Îmi amintesc cu duioșie și bucurie de zilele premergătoare sărbătorii de Paşte, de pe vremea când eram copil. Până la 18 ani, întotdeauna mă aflam la bunici, la ţară, în acea perioadă. Tot satul forfotea, gospodinele roboteau în bucătărie, bărbaţii în curte, copiii se încurcau printre picioarele lor și îşi băgau nasul peste tot: să vadă, să miroasă şi să înhaţe bunătăţi.
Întâi se făceau cozonacii, în ziua de joi, Joia Mare. Bunica începea de dimineaţă să-i plămădească, să-i lase la crescut, să-i frământe şi să-i pună în tăvi. Pregătea apoi cuptorul, numai bine gata încins când aluatul de cozonac, plin cu nuci, rahat, cacao şi, uneori, şi stafide, se umfla mai să fugă din forme. La scurt timp, aerul se umplea de o aromă dumnezeiască, tot satul era în acea zi o încântare a simţului olfactiv. Copiii erau singurii care gustau cozonacul pufos, aburind şi aromat. Adulţii ţineau post şi aşteptau duminica. Erau de-li-cioși! 1-0 pentru cozonacii românești ai bunicii, dacă ar fi să facem un battle cu cei grecești despre care povestea Anduța deunăzi.
Sâmbătă urma odiseea ouălor. Stăteam în jurul marii oale în care se fierbeau multe ouă, apoi bunica turna vopseaua roşie şi magia se întâmpla sub ochii noştri. Iar după ce lua fiecare ou la rând, care mai de care mai roşu şi mai mândru de el, şi îl ştergea cu o cârpă înmuiată în untură, să fie lucioase ca nişte rubine, noi, copiii, făceam ochii mari de aşa transformare, le dădeam roată şi ne minunam. La un moment dat s-a modernizat şi bunica şi folosea vopsea în toate culorile, erau atât de vesele aşa multicolore, încât te binedispuneau prin simpla lor prezenţă.
Tot sâmbătă urma şi ceea ce aşteptam cu nerăbdare în fiecare an: slujba de la miezul nopţii de la biserică. Pentru copii era o adevărată aventură, fiindcă era cam singura zi in care aveam voie să stăm treji atât de târziu. Mai era şi faptul că mergeam pe uliţe, pe întuneric, până la biserică, iar apoi ne întorceam cu lumânările aprinse: licurici pe care îi păzeam să nu se stingă de vânt.
Duminică dimineaţă se împărţea. Toată lumea mergea la vecini să împartă ouă colorate, cozonaci şi tot felul de prăjiturele. Îmi plăceau în mod deosebit nucile sau piersicile umplute cu cremă de cacao sau bomboanele de casă cu vişine din vişinată.
Pe la prânz forfota din sat se domolea, toată lumea se aşeza la masă să savureze în linişte bunătățile. Doar pisicile ce mai miorlăiau pe sub masă, să nu uităm de ele. În timp ce cățelul dădea răbdător din coadă, așteptând să-i vină rândul la ospăț.
Nu percepeam neapărat ceva religios în toate astea. Pentru copii, sărbătorile erau o ieşire din monotonie, din cotidian şi, bineînţeles, un prilej de a ronțăi fel de fel de dulciuri. Ne plăcea, evident, şi ritualul ciocnirii ouălor, în fiecare an aveam fiecare oul nostru norocos, tare și forțos, care rămăsese întreg după multe ture de ciocnit. Şi care se spărgea a doua zi, la următoarea tură. De rămâneam dezorientaţi, cu el spart în mână, îl descojeam încet şi îl mâncam cu un sentiment de final de poveste.
Poveşti din satul bunicilor – cam asta au fost sărbătorile pentru mine -. Departe de dogme, de impuneri sau de critici.
Tot asta sunt şi azi: prilej de bucurie, de întâlnire a n generaţii la masă sau de privit, cu nostalgie, în noaptea de Înviere, luminiţele lumânărilor care joacă vesele în ochii curioși ai copiilor noştri. Creând un tunel magic în timp, prin care zărim ochii copilăriei noastre privind spre aceeaşi flacără eternă care adună timpul într-un singur punct, fără început şi fără de sfârşit. O secundă suspendată în aer, care se sparge apoi brusc într-un infinit de secunde cât tot atâtea destine şi ordinea temporală este restabilită. Şi este din nou azi, ziua de Paşte din anul curent, momentul de reuniune în familie, care nu ţine cont că eşti credincios sau ateu, copil sau bătrân ori doar o amintire.
Foto: Unsplash
Paștele nu era așa de chinuitor cum era Crăciunul…
Țineam toți cei din casă post în ultima săptămână, mama le rupea pe cozonac, brutar de profesie, ouăle se făceau Vinerea Mare… sor’mea făcea salată beuof, care atunci mi se părea că este cea mai bună salată ever. Duminică ne strângeam toți la masă și a doua zi era pe solo și grătăreală la pădure cu brigada de amici. Pe lângă grătar fiecare aducea și câte ceva de acasă.
Crăciunul era criminal deoarece pe balcon aveam carnea afumată, care mirosea într-un mare fel, și era afumată așa de bine încât pusă la uscat puteai mânca din ea așa nepreparată.
Ca adult de Paște de obicei ne strângem la maică-mea cu sor’mea și familia ei… și cam aia este.
Din copilărie nu-mi aduc aminte prea multe despre sărbătoarea de Înviere. Mai clare sunt amintirile din adolescență (când, după slujba de la miezul nopții, ne adunam cu gașca prin cine știe ce loc să râdem și ”radem” câte ceva, spre disperarea părinților care ne așteptau acasă pentru masă și toate cele cuminți și creștinești) și din perioada de după când am văzut cum e cu tradiția la țară la socri.
Una peste alta sărbătorile astea sunt oarecum în balans pentru mine. Crăciunul e mai vesel, deși e iarna, Paștele e mai spiritual, primăvara.
Toate cele bune zilele astea tuturor!
Crăciunul este vesel acum, cu brad împodobit de către copiii care îşi aşteaptă cadourile dormind iepureşte.
Dar când eram eu copil, nu făceam brad; o singură dată ne-a făcut mama într-un an cănd am rămas la oraș.
Iar la țară am făcut noi, mai mari fiind, o singură dată un pseudo-brad folosind o creangă de corcoduș împodobit cu diverse chestii colorate.
Apoi, iarna era frig şi stăteam în casă la căldura sobei. Bunicii tăiau porcul şi era multă carne de preparat în diverse feluri, dar nimic interesant pentru copii. Era monoton de Crăciun, în timp ce de Paşte era era multă folfăială pe afară, era mult mai interesant. Acum e cumva invers,
În afară de pregătirile pe care le faceau ai mei (clasice, se știu), din copilărie îmi amintesc doar că mama îmi cumpăra pantofi noi. Și frumoși 🙂
Cred că-mi mai lua și alte mici sau mari cadouri, dar pantofii erau un ”must have”.
În adolescență, evadarea la Învire doar ca să fiu cu gașca.
“Departe de dogme, impuneri sau de critici”. Exact așa și la mine, copil fiind, nu am simțit vreo presiune de sărbători, nici religioasă, nici de alte naturi. Și tare bine era. Bine, când eram mai mărișoară, mă mai ofeream să ajut la tăiat chestii pentru diverse preparate, mă băgam la spălat munți de vase și din astea. Când oboseam sau mă plictiseam, mă retrăgeam. Un lux pe care adulții nu-l aveau. Sărbătorile mi se păreau cam obositoare pentru ei (mai ales pentru femei). Dar unii/unele și exagerau. Voiau in doar câteva zile să facă și curățenie din aia “generală”, și bucate care mai de care mai diverse, și să participe la diverse slujbe/ritualuri religioase. Toate astea ținând post. Ce să zic, niște eroi(ne)!
Atmosfera e redata perfect. Multumesc pentru aceasta „madeleine de Proust”.
Saptamana dinaintea Pastilor incepea cu marea curatenie, ceea ce era stresant pt noi, copiii. Nu mai aveam voie sa ne atingem de nimic, ne trimiteau dintr-o parte in alta ca aici facea curat bunica, dincolo mama iar afara bunicul. Dar dupa asta incepea pregatitul bucatelor: cozonac, paine de casa, oua rosii, fripturi, drob, placinte etc. Mergeam la inviere si primeam oua rosii de la toate babele din sat. Mancam cat mai multe, atunci, pe loc, si ma mir ca mai aveam ficati functionali a doua zi. In sambata Pastelui primeam un rand de haine si pantofi noi, celalalt rand era de Craciun. Dupa ce s-au stins bunicii mei s-a dus din magie. Dar eram si destul de mari deja, probabil s-ar fi dus oricum.
Adolescent fiind, când mă certam cu tata ( am fost și suntem praf de pușcă și chibrit ), o tuleam de acasă.
Nu mai știu exact 14 -15 ani aveam , m-am suit în tren și direct la bunicii din partea mamei.
Acolo unde am spus că e cel mai frumos loc de pe Terra.
Și m-a preluat unchieșul , fratele mamei, m-a dus la oraș și m-a îmbrăcat din cap până în picioare cu haine noi ( eu eram în trenling ,, cum să meri mă nepoate așa îmbrăcat la Sfânta Înviere ?,, a tunat din vorbă, ardelean mare la stat și la sfat ) și atunci am petrecut cele mai frumoase sărbători de Paște.
Unchieșul a murit după câțiva ani exact in ziua de Paște. Infarct.
Și anul următor a murit bunicul, tata unchieșului.
La fel, în ziua de Paște.
Bunica a plecat la biserică, bunicul a rămas acasă să pregătească masa.
Când s-a întors bunica de la biserică, masă pusă, totul pregătit.
Bunicul îmbrăcat la costum.
,, Eu mă duc. Mi-e dor de Ică,, .( Așa îl chema pe unchiul meu) .
S-a întins în pat și s-a dus.
Nu imi este foarte clara amintirea astor sarbatori, poate si pt ca eram o strambaciosa la mancare si nu ma impresiona nimic. Tatal meu era ofiter, biserica ii era interzisa, asta a accentuat lipsa sentimentului de ,,sarbatoare”, desi in casa traditia se tinea.Dar nu mergeam la Inviere (imi amintesc ca la inmormantarea tatalui meu, ofiterii, colegii lui, se furisau in biserica, nu pot sa uit asta, biserica le era interzisa) . Totusi, de cateva ori bunicii m-au dus la biserica, imi amintesc cosurile care stateau aliniate sa fie sfintite, imi amintesc cimitirul cu fel de fel de pomeni.Am descoperit biserica mult mai tarziu, cand deja aveam copii. Nici astazi nu ma impresioneaza mancarea (pt mine e suficient sa am un bol de seminte sau graunte pt popcorn, sic),desi fac cantitati imense de mancare traditionala pt ca duc mancare copiilor, parintilor, si gatesc si pt masa de duminica.Cred ca cel mai tare sarbatorae inseamna familie in jurul mesei.Si parca nu i-am vazut de 100 de ani, desi stau la 4km de mine.
Hristos a înviat! Să aveți un Paște Fericit!
Adevărat a-nviat! Sărbători frumoase la toată lumea! 🙂
@BaGheRa,
Acolo n-ai oo de ciocnit? 😅
@Laura din păcate nu. Vorbeam mai devreme cu un coleg care este acum în Angola și eu am ciocnit o omletă, el niște ouă prăjite 😁.
În plus nu am cu cine să le ciocnesc 🤪.
Adevărat a înviat!
Ce articol frumos scris! E ca un cozonac literar, îmi place totul la el! Mulțumesc, Solandi! ❤️
Vera, e meritul amintirilor. 💓
Sâmbătă dimineața de-abia am reușit să frământ coca pentru cozonaci, atât de rău mă simțeam. Mi-au ieșit trei, galbeni și pufoși din care nu am aruncat nicio firimitură. Și am vopsit ouă în diferite culori cu fii-mea în timp ce băieții erau la câteva cumpărături. Restul zilei am zăcut și a doua zi la fel (doar că am zăcut la țară), cu tot cu Nurofen și ceaiuri.
Articolul cred că l-am citit pe la prânz, mi s-a făcut dor de copilărie, de toți bunicii. Toți 4 au fost minunați și blânzi. Amintirile mele de la țară sunt însă din timpul verilor, de Paști rămâneam la bloc. Ai scris foarte frumos, Solandi! 🤗 Pe urmă am plâns de la ce a scris Paco… Cât de brusc putem să pierdem pe cineva drag!