Întotdeauna mi-a fost destul de ușor să vorbesc cu fetele și să creez o relație cu o fată, uneori din nimic. Mai puțin la început, când îmi era frică și de umbra mea, dar asta ar fi deja cu totul altă discuție. Când am realizat că și fetele sunt oameni, ca și noi bărbații, și că după respingerea unei femeie nu se întâmplă absolut nimic, totul a fost mult mai ușor. Am convingerea că, dacă de la început ai făcut fata să râdă, bătălia este deja pe jumătate câștigată. Mi s-a spus că nu am toate țiglele pe casă, că nu sunt pe craca mea, dar așa cum sunt, cred că am adus multe zâmbete pe buze la ceea ce am făcut, uneori spus, prima oară.
M-am lăudat pe alte meleaguri că eu pot agăța, pe stradă, orice femeie care inițial poate trece de aspectul meu fizic. Da, chiar și bărbații cu ochi frumoși sunt respinși uneori , dar după ce s-a trecut de aspectul fizic, din punctul meu de vedere totul este chiar mai ușor decât pare. Depinde doar de tine, ca bărbat, să transformi „chestia” respectivă într-o întâlnire sau, de ce nu, în mai multe. Asta la general, vorbind.
În particular, am avut câteva întâlniri cu o tipă, totul era mișto și zbang! a aflat despre jobul meu. Da jobul meu, pentru mine a devenit o problemă. Nimeni nu vrea o relație la distanță cu cineva.
Din punctul meu de vedere a fi într-o relație la distanță înseamnă o provocare, pe care nu toată lumea este dispusă să o accepte, majoritatea își doresc să se trezească lângă persoana pe care o vor alături. Și nu-i nimic rău în asta, uneori și eu vreau asta… Problema este la mine: dacă îmi fac o familie vreau să am garanția că-i pot oferi tot ce-I este necesar. Sunt o zodie de pământ, îmi place să am familia mea și am încercat să mă stabilesc acasă, ca să pot avea o relație normală. Am schimbat vreo două job-uri în România, ca să nu mai plec. La unul munceam de dimineața pana seara și practic nu mai aveam timp de nimic, iar la altul am dat în bâlbâieli când salariul pe care îl aveam nu îmi ajungea nici pentru mine, darămite pentru a întreține o familie. Și nu mă spărgeam în figuri, n-aveam cheltuieli nejustificate.
Așa încât, am decis la acel moment să revin la job-ul pe care l-am avut, cu ture de 1 lună sau mai multe și să găsesc pe cineva care să accepte stilul acesta de trubadur pe care îl am. Iar dacă nu, c’est la vie, asta este, rămân singur.
Sunt foarte curios cum e la voi:
– cât de ușor vă este să abordați persoanele de sex opus?
– Credeți în relațiile la distanță? Teoretic vorbind, ați accepta o relație de genul ăsta?
Foto: Pexels
Cu intenții romantice nu țin minte să fi abordat eu vreodată pe cineva. Bine, vorbim de trecutul îndepărtat, când eram destul de tutuță (ca să nu zic tută) și aveam impresia că „băiatul tre’ să facă primul pas, dom’le”. În rest, n-am și n-am avut probleme să abordez persoane de sex opus.
Relațiile la distanță mie nu mi se par un așa mare bau-bau. Soțul a lucrat câțiva ani în afara țării (venea acasă cam la 2 luni) și e adevărat că, la început, vreo două săptămâni am dormit în salon, pe canapea. Patul mi se părea ciudat fără el, străin, chiar dușman, nici nu-mi venea să mă apropii. Apoi mi-am dat două palme (virtuale), mi-am făcut curaj și m-am împrietenit și cu patul cel gol. Ne-am împrietenit așa de bine, că venea bărbatul acasă și, dacă mergea și el ca omul la baie în timpul nopții, mă găsea lățită și peste „partea lui” de pat. :)) Serios vorbind, realitatea e că și înainte de a pleca, jobul îi lua o destul de mare parte din timp. Concret, aveam împreună nopțile, weekend-urile (parțial) și concediile. Dar ce conta era că, în puținul timp petrecut împreună, chiar era acolo, cu mine, cu copiii. Și ce-a mai contat e că și eu aveam lucrurile mele care să-mi umple suficient de mult și plăcut viața, cât să nu sufăr îngrozitor pentru alte lipsuri. Copiii, munca, prietenii, hobby-urile. E adevărat că au fost oameni care m-au căinat amarnic „oh, sărăcuța de tine, cum te descurci atâta timp fără G?” sau s-au întrebat „cum puteți unul fără celălalt? Noi n-am putea”. Mna, am luat-o drept situație din aia de bau-bau pentru unii, normalitate pentru alții.
@Anduța, eu zic că trebuie să existe compromisuri… problema apare în momentul în care se stabilește ceva de la început și pe urmă nu se mai respectă – deoarece socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg.
Am cunoscut pe cineva care m-a prins în perioada în care eram angajat la o firmă și asta mă detașa să lucrez în străinătate. Am convenit să-mi schimb jobul și am venit la cel care îmi dadeau destul de mulți bani dar lucram zi lumină și uneori și mai mult. Păi ești mai mult plecat de acasă decât în perioada în care erai plecat de acasă. Am luat jobul acela mai prost plătit… ca să fiu acasă… păi nu mai avem ce să mâncăm.
Și cu… și cu sufletu-n rai nu prea merge.
Relații la distanță există mai des decât bănuim noi. Mă gândesc la navigatori – unii au voiaje de 2-4-6-9 luni cu 2-3-4 luni acasa. Alții lucrează pe platforme petroliere 2 săptămâni job/2 săpt. acasă. Mai sunt cei care lucrează în alte orașe și nu vor sau nu se pot reloca, fac o navetă săptămânală.
Totul e să existe acceptarea acestui ritm de viață, înțelegere reciprocă și scopuri comune. Nu e ușor, dar poate deveni obișnuință și atunci te întrebi cum rezistă unele cupluri zi de zi împreună 🙂
@Laura, am avut ture de 1 lună plecat cu 3 sau 4 zile acasă – asta a durat vreun an jumate. Nu prea am simțit-o pe asta că eram tânăr fecior… eram pe plimbare, pe vizite – am avut și o brigadă de colegi super mișto – nu am simțit că sunt plecat de acasă.
2 săptămâni off și 2 săptămâni on – doi ani de zile asta a fost cea mai mișto tură ever – super super super.
Tură de o lună plecat, o lună acasă. Tură de 2 luni plecat 2 luni acasă. Ture de 3 luni cu 2 săptămâni am mai avut. Nu știu dacă aș putea să stau mai mult de 90 cu 16. Dar nu zic niciodată, niciodată!
Faza tare este că cel mai mult am stat pe 28/28 și când auzeam la alții de ture de 90/16 mamă eram stupefiat, nu îmi venea să cred cu rezistă oamenii.
Da, tata a plecat vreo 10 ani pe nave de pescuit oceanic, lipsea jumătate de an sau chiar mai bine de acasă. A terminat chimie alimentară la Galaţi, era inginer piscicol sau cam aşa ceva.
Până la 6 ani noi, copiii, am stat la ţară, apoi am mers la Tulcea, unde locuiau părinţii. Am făcut acolo clasele 1-4. Stăteam mai mult cu mama, evident. Iar când venea tata era bucuria noastră, aducea tot felul de minunăţii din alte ţări. Hăinuţe drăguţe, de exemplu. Dar pe mine mă interesau în mod deosebit dulciurile – bomboane cubaneze de portocală şi lămâie şi muuulte sortimente de gume de mestecat, moi şi aromate sau care se topeau. Le simt şi acum gustul.
Părinţii mei au acum peste 50 de ani de căsătorie, deci se poate şi o relaţie la distanţă. Probabil cu condiţia să nu dureze toată viaţa. Dar posibil să fie şi aşa cazuri. Ochii cu adevărat dragi nu se uită odată cu distanţa, mai degrabă dorul întreţine pasiunea vie. Adică aşa mă văd pe mine într-un astfel de caz. Atunci când iubeşti pe cineva şi treaba e reciprocă.
@Solandi, în ziua de azi treaba cu iubirea este relativă. Nu mai este ca pe vremea părinților noștri ca atunci când te-ai căsătorit o faci până când moartea ne va despărți la propriu.
Eram la țară când am auzit pe mama unei vecine: Fă mă faci de rușine la tot satul! Ulterior am aflat că tipa, bine pe trup de altfel, decât să înșele mai bine se desparte. Era într-o relație cu un soț care dorea să plece în străinătate și pe care nu a vrut să îl urmeze.
Oricum atunci când începi o relație de genul încrederea este cea mai importantă!
In ceea ce priveste primul punct, daca s-ar scrie un manual de abordat sexul opus as fi ultimul care ar contribui cu ceva :))
Cat priveste relatiile la distanta, cred ca poti sa fii cu partenerul in aceeasi casa si sa nu va intalniti. Lucru pe ture diferite, alergat dupa copii, servicii lungi si epuizante… unul vine acasa cand celalalt doarme, apoi partenerul pleaca pana se trezeste primul… si tot asa.
O relatie la distanta merge cat sunt dispusi ambii parteneri sa mearga, dar parerea mea e ca trebuie sa existe un orizont de timp asumat. Adica ok, e pentru 6 luni, un an.. cinci?
La mine de exemplu s-a terminat o relatie la distanta dupa 3 ani.
Intyr-o nota mai vesela, doua fete stau de vorba, una intreaba:
– Si cat sta sotul tau acasa?
– 3 zile pe luna.
– Si nu te plictisesti?
– Ei, 3 zile trec totusi repede…
Am avut niste prieteni care se întâlneau doar la schimbul 1. El lucra de zi și ea la 3 schimburi câte 2 zile fiecare schimb. Si-a dat demisia după vreo 6 luni că el mi-a spus că nu mai merge așa.
Adevărat, trei zile trec repede!
Îmi era foarte greu să abordez persoane de sex opus la 20 de ani. Natura nu m-a înzestrat nici cu înălțime medie măcar (am 1,54 m), nici cu forme voluptoase, nici cu un chip angelic… Mă rog, am farmecul meu, vorba cântecului. 😁 Mi-am învins temerile și am abordat un coleg de facultate la un curs de psihologie. A acceptat să ieșim dar ghinion, era mai timid decât mine. I-a luat trei săptămâni să mă sărute, timp în care ne-am plimbat de mână pe toate străzile și străduțele Clujului din primăvara lui 2002. Ne-am despărțit repede, el voia să se păstreze pentru noaptea nunții (era penticostal), eu nu mai voiam. 😁 Ăsta era un pact făcut cu prietena mea din liceu, să fim virgine în noaptea nunții.
De atunci, am prins ceva curaj. Zece ani mai târziu și după câteva relații eșuate l-am cunoscut pe viitorul meu soț. Eu l-am invitat prima la cafea. Și tot eu l-am sărutat prima. În ziua în care am ieșit la cafea, nu după trei săptămâni. 🤭
Despre al doilea subiect, mai pe seară! 🙂
E suficient de… seară ?
Ne ții socoteala?! 😁 Dar ia, fă bine și mai povestește și tu câte ceva! 😛
@Blanche, @Habar nu face parte din publicul țintă al acestui articol.
Ideea este că mulți se tem de o eventuală respingere și tocmai aici este problema, deoarece multă lume nu știe să gestioneze acel nu.
– Nu – poate data viitoare și în alte circumstanțe va fi un da.
– Nu – asta este noi să fim sănătoși 😁
– Nu, am prieten – fetele superbe sunt tot timpul luate și nu sunt disponibile.
Încep cu a doua întrebare…și răspund că nu pot să mă pronunț. Eram împreună de aproape doi ani, s-a ivit ocazia să mă mut cu serviciul în Constanța, am făcut-o. Ea a rămas în București. Job-ul meu fiind într-un ditamai hypermarketul, evident că luam contact zilnic cu sute de oameni, angajați, colegi, clienți, furnizori, și cel puțin jumate erau de gen feminin, multe fete tinere cu…hmm…disponibilitate, mai ales pentru șefi și șefuleți la fel de tineri (eu fiind unul dintre ei 😁). Nu m-a interesat deloc subiectul. Ea mai venea pe la mine în câte un weekend, o dată la două sau trei săptămâni, eu am ajuns doar o dată într-un an în București. Nu erau încă Whatsup sau FBMessenger, și tarifele la telefonie erau încă nesimțite, așa că ne auzeam rar și ne vedeam din părți. După ce m-am întors în București, ne-am mutat împreună, ne-am căsătorit și așa mai departe. La mine a funcționat, a rezistat fără probleme, ar funcționa iar dacă ar fi cazul, dar la alții nu știu ce să zic.
Acu’…abordatul sexului opus. În prezent n-am nici o problemă, dacă am chef, mă bag în vorbă cu oricine și oricum. Nu e ca și cum aș (mai) avea ceva de pierdut sau de demonstrat. Dar de obicei nu am chef.🤣🤣 În tinerețe și adolescență…. Well, aveam o mare problemă. Eram timid și nu cunoșteam mai nimic despre abordatul sexului opus (nu s-au discutat niciodată chestii d-astea la noi în casă; schimbau canalul tv când se pupau doi pe ecran, deci….). Astea s-au accentuat pe măsură ce m-am mărit. Adică, prin generală mai invitam câte o fată la dans, mai tăvăleam câte una prin zăpadă, mai o glumă, mai un pupic pe obraz, dar în liceu eram praf rău de tot.
De multe ori m-au salvat țigările. Nimic nu sparge gheața mai rapid decât oferitul sau aprinsul unei țigări, mai ales când cel care face aceste gesturi e un adolescent extrem de timid. 😁 Și, fiindcă în liceu aveam destule fete care fumau, strategia a funcționat…satisfăcător, dacă pot să mă exprim așa. 😜
Mai târziu, prin facultate, mi s-a spus că fața mea inexpresivă și atitudinea oarecum nepăsătoare și misterioasă erau deosebit de atrăgătoare. Plus țigara veșnic în colțul gurii, Clint Eastwood style (că pe vremea aia se fuma în interior pe peste tot, iar eu aveam destui ani de fumat în spate ca să par natural și dezinvolt cu țigara în gură 😜🤣😜🤣) Toate astea cică mă făceau mortal. Eu le pun pe cele de mai sus pe seama faptului că, mai mereu, pe holurile ASE-ului, eram ori mahmur după nopțile dese de beție, ori un pic fumat, și d-aia eram așa misterios 🤣 – încercam să mă concentrez pe ce naiba se întâmpla pe acolo (nu am prea excelat în acea perioadă cu școala). Dar persoanele de sex feminin cu care interacționam credeau altceva, lucru care nu mi-a prins rău deloc. Tot așa, satisfăcător, satisfăcător cât se poate. 😜
Aparent, și pe soție cică tot așa am cucerit-o. Cu nepăsare misterioasă. 🤣🤣🤣 Așa o fi fost, nu am contrazis-o niciodată, că altfel de ce dracu’ s-ar fi uitat la un vagabond petrecăreț, chiulangiu și veșnic falit? 🤣
A nu se înțelege că îndemn la țigări, alcool sau droguri pentru a aborda persoane de sex opus. În nici un caz! A mers la mine fiindcă alt atuu nu am avut (dacă nu punem la socoteală modestia 🤣🤣) și fiindcă nici țiglele de pe casă n-au ieșit niciodată toate la numărătoare.
Sincer sa fiu, acel agățat sau băgat în seamă aiurea are farmecul lui atunci când ești tânăr. Acum nu mai am nici timp și nici chef să fac acest lucru.
Când eram mai mic aveam un standard ridicat în materie de frumusețe… acum nici eu nu mai sunt ăla bine pe trup ca să am pretenții.
Citind comentariile precedente, mi-am dat seama că n-am zis nimic despre abordarea sexului opus.
Când eram puștoaică n-am abordat niciodata prima vreun băiat, dar nici nu-mi amintesc să-mi fi dorit asta. Ei intrau în vorbă cu mine, apoi decideam la ce categorie se încadrează (amic, amor sau adio). Nu eram prea îndrăzneață, dar nici nu tremuram de emoții în interacțiunea asta (cel puțin din câte îmi amintesc).
Acum, la cât tupeu am acumulat în timp, aș putea aborda pe oricine, dar nu vreau – cum zice și @Ionuț.
@Laura, trebuie să fim conștienți, că noi ca bărbați nu noi suntem cei care alegem… chiar dacă tu îți încerci norocul tot fata este cea care eventual spune da sau nu. Într-adevăr ai mai multe șanse când pe lângă faptul că ești puțin mai îndrăzneț decât restul mai ai și câteva calități. Dansezi, ești bine pe trup, ai ochii frumoși, folosești cuvinte elevate etc.
– cât de ușor vă este să abordați persoanele de sex opus?
Am fost mereu abordat, habar nu am să agăț femei.
– Credeți în relațiile la distanță?
Nu.
@Paco, simplu, scurt și la obiect 🙋🏻♂️.
Te pot întreba și de ce nu crezi în relațiile la distanță?
1. Mai precis, cât de ușor îmi este să ocolesc persoane de sex opus. Sunt mare maestru cu țâșpe dani. Dacă e necesar să fac conversație neutră, mă descurc cu oricine oricând. Acum am moaca și atitudinea aia care taie orice chef de flirt, știți ce zic?! 🤣 Pe vremea când îmi trăiam a doua tinerețe, am realizat că e foarte simplu să agăț: un crac la vedere, un zâmbet și atitudinea aia de ‘nicio grijă pe lume’.
2. Been there, done that. Și a fost mega fail. Mai devreme sau mai târziu nu mai există echilibru (nici) în relația la distanță, cineva va deveni prea confortabil pe neve și celălalt va vrea mai mult contact. Și se produce o extorsiune și urmează circ și lacrimi și comodul se va activa, dar e prea târziu bla bla. It’s messy, nu recomand, nota 1 din 5*.
@Vera, legat de punctul 1 cum am spus și @Laurei mai sus, femeia este cea care alege bărbatul nu invers. Deci este mult mai ușor pentru o femeie să agațe un bărbat care este chitit pe asta. Că mai sunt și bărbați cărora oricâte bulane și priviri oacheșe le-ai arăta ei sunt pe treaba lor.
La punctul doi, tot @Laura spunea mai sus că sunt atâtea familii care funcționează pe principiul acesta. Într-adevăr ceea ce funcționează pentru unii nu este general valabil. Depinde de nivelul de confort al fiecăruia și de cât de dispus este la compromisuri.
First of all, urasc sa fiu abordata. Ca nu-s bibelou si cine trece ma ia. N-am avut probleme niciodata sa-mi exprim interesul, iar printisorii aburitori imi stau maxim pe pwla.
Second of all, pt mine relatiile la distanta is cele mai usor de intretinut. Mai rarut ca-i mai dragut, se vad doar partile bune, am spatiu vital, no stress, din astea. Evident ca nu se pune problema de relatii pe termen lung sau cu intentii de convietuire/viitor.
Stai că îmi dă ceva cu virgulă…
Unde îți stau ,,prințișorii aburitori ?,,
Ai făcut ceva upgrade ….?
@paco,
vorbeam din amintiri din vremuri demult apuse :)))
mai nou am doar relatii la distanta: stai la 5m de mine si suntem ok :))
iar printisorii aburitori imi stau maxim pe pwla
@singlemom, aia întreb…Ai scăpat de salam ? Operația a reușit ?
@Paco,
La noi reușesc astea, îl avem pe dr. Ciomu (eh, a murit și el anul trecut).
@paco,
intrebi cu scop, si daca da care-i ala, sau esti numa curios?! 😀
Si ca sa-ti rapund: posed o cantitate de pwla virtuala inepuizabila, dau si cu imprumutu daca trebe :))
@singlemom, întreb cu scopul lui dracu’ să mă ia..
Te-ai trezit într-o dimineață cu un leberwurst străin atașat la corp gen, am trei picioare, sau ești doar posedată ?
Dacă e pe posedare, cunosc dezlegătoare și desfăcătoare de farmece care pentru o sumă modică te scapă de blestem.
@singlemom, primul pas spre relația aia la distanță este o conversație… de început! Dacă îl vezi că vine cu o replică din aia leșinată, te înțeleg…
Sunt totuși curios dacă vine cu o replică bună, inteligentă, total diferit… tot mai urăști să fii abordată sau continui discuția… hai să vedem ce are ăsta de spus.
Faza cea mai tare este că raportul femeilor care fac primul pas, este mai mare decât cel al bărbaților care fac asta, din ceea ce am citit. Acum că o fi adevărat sau nu… Uite spre exemplu eu nu prea am încredere atunci când sunt abordat într-un bar să zicem. Mi se pare ciudat, nu știu dacă mă înțelegi!
@paco,
Lol, de ce, nu stii?! Se comanda pe.net si se numește strap-on. Aceleași functii, aceeasi titulatura. Deci da, am, mare si neagra 😀
Husbandul din dotare e navetist de 10 ani, adică ne vedem în weekenduri, uneori mai des, alteori mai rar, depinde de situații. Nu pot spune că distanța a deteriorat ceva în relația noastră, ne este bine. Da, nu semănăm cu alte cupluri stas dar nu e bai. Până la urmă fiecare cuplu are individualitatea și ritmul lui, nu e nici o regulă. E drept însă că primii 20 de ani :))) am fost un cuplu „normal”, poate și asta contează. Tot drept e că nu am simțit niciodată nevoia să facem o ciorbă împreună, el să toace zarzavatul și io să îl pun în oală. Am văzut că unii așa funcționează, sunt pe genul siamez, fac tot împreună. Foarte frumos, bravo lor. Așa că ăsta e un subiect cu foarte multe răspunsuri corecte, zic eu. Nu îți bate capul, când o fi să fie, va fi, indiferent de distanță sau alte bariere, sau cine pe cine abordează primul.
Poate la 2ăjde de ani e cu tocatul zarzavatului împreună.
Și cu ciorba împreună. Eu
în fente din-astea siameze cred la fel cum cred în apa vie și argintul viu.
Relația la distanță răcește sentimentele. Am văzut atât de multe povești faine ,,cu ne iubim la distanță prin apeluri telefonice,, că mi-am schimbat de trei ori până acum dioptriile la ochelari.
@Mona, deci se poate. Să fiu sincer mă asteptam doar la @Laura să fie puțin de acord cu mine, deoarece în Constanța sunt mulți care au certificatul de navigator sau lucrează offshore.
La fel ca @Paco, nici eu nu cred în siamezi 😁
@all îmi cer scuze pentru întârziere cu care răspund, dar azi e ziua mea… am schimbat prefixul și sunt pe grătare și petreceri 🙋🏻♂️.
Vă pup și o să vă răspund când găsesc niște timp… adică mai pe seară!
La mulți ani! Vezi cum ne abordezi, că de acum ești om mare :)))
La mulți ani!
Cum zice Mona, ai intrat in rândul oamenilor mari.
La mulți ani!!
Adică faci 40? Ai grijă, că la bărbați 40 e noul 50 🙃
Oooo, apăi ani mulți și buni să ai, Bagherule, sper c-ai petrecut frumos. 🤗
@Fetele, mulțumesc frumos pentru urări! O să țin cont de sfaturile date!
Ceea ce funcționează la unii, nu funcționează la alții. Asta privind relațiile la distanță.
În ceea ce privește abordarea sexului opus, e simplu, dacă arăți ca și cum nu te interesează, va fi o provocare. Și nu mai trebuie să îți bați capul cum să abordezi tu.
@Jack, total de acord! Nu merge de fiecare dată, dar da o aură misterioasă provoacă!
1. Acum nu mai e o problemă, tataie fiind 🙂 Dar adolescent am fost timid. Oricum numărul timizilor în raport cu cei curajoși e foarte mare. Câți masculi alfa să fie pe planetă? S-ar ucide între ei! 😀 😀 😀
2. Aici e cu un pic de egoism: în 2006 am fost plecat la o specializare 6 săptămâni. Mi-a fost destul de greu dar nu ucigător. În 2013 a plecat soția 2 săptămâni în Spania cu un proiect Erasmus. Mi-a fost foarte greu.
@Victor,
Iată un mod decent de a te pedepsi soția: te lasă singur 2 săptămâni și te-mblânzești mintenaș 🙂
Fără mâncare gătită:)))
@Victor, da înțeleg… o provocare 😁
La multi ani pisoi!
Miau…
Eu sunt porcul de serviciu.
Domnul Paco, mã refeream la alt pisoi.
Si totusi sã nu încurcãm animalele între ele.
Semnat Mãcelarul!
La mulți ani, Alin! 🤗 Să fie cu noroc schimbarea prefixului, să îți găsești aleasa! Sau ea pe tine! ☺️ Soțul meu mai are câteva luni până în octombrie să mă tachineze că vârsta lui începe cu 3 și a mea cu 4.
Am zis că revin cu al doilea subiect. Am avut o singură relație la distanță și nu a mers. Dar poate și pentru că a plecat la puțin timp după ce ne-am cunoscut. Pe moment, am suferit, de-abia schimbasem prefixul de la 2 la 3, eram sigură că el e the one. Pe urmă mi-am dat seama că eu și el eram la fel, foarte temperamentali. Nu am fi făcut casă bună împreună. 🙂 Soțul meu e calm, genul ardelean așa, deși nu are origini decât dâmbovițene. Dacă ar pleca acum din cauza jobului, cred că am rezista fără probleme. Relația adică. Dar nu ar rezista copiii fără el. Dacă lipsește vreo seară sunt întrebată la fiecare 5 minute: când vine tati? El le citește seara povești înainte de culcare. El se așează pe covor să construiască turnuri și case cu ei din piese lego…
@Blanche, mulțumesc frumos, ai un soț de nota 20. Să îți trăiască!
Da două firi asemănătoare cu siguranță nu s-ar înțelege, deoarece după perioada aceea de lapte și miere… ar urma the real life cu bune și cu rele și dacă nu poți să lași de la tine și de o parte și de cealaltă cu siguranță nu va merge
La mulți ani@BaGheRa 🥂.
Relatii la distanta am avut mereu. Primul meu prieten era student la Iași, eu acasă la liceu. Ne vedem doar în vacante,cand venea el acasă. Câte scrisori am scris!!! 😜
Cu soțul, relație la maree distanta, dar norocul nostru ca între timp s-a inventat Skype, Whatapp etc. A fost greu? Da a fost, mai ales datorita fusului orar. Dar relația a rezistat. Acum depinde de fiecare ce dorește, fiecare individ este diferit.
Un mare Da pentru relațiile la distanta.
Asa ca și teoretic și practic am acceptat relația la distanta.
Cu agatatul pe strada, nu am fost în aceasta ipostaza niciodată. Dar, în facultatea când mergeam cu trenul acasă, câte amicitii/prietenii nu am legat. Sau în taberele studențești, de 1 Mai, asta se pune ca am agățat sau am fost agățată? În facultatea am locuit în cămin și mâncăm la cantina, se așezau la masa cu mine diverși, am fost agățată? Sau eu ma așezăm la masa cu alți studenți😊. Întra în categoria agățat? Pentru ca cunoaștem persoanele respective dar intram în vorba/discuții cu acele persoane.
@Zoe, mulțumesc frumos pentru urări!
Agățat din punctul meu de vedere este când cineva necunoscut se bagă în seamă și construiește o discuție, de care tu să fii bineînțeles interesată și de acolo să se meargă mai departe către totul este posibil.
@BaGheRa, înseamnă că am fost agățată și am agățat la greu, în anii de studentie😂😂.
Sper ca ai o zi fabuloasa, cu multe urări, telefoane și muzica buna🎊🎊🥂🥂🥂!
Nu am fost un tip rusinos, dar mi-era groază să fiu refuzat. Mi se parea cea mai jenantă situație. Cred ca am pierdut multe partide din lipsa curajului. Prietenele pe care le-am avut au fost in relații de cel putin un an. Bine, nici nu era greu pentru că:
Am trăit departe de casă intre vârsta de 14 și 51 ani. Până la urmă am gasit una suficient de nebună care să accepte situația. Dar băiatul meu cred că a resimțit lipsa mai mult decât fata. Și acum se răzbună, nu vrea să vorbească cu mine.
Vorbeam la un moment dat cu cineva care făcuse nu știu ce master pe comunicare. Și zicea că cel mai util lucru din masterul cela a fost un experiment care parcă se numea „shame attack”. Concret, fiecare trebuia să se gândească la ce-l/ce-o rușinează cel mai mult și să se expună acelei rușini. Persoana în cauză și-a ales rușinea de a cerși, aia i se părea cea mai jenantă/rușinoasă situație. Și s-a plantat într-o stație de autobuz și le-a cerut oamenilor bani pentru nu mai țin minte ce. Rezultat: unii au refuzat-o, desigur, dar n-a fost atât de rău pe cât își imagina că va fi.
@Akon, cine nu vrea sa vorbească cu tine?!!
Fata, băiatul sau nebuna😜!! Glumesc😛!!! Și eu sunt plecata de acasă de la 20 de ani!
Akon, mama a divorțat după 14 ani de căsnicie și noi fetele am rămas toate cu ea (suntem trei surori). Sora cea mare deși nu s-a înțeles cu soțul ei a refuzat să divorțeze pentru că voia ca tatăl copiilor să fie prezent în viața lor. Numai prezent nu a fost, probleme cu alcoolul, jocurile de noroc etc. S-au despărțit când erau copiii majori. Prea târziu, după părerea mea.
Eu am fost întotdeauna mai apropiată de tata și în copilărie și acum. Dacă nu ne vedem zilnic vorbim la telefon. Mama vine în țară o dată pe an și vorbim de maximum două ori la telefon și aproape de fiecare dată mă enervez. Copiii mei își adoră tatăl, cum am spus și mai sus, nu ar concepe să nu vină în fiecare seară acasă. Unde vreau sa ajung, deși am împărțit aceeași situație cu surorile, fiecare am procesat diferit copilăria. Poate o să găsești o punte la un moment dat către băiatul tău. Și acceptă în fața lui că ai greșit! Pentru el o să însemne enorm. Deși sunt sigură că ai avut motivele tale să lipsești…
@Blanche, motivul a fost natura serviciului, relațiile la distanță fiind a doua intewbare dib articolul lui Baghera.
Sper că vom comunica vreodată, eu și fiul meu, deși diferența dintre generații este destul de mare