Jurnalul unei iubiri pierdute, Eric-Emmanuel Schmitt

jurnalul unei iubiriChiar dacă Jurnalul unei iubiri pierdute este a douăsprezecea carte pe care o citesc a acestui autor, mărturisesc că încă mă fascinează măiestria cu care E.E. Schmitt așterne cuvintele și frazele așa încât să emoționeze fiecare fibră a cititorului. Are el acest talent de a răscoli sentimente, trăiri, sensibilități.

Titlul te poate duce cu gândul la o legătură amoroasă distrusă, dar nu. Jurnalul unei iubiri pierdute este un roman auto-biografic despre pierderea mamei sale, este un jurnal de doliu.  Moartea subită a Janninei Schmitt zguduie viața lui Eric-Emmanuel până-ntr-acolo încât timp de 2 ani doliul este pentru autor insuportabil de dificil, trecându-l prin toate stările omenești, de la nevinovata nostalgie până la maculatul gând suicidal.

Și mai fac o mărturisire: scriitura mi-a plăcut, este excepțională, însă povestea nu mi-a plăcut. Nu pun la îndoială nicio clipă sinceritatea trăirilor autorului îndoliat, dar ele, trăirile, mi-au părut exagerate, duse la extrem și, ca atare, neverosimile pentru un adult de 57 de ani care-și pierde mama în vârstă de 87 de ani. Când ai copii și aproape nepoți nu te poți considera orfan dacă-ți moare un părinte. Când acel părinte este octogenar, pare un pic cam deplasat să spui că ești șocat de moartea lui. Da, poți fi foarte îndurerat, trist, apatic, dar nu șocat. Asta mi-a sunat pueril și nerealist.

Pare-se că între scriitor și mama sa a existat o legătură foarte puternică, întărită de multele momente petrecute împreună (chiar și dincolo de copilărie și tinerețe), cu discuții interesante și gusturi similare pe tărâmul artei. Îi unea o complicitate afectivă profundă. Dar totuși… parcă povestea e prezentată la un grad de  dramatism care frizează patologicul. Mi s-a părut exagerat și nu am apreciat acest aspect al romanului.

În schimb, scrisul lui E.E. Schmitt este absolut superb, chiar și când descrie această tragedie trăită personal. Combină atât de inteligent și frumos cuvintele încât fiecare frază e o delectare spirituală și emoțională pentru cititor. Realmente, cel puțin jumătate din această carte ar putea  fi o veritabilă culegere de citate, motto-uri, vorbe de duh demne de memorat.

Tinerețea ți-o ocupi cu pregătirea pentru viață, iar bătrânețea cu amintirea a ceea ce ai trăit. Făcând acestea, ratezi prezentul, singurul care există, căzând în două capcane, cea a viitorului care nu există și cea a trecutului care nu mai există. Cât timp pierdut! Sau mai degreabă: cât prezent pierdut!

 

Când vine pe lume un copil, vine și o mamă. Fiecare naștere este o naștere dublă.

 

Să te ferești de doi asasini: nostalgia și speranța. Care ucid prezentul.

 

Cu fericirea se întâmplă la fel cum se întâmplă cu iertarea: trebuie să o hotărăști pentru a o face să existe.

Jurnalul unei iubiri pierdute este un roman emoționant și savuros, chiar dacă foarte trist.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.