Omul care vedea dincolo de chipuri este al cincisprezecelea roman al unui autor pe care eu îl citesc cu mare drag. Éric-Emmanuel Schmitt este unul dintre scriitorii mei favoriți și îl apreciez pentru varietatea temelor abordate în cărțile sale, precum și pentru stilul clar, concis și totodată cald. E asemenea unui bunic ce-ți șoptește la ureche o poveste.
Majoritatea scrierilor lui au o formă proaspătă de exprimare, sunt ușor de citit și greu de lăsat din mână, te țin cu sufletul la gură și-ți țin mintea alertă. Omul care vedea dincolo de chipuri este o poveste bizară în care autorul este personaj (dar nu un personaj central). Este bizară și pentru că are un final surprinzător, sugerând că s-a bazat pe manuscrisul lui Augustin, pe care el doar l-a publicat. Abordează teme interesante din viața noastră: eroii noștri, visele noastre, credințele noastre, rasismul, prejudecățile sociale, speranta și lipsa ei, tainele pe care le purtăm cu noi, uneori fără să știm.
”Credința absolută nu e dovadă de inteligență, ci de voință. Nu reprezintă un mod de a cunoaște lumea. Fanaticul dă mereu peste motive de îndoială, dar nu vrea să se îndoiască. El preferă ficțiunea, nu realitatea, și realitatea o mătură cu un kalașnikov dacă îl contrazice.”
Augustin, un tânăr jurnalist stagiar care trăiește la limita subzistenței, supraviețuiește unui atentat terorist din Charleroi. Pentru poliție, el devine un martor prețios. Când îi pun întrebări, oamenii legii nu bănuiesc însă că timidul Augustin are un dar care îi permite să vadă dincolo de limitele percepției și deducției dintr-o anchetă.
Povestea lui Augustin este de fapt povestea noastră, a omenirii și a lucrurilor care ne influențează viața.
Cât ne influențează muzica pe care o ascultăm, pierderile, cărțile pe care le citim, oamenii cu care suntem prieteni sau locurile unde călătorim? Omul care vedea dincolo de chipuri este ca o discuție cu Dumnezeu, o lectură inedită și profundă, însoțită de suspans și ceva filozofie.
”Invidiosul nu-l ponegrește decât pe cel care e mai bun decât el”
”Unii cred că au scăpat de închisoare, dar în realitate ei duc gratiile acelea oriunde se duc”
Foarte mișto descriere. Am citit acum primul capitol, e genul de carte care pe mine mă prinde din prima. Bun așa, să o continui, zic.
@Anduța,
Multumesc! Mă bucur când nimeresc preferințele voastre cu o recomandare bună 🙂
Eric-Emmanuel Schmitt e unul dintre autorii mei preferati. Aplecarea lui spre filozofie si transcedental, cautarea intelesurilor dincolo de perceptiile omenesti e ca o deslusire a vietii de dincolo de trup, pe care o face intr-un mod atat de magic, divin. Multumim pentru recomandare si link!
@Nicole,
Și mie îmi place tare mult. Mereu mă uimește cum reușește să spuna și să sugereze atât de multe, cu atât de puține și alese cuvinte (romanele lui au puține pagini).
Exact acum am terminat și eu primul capitol, l-am citit pe nerăsuflate! Pun pe pauză serialele că e musai s-o termin! Mulțumesc, Laura!
@Mona,
Musai s-o termini săptămâna asta, că duminică vă bombardez iar cu seriale 🙂
Nu știu dacă ai modificat titlul între timp sau eram eu buimac de somn, dar azi dimineață jur că am citit ,, Omul care vedea dincolo de chipiuri ,,.
Mă și gândeam bă, cum cartea e cu martori și oamenii legii ăsta e titlul cărții.
Nu prea îmi ieșea mie chiar exact cum poți să vezi dincolo de chipiuri, dar na…Noi oamenii talentați si născuți să fim creatori de artă suntem în general un pic excentrici.
@Paco, trebuie să fii puțin original, chiar dacă toți în jurul tău sunt oameni normali. Ceva de genul acesta era un vers la o melodie, dar nu mai știu la care.
@Paco,
N-am modificat nimic, sigur erai tu buimac de somn.
P.S. – de fapt, și eu mă trezesc cam la peste o oră după ce apare articolul. Și nu mă reped la el, că oricum știu ce conține 🙂
@BaGheRa, dacă frunzărești orice dicționar, în dreptul cuvântului ”original” e poza mea.
După ce că scârțâi din toate încheieturile ca un microbuz din-ăla care duce dimineață muncitori pe șantier, trei roabe și o sută de saci de ciment, mi-au dat și doi moși din sat ieri un croșeu, la modul figurat.
Ei servesc cafea și pahar de coniac, țigările la purtător. Zilnic vin între orele 16-17.
Vorbeam de diverse, ajungem cumva la vârste.
Unul 83, celălalt 82. Umblă cu mașinile pe coclauri, nici la mecle nu le dai vârsta.
– Tu ”Ulei” câți ani ai? (Ulei îmi vine de la două chestii).
– Patruzeci și hapciu….
– Dar ți-ai trăit viața cu pasiune, nu glumă…
– E de la barbă, fandosiților și îmbrăcămintea de culoarea neagră nu mă prinde. Mă face să par mai bătrân.
@Paco,
Și care-s cele 2 chestii care duc la ”Ulei”? 🙂
@Laura G, nu e cum ăia la 80 de ani reușesc să aibă o conduită de adolescenți, ci de ce îmi spun ei „Ulei”..
Eternul feminin insolit și inexplicabil. 😀😀😀
Ziua bună pe seară la toți oamenii frumoși. Ce voiam să zic, îs venită după pomană. Taman ce am văzut Three thousand years of longing și acu’ pohtesc a lectura cartea lui A. S. Byatt – The Djinn in the Nightingale’s Eye. Dacă o poate share-ui frun cărturar în format electronic, pdf, doc ietîcî, eu una accept. Că să știți! Molțămiesc și lectură bună!
Am început și eu cartea, am citit primele două capitole, îmi place stilul. Nu mai citisem nimic de acest autor. Până acum.
@Solandi,
Cum?! N-ai citit Oscar și Tanti Roz? – trebuie să repari asta 🙂
Spre ruşinea mea, nu am citit. Deşi am citit un rezumat, că a avut-o copilul într-o listă de lecturi de vară. Şi voiam să văd ce să aleg să cumpăr. Dar mi s-a părut prea tristă și am ales altele.
Remarcabil scriitor. Mai am în listă niște cărți de-ale lui pe care doresc să le citesc. Atât de puțin timp, atât de multe cărți.