Nu de foarte multe ori am văzut că unele persoane care sunt de vârsta celor care citesc preponderent acest blog, preferă să se complacă într-un job care le asigură confortul necesar și, chiar dacă ”dincolo” pot obține mai mult, preferă să stea pe loc din n motive. Nu o să dezvolt, pentru că fiecare și le ştie pe ale lui, dar pot spune cu siguranță că și eu am fost pe scaunul acela în care am preferat să stau pe loc, chiar dacă ”dincolo” mi se dubla salariul.
Am lucrat 11 ani într-o firmă și am plecat de acolo pentru că mi s-a părut că sunt luat de bun, în sensul că de fiecare dată ăla de lângă mine primea mereu o mărire de salariu mai bună decât mine, deși, practic, punând cap la cap, nu prea o merita. Dar totuși o primea din motive ştiute doar de şefi. Adică, de câte ori aveau nevoie de mine eu lăsam de la mine. Hai, că o pot face și pe asta, dă-o încolo că nu e așa de greu, faci ceea ce îți place, nu simți că muncești și, în plus, te mai și dezvolți. Și am făcut, chiar dacă nivelul de cunoștințe acumulat niciodată nu s-a reflectat în creșteri salariale substanțiale.
Mi-am zis că vreau să învăț, că nu contează banii, pentru că întotdeauna am fost de părere că odată ce acumulezi cunoștințele, banii vor veni natural. Și pot spune că am primit destule oferte în acești 11 ani, după cum am mai spus, unele pe dublu salariu. Și n-am plecat. De ce? Pentru că mi s-a oferit în companie posibilitatea de a lucra pe nişte chestii noi, cu poziții noi – unele neplătite, au venit cu şantiere, au venit cu provocări noi. Și mereu am refuzat alte oferte, datorită celor enumerate mai sus. Poate am fost prost, poate nu am fost – mie unul, nu îmi pare rău de alegerile făcute până acum în viața mea.
Dar a venit vremea în care salariul meu de bază nu se mai pupa absolut deloc cu nivelul de cunoștințe acumulate. Provocări nu mai aveam mai deloc, pentru că mă retrăseseră la bază, pe birou, deci fără ore suplimentare și alte câştiguri adiționale. A apărut o nouă provocare și, din păcate, firma a ales să refuze pentru mine, deși eu îmi doream cu ardoare să ajung acolo. Așa că nu mi-a rămas decât să plec… Într-o lună de când am început să caut am găsit niște oameni dispuși să îmi satisfacă pretențiile financiare pe care firma mea nu le-a acceptat, asta deși dorea să mă țină în continuare. Și am plecat…
Voi cum procedați? Plecați la prima ofertă mărită sau așteptați ca mine să se umple paharul? Din experiențele acumulate credeți că loialitatea este răsplătită?
Foto: Pexels
Cu mintea și experiența de acum, aș alege clar interesul personal. Dar când am avut de ales, am rămas loială firmei cu justificări comode gen: e o atmosferă faină de lucru, fac ce-mi place, colectiv simpatic, program flexibil – nu conta că salariul era mic.
De fapt, mi-era teamă de schimbare și de regrete (dacă ar fi existat).
Loialitate față de firmă? Ce-i asta, căsătorie? Nu! Firma te folosește ca să facă bani pentru ea și tu ar trebui s-o folosești ca să faci bani pentru tine. De-asta și există un contract între părți. Prin contract îmi cere să muncesc, nu să fiu loial.
De primul loc de muncă m-am atașat emoțional. A trebuit să plec, după sapte ani, in urma unor restructurări și am plâns cu mari lacrimi de 🐊. Lasam acolo o parte din sufletul meu. In general am fost îndepărtat pentru că deranjam sistemul care voia să doarmă, spuneam ce gândeam și deranjam prin sinceritate.
Le-am mulțumit, la final de carieră, tuturor celor care mi-au dat „a treia cizmă”. Datorită lor am progresat pentru că, altfel, eu eram genul care se atașa de colectiv, se mulțumea cu recunoașterea unor merite pentru lucrat „pro bono”, de cele mai multe ori asumându-mi o doză foarte mare de risc (fizic).
Deci, nu am plecat nicio dată pentru mai mulți bani.
PS: abia aștept să se facă luni ca să mai merg la muncă 😜
Am avut norocul să nu fiu nemulțumită de aspectul financiar in firmele in care am lucrat. La prima firmă am fost plătită din start cu mult mai mult decât aș fi avut nevoie, iar in a doua mi-au crescut beneficiile salariale in scurt timp la nivelul dorit. Loialitate față de firme? Nu mi s-a întâmplat să simt așa ceva și nici nu cred că e posibil. În capul meu, loialitatea, ca și încrederea, se câștigă in timp, zi de zi. Or, la angajare, sigur că a semna contractul cela reprezintă și o forma de încredere și disponibilitate de a începe un drum al loialității. Posibil ca unii angajatori sau angajați să considere altceva, respectiv că gata, s-a semnat un tratat al loialității, eventual pe termen lung sau pe vecie. Mna, percepții, perspective, viziuni diverse.
N-am avut nicio problemă să-mi iau “la revedere” de la respectivii angajatori când au apărut următoarele situații: la primul, urma să mă întorc din concediu de maternitate și să lucrez pe cel mai mare brand al companiei, pampers. Vă dați seama, eu cu copil in bătătură, la muncă scutece, insighturi, ce provocare minunată. Doar că pe măsură ce se apropia momentul reîntoarcerii (la un an, concediul legal fiind de doi), mi-am dat seama că nu-s pregătită să mă întorc. Așa că am simțit să discut problema cu viitoarea mea manageră. Printre altele, i-am zis că nu-mi dau seama cum voi găsi o bonă minunată, dispusă să lucreze mai mult de 8 ore pe zi, in condițiile in care la noi se practica binișor statul peste program. Răspunsul a fost “păi poți să-ți iei două bone”. Mhm, a doua zi mi-am prezentat demisia. Unii colegi mi-au zis arunci că-s inconștientă, că ar fi trebuit să-mi dau demisia după concediul de maternitate, să nu pierd măcar asigurarea medicală. Mno, aș fi putut, da’ na, hormonii. :)) La cealaltă firmă am plecat când managementului a început să-i surâdă ideea șpăguirii buyerilor clienților, pentru a ne lista produsele sau a ne prioritiza in comenzi. Ideea a venit de la un buyer care, intr-o întâlnire, m-a întrebat “ce atitudine are firma voastră pentru recompensarea buyerilor cu achiziții mari?” Discutând mai în detaliu, omul voia in plic un procentuț la fiecare comandă. Am revenit la management și tare mare mi-a fost mirarea să aflu că atitudinea era chiar una foarte deschisă la a începe astfel de practici. Mno, iar m-au luat hormonii, a urmat o perioadă de frecușuri, discuții, chiar certuri, in final mi-am prezentat demisia. Șeful, cumva epuizat de toată tevatura, m-a întrebat cu speranță-n glas “și, ai vrea să pleci de azi?” Eeeei, nu, conform legii, contractului tre’ să mai stau o lună. Pfoai, am văzut cum i-a picat fața, mama ei de lege . :))))
@Anduța,
Mi-a plăcut aia cu „epuizat de toată tevatura” – am o bănuială, că la epuizarea lui ai contribuit și tu, măcar un pic 😅
Laura, resping vehement această bănuiala! Susțin și insist că epuizarea era din cauza demonilor săi interiori, care-l îmbârligau să pornească pe drumul cel fără de întoarcere al corupției!😂 Bine, pe biroul meu mai lipisem și un sticker “zonă liberă de corupție”, se răsculau demonii ăia ceva de speriat când treceau prin zonă. 😀
Întrebarea cu ,,plecatul la prima ofertă mărită,, e un pic mai complexă.
Hai că întreb eu altfel : dacă jobul e foarte bine plătit, dar atmosfera de tot rahatul îmi permit să plec la mai puțini bani, dar să muncesc cu plăcere ?
Teoretic cunosc mulți care raspund că da, dar foarte puțini care pot să o facă.
Mulți răspund cu da pentru că n-o gândesc îndeajuns. La urma urmei, de unde știi că acolo unde vei pleca pe mai puțini bani, atmosfera va fi mișto? Din experiențele/ povestirile altora? Să fim serioși. Până nu încerci/testezi pe pielea ta, nu știi cu siguranță. Așa ca, revenind, “ai pleca pe mai puțini bani, dar pe muncă/atmosferă mai plăcută” evident că-ți vine să spui da. După care, la o adică, intervine “ăăă, garanția banilor mai puțini o am, dar garanția pentru restul?” Mulți oameni vor garanții. In lipsa lor, foarte posibil să aleagă un rău cunoscut și nu un potențial bun sau rău necunoscut.
Am muncit într-o filiala de multinațională destul de șmecheră în Europa.
Surprinzător, mă înțelegeam absolut minunat cu șefii mari, dar absolut oribil cu restul colegilor.
La șefi mari mă refer ( în ordine crescătoare) director de vânzări, director de filială și managerul pe țară.
Nu e cel mai potrivit exemplu ( nu beți în timpul muncii ). După o ședință lungă cu scântei apare la biroul meu managerul pe țară cu o cană în mână. Practic el era Dumnezeul celor săraci cu duhul din toată patria noastră.
– Unde ai sticla de coniac ? Dacă nu beau ceva, închid filiala.
– În spatele meu, în dulapul din dreapta.
Job fain, bine plătit. Colectivul ? O mizerie sinistră formată din tot felul de păcălici frustrați.
Job mișto/șefi faini/bani buni se duc dracului în fața unei atmosfere de doi lei.
( La întrebarea,, dacă erau șefi faini cum de nu au găsit angajați la fel de faini?,, ) răspunsul meu e o rugăminte : vă rog să îmi recomandați și mie o persoană serioasă la spălat vase în restaurant. Doar spălat vase, nimic mai mai mult.
Cred ca majoritatea oamenilor aleg jobul mai bine platit in detrimentul atmosferei relaxate dar pe bani mai putini. Asta daca sunt trecuti de 30 de ani macar. Loialitate fata de locul de munca? Depinde. Au incentive, iti dau bonusuri, iti arata ca te apreciaza? Atunci da, are sens loialitatea. Altfel sunt povesti. Si mai e chestia asta cu provocarile. Si vreau si eu sa intreb: da ce provocari va trebuie, mai nene, nu-s destule ele deja in tot restul vietii? Poate vad eu treaba altfel, dar pt mine jobul e doar un mod de a-mi castiga banii pt a-mi trai cat mai plin tot restul vietii. Nu vreau provocari la munca, alea vreau sa le traiesc in alte chestii. Sa m-arunc cu parasuta gen, ca mi-e frica de ma cacao pe mine, si ar fi o provocare. Sau sa ma inham la o calatorie pe pamanturi mai putin batute de turisti, de una singura. Sa bat africa de la nord la sud cu un 4×4, in fine, s-a inteles ideea. Astea le consider eu provocari care au sens, ca faci ceva cu tine, traiesti niste chestii, iti depasesti niste bariere. Nu traiesc pt munca si nu am nevoie de validari, provocari, doar de orele alea care imi asigura un salar decent sa pot face ce imi doresc cu adevarat cu el.
Tânăr, plin de speranțe, dornic de muncă, de a învăța lucruri noi și multe, de a promova, de a mă afirma….. 4 ani! Atât m-a ținut. Primii 4 ani de muncă. Bani destui, satisfacție imensă, aventuri incredibile, colectiv deosebit, contribuit sau chiar pus bazele unor lucruri care mai târziu au devenit standard pentru compania respectivă, avansat rapid spre post de conducere, ce să mai, jobul de vis! Reversul medaliei? Muncă până la epuizare, distrus sănătate, timp pentru familie din părți.
4 ani! Încă nu aveam 30 de ani când am realizat că nu asta vreau de la un loc de muncă. La toate joburile de după am căutat comoditatea, lejeritatea, responsabilități zero, muncă puțină, cât mai mult timp liber.
Loialitate? Da, în acei primi 4 ani de salariat. Și mi-a ajuns. Interesul meu nu e să-l îmbogățesc pe altul, ci doar să obțin maxim de rezultate cu minim de efort. Ceea ce sunt pe cale să fac din nou de la 1 iulie, când mă angajez într-un loc nou, silit cumva de o anumită situație.