspre binele lor. Dincolo de „un copil e o bucurie’, mai e si partea ca daca nu esti pregatit mintal, fizic si economic, va chinuiti amandoi, deci mai bine nu. Aia cu „unde manca o gura mai manca una” nu e deloc valabila, take my word.
La 25 de ani am ramas si eu insarcinata iar tatal fetei a fost ca cel din povestea ta, cu diferenta ca nu si-a pus problema daca sa stea sau sa fuga, ci a fugit direct. Ma rog, fugit din relatia noastra si cea a lui cu copilul, nu s-a mutat in alta tara, a ramas in oras si si-a vazut de viata. Eu am ales sa tin copilul si s-o cresc singura, ceea ce inca fac :)) Niciodata nu mi-a parut rau de alegerea facuta, din contra, existenta fie-mii m-a pus pe drumul cel drept si m-a tinut sanatoasa la cap. Deci ce sa zic despre tatal din poveste? Pana la urma sunt alegeri. Ca sa fim politically correct, are drept de a alege si el la fel cum are mama. Daca nu vrea, nu tre decat sa spuna iar mama va alege pt ea daca sa-ti tina sarcina si sa se inhame la crescut un copil de una singura sau sa renunte pentru moment si sa faca bis atunci cand situatia va fi mai favorabila. Ce vreau sa zic e ca tata/mama cu sila nu se poate, chiar daca vorbim de adulti.
@singlemom, m-am gândit cam toată ziua ce să îți răspund. Mi-ai dat un răspuns foarte pragmatic și foarte la subiect…
Nu stiu dacă am întâlnit în real life, până acum, o fata/femeie care să fie atât de pragmatică și atât de bine ancorată pe principiul acesta de if/then/else.
Cam în mare sunt de acord cu tine. M-a tulburat puțin aia cu femeia este stăpână pe corpul său și știu că sunt foarte rare cazurile de bărbați care își doresc copilul și femeia nu… și aici recunosc că mi-a dat puțin cu virgulă, fix în procentul acesta de 0.00001 la sută. În rest… tot respectul pentru tine și pentru femeile care sunt în situația ingrată în care trebuie să se liniștească și apoi să ia o decizie și să se țină de alegerea respectivă până la capăt!
Chapeaux!
@baghera,
in situatia in care barbatul isi doreste copilul dar femeia nu, se aplica acelasi principiu ca in cazul reciprocii: traiesti cu consecintele hotararii celuilat, indiferent de decizie. Dar cum cazurile astea pomenite de tine sunt in cantitate neglijabila, zic sa nu ne infasuram la cap degeaba. Apoi mai conteaza si faptul ca o sarcina si o nastere nu e de ici de colo, ceea ce sporeste dreptul la decizie al femeii chiar in cazul unui cuplu unde el isi doreste si ea nu. My body, my choice.
@Baghera, eu am întâlnit o ifdenels cate lua anticoncepționale, iar la un moment dat nu a mai luat. Fără preaviz. Pentru ca ea voia să fie mamă, dar nu cu barbatul din acte, ci cu unul ales de ea, cu pedigree. Și este mamă de vreo zece ani.
Am mai comentat despre asta la un alt articol.
@Akon, presupun că acel copil îi spune tată celuilalt? Îmi aduc aminte ceea ce ai scris, la fel cum îmi aduc aminte ceea ce am scris și eu acolo.
Situația este puțin mai complexă cu toate că aici nu prea se rezumă la if/then/else, ci mai degrabă la am vrut / am luat care în cazul tău nu prea îți conferă dreptul de a alege absolut deloc.
Povestea asta este un fel de my body, my choise all the fucking way!
@Baghera, situațiile sunt complexe. Depinde din poziția cui le privești. Cu siguranță fiecare dintre părți are versiunea lui despre poveste.
Deciziile le ia fiecare, iar unii hotărăsc să meargă pe un curs de acțiune singuri. No matter what
În facultate, am avut în gașca extinsă un coleg care, în urma unei banale (și scurte) aventuri, s-a trezit cu fata la el zicându-i că e însărcinată. La vremea aia avortul era ilegal, ea nu voia nici măritiș, nici să facă copil, voia doar ajutor. A ignorat-o total (tot un fel de fugă).
S-a lăsat cu test de paternitate, proces, el plătitor de pensie alimentară (pe care o plăteau părinții lui, cât era el student).
N-a vrut sa știe nimic de fată sau de copil, care era al lui.
Când i-a venit mintea la cap, peste vreo 10 ani, cine căuta copilul? El. Cine a refuzat constant să-l cunoască? Chiar copilul. Cine a regretat și probabil regretă și azi? Domnul fugar.
Azi copilul e adult, seamănă leit cu ta-su, e independent, iar mama lui nu s-a căsătorit niciodată. Doar și-a crescut copilul.
@Laura, nu prea am înțeles partea asta: „ea nu voia nici măritiș, nici să facă copil, voia doar ajutor.”
În ce sens ajutor?
Sincer cazurile astea sunt destul de rare, în care copilul nu doreste să-și cunoască unul din părinți. Cred că ajunsese prea târziu!
Pentru că avortul era ilegal, se făcea rar spre deloc și cu ceva costuri (bani+emoții+frici). Ea stătea cu părinții, în oraș, nu la cămin, deci greu să facă manevre de-astea.
Voia s-o ajute să găsească cea mai bună cale de a avorta. Bani s-ar fi adunat, toți prietenii lui i-au zis că fac chetă, l-au bătut la cap să rezolve, să nu lase fata de izbeliște. El n-a vrut, susținând (prostește) că nu-i al lui. Eh, era fix al lui.
Pentru cine n-a trăit tinerețile alea, atunci, greu de imaginat cât de complicat și riscant era totul. Se vorbea în șoaptă, că securitatea pândea după colț. Și nu-ți făcea bezele, te băga direct în pușcărie.
Și da, omul ajunsese prea târziu.
@Laura, vezi tu cum zicea și @singlemom mai sus viața este o înșiruire de alegeri pe care le faci… ai făcut alegerea greșită, trăiești cu consecințele.