Seara, duios, mergeam spre casă trăgând căţelul de lesă, în pas agale, plictisit, de om relaxat. În faţa mea, deodată, trece strada în fugă, gen jogging – alergare uşoară, un domn lejer ponderal, trening, căciuliţă, ceva barbă. Admir plin de invidie şi mă hotărăsc subit: gata, până aici! De săptămâni îmi promit că mă apuc de sport din nou, că ies să alerg pe faleză. De data aceasta sunt de neclintit – cum intru în casă, îmi pun şortul, tricoul şi direct pe malul Dunării!
În minte déjà mă văd continuând zi după zi, plin de determinare, alergând din ce în ce mai mult, din ce în ce mai repede, muşchii mi se mişcă din ce în ce mai natural, inspir aerul răcoros al înserării, păsărelele îmi cântă la ureche…
Urmăresc încântat cu privirea pe noul meu idol, să captez căt mai multă şi mai bărbătească determinare, când ohh – joggingul domnului se opreşte brusc la intrarea într-un market, după ce se grăbise să prindă verde la semafor ca să apuce un minut înainte de ora închiderii magazinului.
Golit de gânduri, îmi continui plimbarea relaxat, la fel ca şi în ziua dinainte, şi cea de dinaintea ei, cam de pe timpul când începusem să visez ca voi găsi vreodată motivaţia de a alerga vesel, ca odinioară, în aerul curat al înserării, în cântecul sublim al păsărelelor…
Dacă încă n-ați recunoscut stilul de scriere hâtru și haios, da, acest text e scris de @Cătălin Fdd pe blogul lui, Fotograf de duminică. E provocator! Când și cât ați făcut sport ultima oară? Nu mișcare, plimbare de ici – colo, ci sport cu program dedicat.
Foto: Pexels
Chiar acum mă gândeam să plec la job, pe jos. Și gândirea tot un sport e, al minții! Că m-am gândit la asta și săptămâna trecută 🙂
Mă pot motiva pentru multe lucruri, dar nu pentru jogging. Nu știu ce resort din capul meu nu face click, deși ar trebui, fizicul o cere. Pot să țin dietă, pot să renunț la alcool (bine, nu aveam o problemă, sunt categoria „muscă”, dar am fost sober aproape un an doar pentru că mi s-a părut fun), pot să renunț și la zahăr (deși asta mă face să mă simt absolut mizerabil și să devin extreeeeeeem de irascibilă câteva săptămâni până ies din sevraj).
Mi-am luat bicicletă de fitness în pandemie, am alergat-o câteva luni cât să slăbesc vreo 7-8 kg enervante, acum adună praf și agață copiii sacoși cu jucării de ea. Mă uit la ea zilnic și-i promit călătorii cel puțin până la Bragadiru și înapoi… ah well 😀
Motivația cea mai puternică vine din interior, nu din exterior! 😛 Am de ani de zile un program de sport. Mă rog, în sensul că merg la sală de 3 ori pe săptămână. Când erau copiii mici, făceam doar când erau în deplasare, la bunici. Băgam ca mig-ul, zilnic, aerobic, dans aerobic, pilates, din astea. Până ce-am descoperit sala de forță și mi s-a deschis în fața ochilor o nouă lume. Acum nici nu pot să mai concep viața fără „greutăți”. În schimb, n-am deloc o relație bună cu alergatul, cu cardio, în general. Înainte de fiecare antrenament tre’ să fac cardio pe bandă/bicicletă/scări/rame. Știu că e obligatoriu, că nu se poate fără, îl fac conștiincios, da’-l consider cam plictisitor! 😀
Jogging-ul mi se pare cea mai plictisitoare formă de mișcare/sport. Am cochetat cu ani în urmă, vreo 2-3 luni, pe malul mării – mi-amintesc doar că mintea mea gândea permanent cât de fadă e acțiunea asta. Am fost de-a dreptul fericită când am renunțat (și fără mustrări de conștiință).
Am amici, cunoștințe, care fac zilnic 7-10 mii de pași, se plimbă. Le place, se simt bine. Nici asta nu mi-a ieșit. După câteva încercări timide cu 3 mii de pași, obosită, mi-am zis ”de ce naiba bat drumurile astea aiurea?!”
Mi-a plăcut mult sportul și am practicat în adolescență, dar ca adult, singura formă de mișcare în care mă simt excelent (fizic și psihic) este dansul. După 10 ani de practică consecventă, pandemia a cam rupt filmul ăsta frumos, asta e. Acum, doar din când în când.
Văd că suntem ceva hateri ai alergatului. 😀 Singura perioadă în care mi-a plăcut să alerg a fost când ne întâlneam în parc mai mulți alergători, plus un antrenor de alergat (că e o știință întreagă a alergatului, nu se aleargă așa, intuitiv :)) și dă-i la trap. Eram două grupuri, cei care alergau în liniște și cei care sporovăiam. Că ce să și faci altceva, să fie alergatul mai puțin plictisitor. :))
+1. N-am mai alergat de la probele de la orele de sport din liceu. La care niciodată nu obţineam timpul corespunzător probei de viteză, iar la rezistenţă îmi dădeam duhul la ultimul tur de teren.
În schimb, am făcut gimnastică şi îmi plăcea. Şi îmi place şi să mă plimb, inclusiv drumeţii de munte; numai că nu prea am ocazii atât cât aş vrea.
Jogging o să fac când m-or însoţi cele 5 pisici, în lesă. 😅
Eu cred ca facea „jogging embedded”. Adica jogging-ul era incorporat in activitatile casnice si administrative:)
@Nicole,
Da, da, precis. Acompaniat de canapea, bere și telecomandă 🙂
Eu recunosc că fug zilnic…după himere 😁. Și trebuie sa recunosc ca fuga asta îmi depășește resursele și abilitățile, dar e nice. Mă ține ocupată.
@MAS,
E bună și fuga asta, dacă te ține în formă. Dar și când le-oi prinde… 🙂
Sport cu program dedicat am efectuat ultima oară după ce am început procesul de ,,reabilitare,,.
Jumătate de oră pe zi cu două gantere în casă și de trei ori pe săptămână la o sală de sport din apropiere dotată cu sac de box ca să ,,accidentez,, demonii care nu oboseau în a-mi da târcoale.
Fugitul doar de responsabilități, am urât mereu chestia asta cu alergarea.
Plus că niciodată nu m-a dus suflul, la unul din sporturile începute în tinerețe am renunțat tocmai din lipsă de
,,aerisire,,.
Ce este însă ceva ce nu pricep e faptul că pot să înot fără probleme pe distanțe lungi fără să se taie gazul.
Nu am avut curiozitatea să aflu ce și cum.
Ha, mi-ai adus aminte de box. Am făcut o scurtă perioadă, timp în care am învățat câteva mișcări și, cel mai important, să mă împotrivesc cu succes reflexului de a închide ochii în fața „atacului” adversarului. Sau de a spune „scuze” după o lovitură mai puternică decât planificat. :)) Păcat că sala actuală nu are sac de box și nici un spațiu în care s-ar putea monta, e un sport tare interesant și care te călește, dacă ești genul care nu acceptă/suportă durerea fizică. Acolo m-am întâlnit cu mentalitatea „apăi dacă ți-ai luat o lovitură, e din vina ta (că gardă jos, că gardă slabă, că n-ai anticipat, din astea), nu a adversarului.” Foarte greu de acceptat așa mentalitate! 😀
@Paco,
”am urât mereu chestia asta cu alergarea” – exact!
Cât despre înot, ai tu ceva de amfibiu, poate 🙂
@Anduța, exact la sportul ăsta am renunțat.
Din lipsă de ,,suflu,, unde în box e absolut necesar, loveam ca animalul ca să economisesc timp.
Cum la vremea respectivă nu mă ajuta mult fizicul, practic în loc de sport, ieșea bătaie. Am zis pas și m-am apucat de studiat fizică cuantică.
@Laura G, da am ceva amfibiu.
Dacă înot pe spate cu bârnăul la suprafață, poți să juri că sunt rechin.
Fugeam de îmi săreau capacele. Nu aveam nici o treabă. Acum sunt prea gras ca să o mai iau la fugă.
Dacă ar fi să mă reapuc, întâi aș da jos niste kilograme, deoarece aș pune prea multă presiune pe articulații.
Oricum așa pufoșenie cum sunt, mă simt bine în pielea mea 💪
Ăăă … sport cu program dedicat … cred că prin clasa a 8 a când am fost pentru o scurtă perioadă la sala de forță.
Fac peste 10k pași pe zi și uneori la aproape suta mea de kile întind salteluța și fac exerciții de kineto acompaniate de o colecție de gemete deosebite. Se pune sau se … depune !?
Salteluța? 😜
@HM, dacă faci singur kineto ăla acompaniat de gemete deosebite, părerea mea nesolicitată e că nu se pune. Din ce expui, la suta de kile geme salteluța, sau?
Domnu’ HM,
#stopcaltaboașe
Loaț’ cu #apăpaieșibătaie!!! și vedeți atunci gemete!
🙈
Vă aduceți aminte, desigur, cum il punea Miyagi pe invățăcelul Daniel să spele mașini să le lustruiască etc. Cam așa fac eu sport: cardio-pe schele sus si jos, brațe – trafalet, gletieră. Am doi colegi care au stagii avansate în aikido prin Japonia. Mi-au spus că asta au făcut o săptămână, când au fost acolo, au măturat străzi ca parte a pregătirii, mentale și totodată fizice.
N-am fost niciodată într-o sală de sport decât pentru a juca volei. Simpla vizualizare a aparatelor de forță imi provoacă scârbă: câtă energie consumată aiurea, am o grămadă mare de lemne de spart. Am urât toată viața sa alerg, deși am făcut atletism în generală, dar nu pe competența de rezistență. In schimb am călărit munții de-am rupt. Există și alte moduri de a face mișcare, important e să nu stai cu telecomanda in mână și in zilele in care nu ești la birou.
Indiferent de anotimp!
@Akon,
Acum înțeleg de ce e așa curat în Japonia – dacă toți cei care se duc acolo pentru stagii avansate de aikido mătură străzile, e normal 🙂
Eu mă tot gândesc de ceva vreme ce-aș putea face să mai conving din oameni să NU mai vină la sală. Nu în general, ci doar la aia la care merg eu. Să li se facă scârbă la vederea aparatelor sau ceva și, de ce nu, să rămân doar eu cu ele. Că eu rezist la scârboșenii. Ia să pun pe listă: Buey, lume, voi n-aveți lemne de spart pe-acasă? 😛
Spartul lemnelor nu mi s-a părut niciodată un sport extrem cum mi s-a părut coasa. Era un vecin de pe acolo… artist omul pe dat cu coasa. Nenicule ce aveam eu pătrățele pe vremea când eram tânăr și neliniștit, dar ăsta mă făcea de departe. Fiecare mușchiuleț era bine definit.