Cu osemintele în portbagaj (I)

Laura G. 05/10/2023 17 Comments

Dacă, citind aceste rânduri, mă acuză cineva de morbiditate excesivă, mă fac mică și mă ascund la colțul de rușine. Dar dacă suntem cinstiți cu realitatea și cu diversele aspecte ale vieții care implică și moartea, rândurile astea ar putea fi de folos cuiva, la un moment dat.

Mi-au murit părinții în urmă cu 15-20 de ani. Încă tineri, mai puteau trăi bine-mersi dacă bolile i-ar fi ocolit și scutit de suferință. La vremea aia ei locuiau în Brăila, orașul tinereții mele, iar eu eram demult în Constanța.

Mi-amintesc că, la un moment dat (încă nu trecusem în secolul ăsta), ne doream cu toții ca ei să se mute mai aproape de noi, sătui de drumuri la ei sau la noi. N-a fost să fie, nu s-au aliniat astrele. La o paritate a costurilor, puteau cumpăra aici doar o garsonieră și n-au vrut asta.

După toate căutările și negăsirile, când a devenit clar că vor rămâne în Brăila, cum se cam plictiseau ei, pensionari fiind, și-au cumpărat acolo un loc de veci. O treabă serioasă, cu mulți bani băgați în pământ, doar că nu sub formă de comoară, ci sub forma unei cripte cu 2 locuri. Evident că la vremea aia, când am auzit, am dat ochii peste cap – mi se părea o cheltuială nepotrivită, cu banii ăia mai bine ar fi călătorit. Când m-am mai maturizat, mi-am dat seama că tot pentru mine au făcut asta, așa încât decesul lor să nu mă ruineze.

Și cum viața nu-i o înșiruire de weekenduri și vacanțe relaxante, am ajuns destul de rar să-i vizitez la cimitir. Cu păreri de rău și cu remușcări ale conștiinței că n-ajung mai des să le aprind o lumânare la mormânt, anii au trecut până când nici socrii mei n-au mai fost pe lumea asta și s-au instalat în cripta familiei de aici. Recent, a urlat pragmatismul din mine și mi-a venit ideea de a reuni familiile sub aceeași… criptă.

Ușor de decis, greu de făcut. M-am apucat de căutat situații similare, legi impuse care reglementează genul ăsta de transfer și-am intrat într-o zonă greoi-birocratică și ușor mlăștinoasă de care, iată, nici pe lumea ailaltă nu scăpăm. Mai întâi m-am informat care e procedura legală și cum se face transportul. Am aflat că am nevoie de aprobarea de deshumare de la Brăila, taxată cu 200 de lei și apoi de aprobarea de reînhumare la Constanța, taxată cu 700 de lei. Dacă viața-i mai scumpă pe litoral, de ce n-ar fi și moartea, nu-i așa? Dacă vrei să auzi pe lumea ailaltă susurul mării și chirăitul pescărușilor, plătești!

Cu plătitul n-a fost greu, mai greu a fost cu sincronizarea procedurilor. Plătești taxele, dar ești la cheremul groparilor care e musai să desfacă ambele cripte în aceeași zi, la niște ore încadrate în programul lor de maximum 8 ore. Dacă n-ajungeam cu osemintele la destinație până la ora 14, riscam să rămân cu ele peste noapte, până a doua zi, în portbagaj. Oricum ai lua-o, gândul ăsta nu-i deloc confortabil. Adică, după ce că deranjez oamenii din locul lor de veci – de-aia-i zice ”de veci”, că-i definitiv, nu? – adică osemintele lor, dar na!, tot oameni sunt în sufletul nostru, să-i culci o noapte în portbagaj nu suna deloc agreabil, nici politicos.

Cu ceva alergături, telefoane și lămuriri, am reușit să fixăm ziua transferului. Ca să mă programez cu reînhumarea în Constanța, îmi trebuia adeverința de deshumare din Brăila. Ca să scutesc un drum de 400 km doar pentru o amărâtă de hartie, am convenit cu preotul care păstorește cimitirul din Brăila să îmi trimită adeverința pe whatsapp. Am trimis actele tot pe whatsapp, așteptam adeverința. Mi-au trebuit 2 luni să mă prind că preotul, foarte cumsecade de altfel, nu se descurca deloc cu aplicațiile telefonului și habar n-avea cum să deschidă documentele trimise. Am rugat pe cineva din Brăila să meargă la el, ca să-l lumineze și asta s-a rezolvat. Mda, dacă în whatsapp-ul ăla ar fi fost o cutie a milei din care să curgă bani, precis ar fi zbârnâit. Și preotul, și telefonul.

La Constanța trebuia să ajungem repede, de preferat pe la ora 12, că ”știți, groparii dacă n-au înmormântări, după pranz nu-i mai găsiți” – ”păi, nu-i lăsați să plece, doar am platit taxă, trebuie rezolvat, vin de departe” – ”nu-s angajații noștri, nu-i putem obliga, cu ei discutați separat”. Altfel spus, cei 700 de lei achitați aici nu plăteau nimic, era așa, doar o taxă scoasă din burtă. Pe gropari i-am plătit separat.

Mai rămăsese de aranjat transportul. Unele voci spun că n-ai voie să faci un astfel de transfer decât cu o mașină specială, de la pompe funebre. Am întrebat la 3 firme, preț fix: 1000 lei. Deloc puțin, dar cum o dată-n viață faci asta, fie. Însă preotul din Brăila a insistat că trebuie să asiste un membru de familie, că au existat reclamații că marfa n-a fost conformă (nu știu ce înseamnă asta, probabil le-a scăpat vreun femur, vreo falangă ori au greșit adresa criptei și i-a împachetat pe alții? – mister!). Prezența mea acolo implica alți bani, timp, stres. Ok, și dacă tot fac drumul ăsta, la ce-mi mai trebuiau pompele funebre? Că și eu și ei, tot cu o mașină îi plimbam pe ai mei. M-am lămurit că legea nu se referă la oseminte, ci la decedații mai proaspeți (că nici nu știu cum să le spun, să nu supăr pe nimeni, nici pe vii, nici pe morți).

Alte voci au mărturisit că au transportat osemintele pe cont propriu: dus, încărcat, adus, îngropat. – Și în ce ați pus osemintele? – Într-o față de pernă. – Cine le-a pus? – Groparul. Transmit la consort varianta asta și aud din sufragerie: – Cum, mă, într-o față de pernă?! E voie așa ceva? – Da, văd că așa fac oamenii… – Sună caraghios și cam ilicit, ia mai caută!  Eh, așa e el, mai simandicos.

Despre transport, va urma…

Foto: Foto: Solandi & DALL-E