După tema paternităţii abordată în “Vânătorii de zmeie” şi tema maternităţii din “Splendida cetate a celor o mie de sori”, urmează cea a fraternităţii din Şi munţii au ecou.
De apreciat la Hosseini că, provenit dintr-o ţară măcinată de lupte politice şi razboaie sângeroase, el nu face din toate astea o temă predominantă – cum ar fi de aşteptat când auzim despre Afganistan. Ci doar fundalul (auxiliar) pe care personajele îşi trăiesc viaţa. Mai importante la Hosseini sunt introspecţia, lupta fiecăruia cu sinele şi relaţiile dintre oameni, oriunde s-ar află ei.
Şi munţii au ecou este romanul fraţilor. Romanul acelor legături indestructibile, indiferent de distanţă, de temperament şi caracter, indiferent de înţelegerile sau disputele dintre ei. Acţiunea se desfăşoară pe mai multe planuri şi în diverse perioade de timp ce acoperă ultimii 70 de ani.
Abdullah şi Pari sunt copiii unei familii sărace dintr-un sat uitat de lume şi de timp, familie atât de săracă, încât tatăl, disperat că-i mor copiii de foame, decide să renunţe la Pari – fetiţă puternic ataşată de fratele ei care a îngrijit-o de la naştere. Prin mama adoptivă, Pari creşte şi trăieşte la Paris, soarta oferindu-i o viaţă incomparabil mai bună. Şi totuşi, peste ani, Pari va simţi un imens gol în suflet, neştiind de ce şi de unde provine. Memoria minţii îl şterge pe Abdullah, însă memoria sufletului, nu.
Idris şi Timur – cei doi fraţi crescuţi şi educaţi în America, ne apar ca două faţete ale aceleiaşi monede. Uniţi prin legături sentimentale, de familie şi de tradiţii, cei doi gândesc şi se comportă total diferit. Onestul şi şmecheraşul, liniştitul şi agitatul se invidiază reciproc pentru felul în care este celălalt. Apropiaţi fizic, dar atât de îndepărtaţi ca spirit! Iar vizitele lor în Afganistan, la maturitate, accentuează şi mai mult diferenţele ce-i despart.
Markos şi Thalia. Nu au aceiaşi părinţi, dar cresc împreună şi tot restul vieţii îi leagă puternice sentimente şi trăiri frăţeşti. Thalia are jumătate din faţă mutilată, în urma unui accident. Imaginea ei îngrozeşte orice privitor şi, din acest motiv, Thalia preferă izolarea. Markos şi mama lui reuşesc s-o scape de această izolare, oferindu-i multă afecţiune, prietenie şi o viaţă aproape normală. Legătura lor devine în timp mai puternică şi mai apropiată decât cea existentă între fraţii de sânge.
O naraţiune interesantă, uşor năucitoare, cu treceri prin diverse puncte temporale şi geografice. Mai exact, în cele nouă capitole, povestitorul este mereu altul, timpul nu e cronologic (1952, 1949, 2003, 1974, 2010) iar geografic, Hosseini plimbă acţiunea prin Kabul, Paris, San Francisco, Africa, Grecia, California.
Povestea ne apare precum un covor oriental privit de aproape – mai întâi zăreşti firele şi ţesătura, apoi, primele figuri geometrice, primul model, care se împleteşte cu cel de-alături, apoi cu altul, până când, de la distanţă, vezi tot desenul, toată povestea, toate legăturile şi iţele. O carte frumoasă, pe care n-o uiţi uşor.