Dacă titlul vă duce cu gândul la cimitir sau la discursul vreunui preot, ați nimerit. Despre asta e vorba azi, aici – despre morminte.
Pentru mine locul de veci asta și e, un loc unde cei plecați dintre noi devin oseminte și își dorm somnul de veci (dacă nu vine cineva cum e colega noastră Laura, care le mai mută din când în când). Iar de la o anumită vârstă, locurile de veci devin tot mai multe: familie, prieteni, iubiți din tinerețe 😛 , așa că una dintre preocupările unei pensionare care se respectă, sunt plimbările la cimitir. Mai pun o floare, o lumânare, mai aranjez pe ici pe colo, în fine, ați prins ideea, sunt o persoană foarte empatică 😁
Nu vreau să fiu morbidă discutând despre subiecte sensibile (?), dar am trecut recent printr-o întâmplare hazlie. Zilele trecute mergeam la tata să fac curat (la cimitir, da?) și m-am întâlnit cu o cunoștință. M-a întrebat pe cine am în cimitir și am zis pe tata. Dar aveți criptă, nu? a întrebat și i-am răspuns că nu, e doar un mormânt simplu, pământ și flori. S-a uitat cu milă la mine și a zis „și păreați așa o doamnă bine!…„. Am râs tot drumul spre casă. Deci, sunt vai de capul meu, nici criptă nu am.
Dacă ar fi după mine, cimitirele ar arăta ca o grădină luxuriantă, plină de flori printre care ar răsări câte o cruce spre aducere aminte. Nu agreez construcțiile cu îngeri supradimensionați și turnulețe, dar accept că fiecare e „altfel” și în materie de locuri de veci. Cu alte cuvinte, unii vor să fie deosebiți și pe lumea ailaltă.
Și pentru că eu nu condamn pe nimeni că are criptă și monument cu îngeri și turnulețe, mi se pare aberant ca cineva să mă judece pe mine că nu am. Mi se pare o tâmpenie!
Scriind gândurile astea, mi-a venit în minte o secvență, auzită demult, dintr-un teatru radiofonic, și iar am râs:
– Ce-i cu tine, ești bolnav? Te-am văzut ieșind dintr-o farmacie.
– Asta-i bună!… dacă m-ai vedea ieșind dintr-un cimitir, ce-ai crede? (Dem Rădulescu)
Cam așa e și cu judecățile strâmbe iscate doar de aparențe. Voi v-ați gândit la ”confortul de după”? Preferați simplitatea sau opulența?
Foto: Gabriela (de la locul faptei)
M-ai binedispus pe dimineața asta🤣🤣🤣.
Eu vreau o urnă sub formă de halbă de bere!
Tare asta cu halba
Evident că m-am gândit și am ajuns la concluzia că incinerarea rapidă e cea mai simplă si ieftină soluție. Dacă vor să-mi păstreze cenușa sau să mi-o arunce în poartă la stadionul Ghencea, asta nu prea mai are importanță. 🤣🤣
Văzusem că e în jur de 1000 și ceva de lei toată tărășenia, deci nu trebuie să-și vândă nimeni din familie un rinichi ca să plătească loc de veci, sicriu, dric, sobor de ninja, pomeni, cruce nu știu de care și tot restul de chestii funerare. Da, știu, există ajutor de înmormântare, dar ceva îmi zice că tot ieși mai scump decât la crematoriu.
De asemenea, eu, fiind și oleacă claustrofob, nu prea mă împac cu îngropatul în pământ într-o ladă de lemn. Una la mână că, în caz de apocalipsă zombie sau ceva, parcă văd că trebuie să ies la suprafață ceea ce mi se pare obositor și ciudat😁, iar doi la mână, eu nu prea sunt de acord cu aia că „din pământ ne-am născut, în pământ ne întoarcem”. Nu știu cine a inventat-o și de ce (bănuiesc că e o prostie biblică ca de obicei), dar, ultima oară când am verificat, procesul nașterii unei ființe umane nu implica sub nici o formă nici un fel de pământ sau praf. Și nici conceperea, cu mici excepții gen sex on the beach sau „hai, Mărie, în deal la vie”. Ba, dimpotrivă, chiar se recomandă să nu prea fie așa ceva prin jur în cazul acțiunilor mai sus amintite din motive evidente de igienă. Așa că nu am de gând să sfârșesc într-un mediu care nu mi-a prea fost familiar, cu excepția anilor de copilărie când, în lipsă de altceva, eram trimis la țară să mă joc în pământ. Măcar dacă sunt ars există șanse ca cenușa aia împrăștiatâ în vânt să ajungă prin locuri pe unde am fost și care mi-au plăcut.
Deci, nu, nu mă interesează cripte, monumente, nebunii. Sigur, poate dacă aș fi fost o celebritate imensă, vreun premiat Nobel, Oscar, Pullitzer, vreun dictator luminat sau vreun primar la o comună obscură din Bărăgan, poate aș fi fost de altă părere și mi-aș fi dorit să mă opulez și după moarte, să le dau respect la fraieri, cum se zice. 😁 Dar nu este cazul.
Ionuț, ai fi fost un primar total atipic. Și cred că ideea asta de monumente funerare impozante este în ADN. Faptul că ajungi undeva foarte sus, nu te schimbă, doar scoate la lumină unele caracteristici umane.
Prefer o urnă. Și n-aș zice ”nu” să pună cineva peste cenușa aia și un strop de zahăr pudră, întru amintirea dulciurilor pe care le-am devorat. Plus niște tutun. Cer prea mult? 🙂
E riscant dacă pune tutun, ar putea să te fumeze cineva.
Și uite-așa, aș putea spune pe lumea ailaltă ”i-am intrat în suflet” 🙂
Sau măcar în plămâni.
@Singlemom,
Ești într-o mare eroare 😅
Ăla de care zici tu este cavou și da, are un soi de hol de acces (ca un tunel) de unde se ramifică ”sertarele”.
Altfel spus, la o paritate, ar fi: criptă = cameră/garsonieră și cavou = vilă (cu sau fără turnulețe) 🙂
Deci noul metru de măsură a bunastarii e cripta?! Și întra și turnuletele de pe ea sau alea sunt facultative?
Știam de niște unii care în cripta aveau salon, cu scaune și masa, sa poată sta la socializare cu răposatii. Ceea ce mi se pare horror. Adica nici acolo nu-i lăsăm, bieții, în pace.
Eu, când va fi sa fie, doresc împrăștierea în 4 zări, dar nu pe bucăți, ci sub forma de praf. Asa, mai pă sarakie.
Unii pun chiar telefonul răposatului în sicriu, mă întreb dacă primesc mesaje.
În ultimii ani am lucrat în asistență socială și la un moment dat o persoană cu dizabilități nu a mai venit să își ridice indemnizația. Am sunat, în final a răspuns cineva din familie și zice „aveți noroc, că am vrut să îi punem telefonul în sicriu.” De ce am noroc, am replicat, eram curioasă cum e dincolo. The rest is silence.
Eu vreau să fiu împăiat.
Și trimis la Disneyland pe post de mascotă, împreună cu un foodtruck care comercializează diverse sortimente de colivă.
Mascotă gen ursulețul de la Haribo sau clovnul de la Mec.
Paco, de la tine nici nu mă așteptam la ceva banal. 😂
Sunt în antiteză cu Ionuț: Sunt oarecum credincios și n-am nimic împotriva înmormântatului. Am două povești: una cu bunica din partea mamei care a zis ceva de genul: ”Apăi după ce-oi muri puteți să mă puneți și rezemată de un gard”! Urmarea? Acum doarme liniștită lângă …gard! Lângă gardul vechi al cimitirului care, după extindere, n-a fost dărâmat complet! 😀 A doua e cu socru-meu, care hâtru și pragmatic zicea: ”Mort să mă văd și mai discutăm”!
Ca final, revin și închei lămuritor: da, vreau mormânt, dar atât. Nu marmură, nu îngeri, nu alte kestii dă opulență! O lumânare când și când și o floare (și mai rar), puse frumos pe placa de ciment care acoperă groapa (lămurire: am deja mormânt, că tot o dăm în ”the dark side”! 😀 😀 😀 și care e acoperit simplu cu o placă de beton, cu o gaură unde se găsește un ghiveci. Schimbăm florile când și când.
@Victor,
Păi mormântul ăla, de zici că-l ai, e gol și pui flori?
Nu. Sunt acolo un unchi, tata și bunica de care povesteam! 🙂
Mulți urmași de faraoni pe meleagurile astea și știți cum e în cazul lor, cum te naști, te și apuci de aranjat cripta :))) nu au viață ușoară, tre să îi înțelegem. Și, pare că nici nu le e prea pe plac să se învecineze cu un oarecare :)))
@Mona,
Eh, râdem noi, râdem, dar ca să ajung la mormântul alor mei, tre să-mi iau niște repere geografice, că altfel rătăcesc vreo 2 săptămâni ca să-l găsesc. Ei bine, reperul cel mai bun este mormântul + statuia-bust a lui Jean Constantin. E pe aleea principală și de la el mai am mult de mers, dar măcar știu direcția 🙂
Ghinion pentru urmașii de faraon dacă sunt vecini cu mormintele alor mei. Poate se mută pe altă alee.