Oamenii de pe peronul 5 este un roman contemporan fantastic de bun. Citindu-l, am adorat fiecare pagină, fiecare frază și parcă aș fi vrut să nu se mai termine.
Clare Pooley a creat un set minunat de personaje electrizante, fiecare cu unicitatea ei, dar toate au ceva în comun: merg cu același metrou londonez, în același vagon, în același timp. Fiecare zi este identică cu toate celelalte – până la o zi și un strugure! Aceasta este o zi esențială în care totul se schimbă.
„În fiecare zi la 8:05, Iona Iverson se urcă în tren pentru a merge la serviciu. În fiecare zi, vede aceiași oameni și face presupuneri despre ei, chiar dându-le porecle. Dar ei nu vorbesc niciodată. Evident. Apoi, într-o dimineață…”
Iona este un fluture social, viu colorat, într-o lume gri. Personalitatea ei luminează o cameră, un tren, o lume. Iona este foarte înțeleaptă, având multă experiență de viață. Cu o franchețe elegantă și mult umor englezesc, este ca un magnet care atrage priviri și unește destine. Și totuși, la cincizeci și șapte de ani, Iona este invizibilă la locul de muncă, fiind trecută în umbra tinerei generații.
Nu este singura pentru care munca este importantă, iar identitatea noastră nu ar trebui să fie legată de vârstă, de funcție sau de locul de muncă, fiecare dintre noi este mult mai mult decât ceea ce face pentru a trăi.
Dincolo de unicitatea fiecărui personaj al poveștii și indiferent de vârstă, fiecare își dorește să se integreze în micul său univers (ca și în viață).
O adolescentă, sub presiunea colegilor de școală, face o alegere dezastruoasă. „Făcuse poza aia stupidă doar pentru că dorea cu disperare să se integreze, iar acum era mai izolată ca oricând.”
Adulții se conformează, de asemenea, normelor sociale: un personaj muncește pentru a-și ține soția în luxul pe care și-l dorește și astfel află cât de superficială este relația cu ea când totul se bazează pe bogăție și statut social.
Alte personaje se luptă cu pierderea. „Cred că Bella a fost inima care bătea în familia noastră și, când a plecat, ne-a lăsat să ne zguduim.” Uneori, pierderea se datorează morții. Alteori se datorează bolii sau pierderii unui loc de muncă. Întâlnim un personaj al cărui partener de viață are Alzheimer – boala cruntă care fură oamenilor prezentul. Iar un alt personaj își pierde încrederea și iese din relația cu un partener abuzator aflat la limita patologicului.
Odată ce gheața a fost spartă și toate aceste personaje ajung să se cunoască, fiecare învață și descoperă pe pielea sa cât de importante sunt empatia, bunătatea și încurajarea.
Oamenii de pe peronul 5 este o poveste caldă, amuzantă și emoționantă despre oameni și vieți reale, despre comunitate și nevoia apartenenței, despre un vagon de tren în care niște necunoscuți ajung să se cunoască și să-și influențeze viețile.
Mulțumesc pentru recenzie!
O carte minunată. Și recenzia Laurei la fel. Recomand ambele. 🙂
Reading in progress…
Sunt abia la pagina 30 și m-am captivat deja.
Eu am o curiozitate: care și câți dintre voi au întâlnit într-un tren persoane memorabile? Adică, persoane cu care fie să fi rămas într-o legătură ulterioară, fie să fi lăsat o impresie de neuitat prin ceva – aspect, limbaj, atitudine, gesturi…
Memorabil într-un tren a fost când am dat de un ,,naș,, bine pilit.
Eram mai adolescentuz, mergeam în vacanță la bunici. Legal, cu bilet, însoțit, cu babețica si pampers la purtător.( Eu până la 14 ani am fost un pic retrasat mintal, mergeam peste tot însoțit de prietena mea imaginară Jenna Jameson ).
Pentru că mă strângea pampersul, am început să mă bag în seamă cu nașul,,înmiresmat,,.
Omul era așa un mix de Jean Constantin cu Dem Rădulescu.
Nu am ținut legătura logic, dar a fost pentru mine un exemplu absolut genial de umor spontan.
( Omul după ce a controlat biletele, s-a înfipt la un geam, eu m-am pricopsit lângă el. Care cum trecea, zbang o
dumă. Cănd nu trecea nimeni, băga capul inntr-un compartiment și îi lua pe voiajori la mișto. După care mă întreba: păi nu, bă putză ? )
Eu când merg cu trenul sunt ca personajele din carte înainte de strugure. Evit orice dialog. Foarte rar se întâmplă să mă antrenez într-o conversație. Probabil că cei care fac naveta și se văd zilnic, ajung să comunice și poate chiar să formeze o relație.
Pot zice că am avut o întâlnire memorabilă în tren (care acum e în sufragerie) 🙂
Norocul (?) nostru că făceam amândoi ”blatul” la vagonul-locomotivă (dinozaurii de pe aici știu despre ce spun).
În afară de asta, am făcut vreo 3 ani naveta cu trenul la Cernavodă. Se formase o gașcă pe cinste. Râsul ăla din tren ne-a ținut cu nervii întregi în perioada ’86-’90.
Oh, vremurile când mergeam la Timișoara cu „nașu'”. Stăteam câte 10-12 claie grămadă într-un compartiment de 8 locuri, jucam yams, cruce și spuneam bancuri. Și sacoșele erau pline cu mâncare duminica seara. 🙂
@Gabriela,
Era fain iarna, la îngrămădeală, în vagoanele alea, că ne mai încălzeam. Căldură în tren ioc, geamuri înghețate ușor întredeschise, așa, cât să intre un pic de viscol 🙂
Laura G.,
Întâlnire memorabilă nu am, dar am ajuns să cunosc un cuplu pe ruta pe care călătoresc destul de des. Un el și o ea, în jur de 60 de ani. Cred că ni s-au intersectat rutele și biletele de vreo 4 ori, adică am împărțit un cvartet de scaune de tren. Își așază tacticos ochelarii pe nas, el a trecut de la carte la un Kindle, ea își scoate tableta. Într-un ritual pe care îl cunosc perfect, el o întreabă: te apuci de lucru?, ea răspunde suav, da, da, trebuie să termin neapărat săptămâna asta. Apoi își suflă nasul, se dezinfectează pe mâini și fiecare își vede de ale lui. Ea lucrează 5 minute apoi îi cade bărbia în piept, sforăie ușor, el îi securizează tableta, adica i-o ridică din poală, ea se trezește și îl ceartă, mai lucrează 5 minute și adoarme buștean. El o trezește cu atenție în gară la București. Mereu, mereu, aceeași poveste. Îmi imaginez că ea corectează ceva lucrări de control, extemporale, teste, chestii de astea. Are niște degete lungi, fine, cu o manichiură clasică impecabilă. Ne zâmbim de acum dar nu am intrat în vorbă. Nici nu cred că o să o facem că io nu vorbesc cu necunoscuții:)))
Cartea o trec în listă, listă ce tot crește, nu prea mai citesc în ultima vreme. Doar prin tren …
@Mona,
Frumoasă poveste și ușor surprinzătoare. Că, de obicei, bărbatul adoarme primul 😇
Laura G.,
cred că mă risc cu remarca asta și intru în vorbă cu ei :)))
În tren pot spune că am cunoscut una dintre cele mai mișto gagici cu care am avut plăcerea să vorbesc.
Era o unguroaică, din Brașov, Agy pe numele ei care a avut plăcerea să dea de mine în compartiment. Am avut norocul că în compatimentul acela timp de 35 de minute cât făcea trenul de la București la Ploiești nu a mai apărut nimeni și am putut să mă bag în seamă cu ea. Altfel probabil nu aș fi făcut asta. Am vorbit timp de vreo 3 ani de zile și din păcate când lucrurile au devenit puțin mai serioase, ea nu a vrut să se mute la Ploiești, eu nu am vrut să mă mut la Brașov.
Blondă, ochi albaștri, corp atletic ce să mai, o frumusețe de femeie. Ne înțelegeam din priviri… și de la ea nu am mai trăit niciodată sentimentul acesta cu o gagică.
Faza super tare că una din surorile ei s-a măritat la mine în oraș. Nu a fost să fie!
Este o carte care te face să reflectezi asupra importanței empatiei și a conexiunilor umane. Recomand cu căldură această lectură!