Recent am citit un text care mi-a plăcut tare mult, scris de @Cătălin fdd și dacă nu știți ce înseamnă ”fdd”, vă luminez acum: Fotograf de duminică – blogul lui Cătălin 🙂
Avea probabil în jur de 10-11 ani, o față lătăreață și negricioasă, un păr neîngrijit, împrăștiat în toate direcțiile, o rochie ponosită ce fusese cu multă vreme în urmă de culoare roșie, dar acum bătea într-un maroniu incert, și niște ochi de un albastru neobișnuit de intens.
Sărea când într-un picior, când în celălalt, fredonând o melodie numai de ea știută, cu un zâmbet copilăresc pe buze.
La apropierea unui trecător, se opri brusc, mai țopăi o dată apoi, luându-și o față serioasă, ceru pe un ton grav cu vocale alungite:
– Neneaaa, dăă și miaaa un baan….
Nenea deschise gura dar, surprins de ochii intens albaștri, se holbă câteva clipe. Apoi își băgă capul între umeri și mormăi sec “N-am!”
Fetița își lăsă pentru o clipă buzele în jos, dar apoi își porni din nou jocul pe melodia ei șoptită.
– Dăăă și miaaa un baan…
Dar oamenii se opreau blocați de privirea ei ruptă din cer și apoi treceau mai departe, scoși pentru un moment din indiferența lor.
Un domn se apropie de ea cu o sacoșă, se lăsă ușurel să vină cu ochii la nivelul ei și îi spuse cu blândețe:
– Măi copilă, uite aici ceva jucarii ramase de la nepoata mea. Sunt cam jumulite dar poate îți plac…
– Multumesc, răspunse sfioasă fetița, neobișnuită cu un asemenea gest. Băgă nerăbdătoare mâna în sacoșă și scoase o păpușă măricică, jumulită de fosta proprietară, cu părul cam smuls și cu un pantofior lipsă. Multumesc, spuse ea din nou cu ochi stralucitori.
Ținând păpușa de o mână, sări din nou de câteva ori, apoi se trase la umbră, se așeză pe bordură cu păpușa în brațe, o ținu cu fața către ea și începu să o învețe încet, ca o litanie:
– Dăăă și miaaa un baan…
Din buzunărelul de la piept scoase o hârtie de un leu și o strecură pe sub rochița păpușii. Îi zâmbi fericită, apoi ridicându-se, începu să se învartă pe un picior, murmurându-și melodia…
Povestea mi-a dat de gândit. Cât de des îi vedem cu adevarat pe cei din jur?
Foto: Pexels
Destul de recent, în zonă fântânilor de la Unirii, mi s-a pironit privirea pe o fetiță, parcă fix așa cum e în descrierea lui Cătălin. 10-11 ani, cu niște ochi albaștri superbi. Cerșea, plimbându-se printre mașinile oprite la semafor. Am văzut-o doar câteva secunde din mersul mașinii și am trecut mai departe, la fel ca mulți alții. Nu am oprit pentru o vorbă bună, nu tu un ban, nu tu o jucărie, o hăinuță, o pătură, o pereche de încălțăminte, un sandwich sau orice altceva despre care să cred/sper că-i va îndeplini o mai mică sau o mai mare nevoie sau că-i va aduce o mai mică sau mai mare bucurie. Fie și doar pe moment. Este complet irelevant dacă am făcut-o cu indiferență sau nu. Contează că n-am făcut absolut nimic în afară de a fi impresionată de frumusețea (ochilor) ei. Și de a mă întreba ce face în restul copilăriei, unde locuiește, cu cine, cine are grijă de ea, de prezentul și de viitorul ei? Am văzut câteva secunde din realitatea ei și, într-o secundă, mintea mea a făcut niște scenarii oribile, despre rețelele de trafic de carne vie și din astea. Nu era singură, era cu un alt copil, care făcea același lucru, cerșea. La același semafor, în altă zi, am văzut un adult cu dizabilități cerșind. La altul, un bătrân. Prin alte locuri văd femei cu bebeluși sau cu copii mici în brațe, cerșind. Cât de des îi văd cu adevărat pe cei din jur? Habar nu am. Dar știu că nu sunt foarte sigură dacă chiar aș vrea să-i văd cu adevărat. Vorba aia, uneori nu știu dacă sau cum aș putea gestiona adevărul.
@Anduța,
Am convingerea că majoritatea dintre noi ar ajuta (mai mult sau mai puțin, ocrotitor sau material) dacă am ști exact că ajutorul nostru ajunge la cine are nevoie de el. Da, le dai bani, doar că, de cele mai multe ori, nu ei îi cheltuie, ci le sunt luați. Iar dacă nu reușesc să ”producă” sunt abuzați. Pentru ei nu e bine nicicum.
Chiar daca vrem sa ii vedem sau nu, ei sunt printre noi. Poate unui adult ii putem spune in minte ca sunt locuri de munca unde ar putea castiga un ban. Dar copiii ce vina au? Ar tebui sa isi traiasca zilele fericite ale varstei lor. Nu sunt mai prosti sau mai destepti decat altii, doar au avut nesansa de a se naste in familii defavorizate. Ce face statul? are alte prioritati… Copiii sunt vazuti de politisti, de magistrati, de parlamentari, de ministri, dar din fundul intunecat al unei masini luxoase nu te loveste grija pentru cineva care poate nu are ce sa manance in acea zi. Da, poate ca niste bani dati cersetorilor la semafor ajung in alta parte. Dar o paine, un iaurt, o bucata de salam vor fi primite mereu cu un bogdaproste. Cazurile celor care vor neaparat bani sunt putine, eu unul nu am intalnit pana acum. Si chiar si asa, niciun copil nu va refuza vreodata o ciocolata…
Incerc sa nu uit niciodata pe cei mai putin norocosi decat mine, Intotdeauna m-am gandit ca soarta mea mai buna nu s-a datorat vreunei stele in frunte de pe urma inteligentei sau meritelor personale, ci mai mult unei conjuncturi favorabile (am avut noroc ca m-am nascut intr-o familie unde am avut ce manca si cu ce ma imbraca, am avut noroc ca nu m-am nascut handicapata mintal sau fizic ca sa pot invata si descurca singura, am avut noroc ca nu mi-a fost ingenunchiata definitiv si iremediabil vointa de vreun adult abuziv) si cred ca trebuie sa intorc intr-un fel acest noroc celor defavorizati . Dureros mi se pare cat de inradacinata e conditia de cersetor de ajunge fetita sa o transfere catre papusa ei, asta iti rupe sufletul. Cum sa daruim vise mai frumoase acestor copii?! Ajut cat si cand pot, dar tot ramane un iz de neputinta…
@Nicole,
Da, exact. Toată povestea e tristă, dar cu adevărat șocant e faptul că fetița transmite păpușii fix ce a învățat de la adulți că trebuie să spună. Moștenire educațională 🙁
Laura, pentru noi e șocant, pentru ea e realitatea de zi cu zi. 😔
Nicole, asta îi spun și fetei mele cand e nemulțumită că noi nu mergem la munte în fiecare weekend sau la mare în alte țări cum fac unele dintre prietenele ei. Îi spun că e totuși norocoasă, că are un acoperiș deasupra capului, o familie care o iubește, că vede marea o dată pe an, alții au văzut-o la vârstă adultă etc. Nu o învăț să se mulțumească cu puțin ci să se bucure de ceea ce are în prezent.
Îmi este foarte milă de copiii care cerșesc și rămân mult timp cu gândul la ei. De obicei le iau niște fructe sau mâncare dacă e vreun magazin în jur tot cu gândul că banii îi predau mai departe. Acum un an și ceva m-a impresionat o fetiță care vindea pătrunjel. Avea părul blond suedez ca al fetei mele și părea cu vreo doi ani mai mare. I-am dat o hârtie de 10 lei pe o legătură și am plecat. După câteva zile am trecut din nou pe-acolo (e un cartier mai îndepărtat) și m-a întâmpinat cu un zâmbet. De data asta era cu o bunică. I-am dat la fel, 10 lei pe o legătură. După o săptămână am vrut să îi fac un cadou, voiam să o întreb dacă are nevoie de o geacă pentru că era octombrie sau de altceva. Dar nu am mai găsit-o.
I-am cumpărat unui coleg de-al băiatului meu o ie în decembrie, era singurul care nu avea când i-a pus doamna să vină îmbrăcați două zile la rând… Și știam că e dintr-o familie mai săracă. Azi i-am făcut cadou un stilou fetiței cu care stă băiatul meu în bancă. I l-am luat în vacanța de Paști pentru că mi-am amintit că scrie cu unul care lasă multe pete de cerneală. E de etnie romă. O ajut mereu și când rămâne în urmă la ore. Sau îi mai explic în pauze. Mi-a scris într-o zi un bilețel în care mi-a mulțumit și pe care a desenat inimioare. 🙂
Am zis în primă fază că nu mă bag la din-astea, că sunt suflet sensibil și mă topesc la prichindei.
La celălalt restaurant e o fătuca angajată la spălat de vase și treburi mai light.
( Face salate, pune deserturi etc).
Extrem de muncitoare, prinde rapid.
A povestit că soțul ei e ceva cântăreț și compozitor de muzică rap, a venit pandemia le-a dat daună totală, au rămas săraci.
Am aflat din sursele mele că amândoi sunt de fapt niște drogălăi, iar el e pe tratament psihiatric.
Nimeni în sat nu le mai dă pe datorie.
Pe el l-am văzut o singură dată, un schelet ambulant plin de tatuaje pe față.
Ea la fel, nu cred că are 40 de kilograme cu tot cu preocupări.
Mereu pe cerșeală (pot un lapte, o pâine, un șnițel, 20 de euro avans că e pentru copil
?).
Le dăm, că nu suntem lepre.
Și acum o să ajung la subiect.
Sâmbătă a venit la muncă împreună cu copilul.
,,Nu pot să îl mai las acasă cu bărbatul, că e sub tratament și face urât,, .
Duminică la prânz i-am spus personal că dacă mai aduce copilul la muncă, își poate căuta de lucru în altă parte.
(Există serviciile sociale foarte OK în Spania, ONG – uri , diverse alte FMM care te pot ajuta). Nu-mi băga un copil la înaintare că nu m-am născut ieri.
Vă mulțumesc pentru atenție.
Asta a fost așa, din viața reală și când vă lovește brusc mila.
Este cred, o alta forma a ceea ce se intampla la noi. Si la noi copiii sunt bagati la inaintare. Numai ca la noi serviciile sociale sunt inexistente. Si chiar daca ar exista, cine s-ar ocupa sa ii duca acolo? Parintii lor? Pai ei sunt cei care profita.
si ajungem la paralela cu cazul din Norvegia, unde serviciile sociale au saltat direct copiii acolo unde au ajuns la concluzia ca sunt crescuti in conditii improprii.
Mi-e mila cand vad copii, normal. Insa nu le dau bani, le iau de mancare. Din pacate prea putin ii vedem cu adevarat. Fac parte din decorul urban si nici nu le mai sesizam prezenta. Vinovatii sunt cei ce ii scot pe strazi, statul care nu face nimic sa ii scoata de unde sunt si noi toti ca societate pt ca permitem asta. Dar nu ne mai miram, astia suntem si cu asta defilam.
Eu le dau şi bani uneori, când nu am altceva la îndemână.
Dar nu simt nicio mulţumire, pentru că ştiu că asta nu schimbă în bine viaţa lor. În loc să fie la şcoală, fără griji şi să înveţe pentru un viitor decent, sunt blocaţi în realitatea aceea înşelătoare în care se descurcă pe moment, dar pierd atâtea lucruri esenţiale şi se îndreaptă spre o existenţă incertă, plină de compromisuri şi de suferinţe…
Urmaresc pe un tip pe Instagram, un gagiu care se duce la oameni fără adăpost, le cere bani, le dă cate un citat motivațional să îl citească și le da 500 de dolari. Pe unii dintre ei i-a prezentat ulterior când se întâlnesc cu el pe stradă și unii chiar au făcut ca cei 500 de dolari să conteze.
Da… pe unii oameni nu îi vedem și unii chiar ar avea nevoie să fie văzuți.
Cătăline salutare!
@BaGheRa,
cum adică ”le cere bani”? Și apoi le dă 500$?
@Laura, da le cere un dolar sub pretextul că trebuie să ajungă la o întâlnire sau acasă și are suma dar cu un dolar, doi mai putin.
Tipul se numeste Peter Bond. Și da, pe urmă le da 500 de dolari 🙈
Helau!! :))
Pun pe seama societății și a vremurilor pe care le trăim faptul că prezint dublă personalitate când vine vorba despre asemenea cazuri. Am momente când mi se rupe inima de milă, când aș face orice ca să ajut, ca să-i fac unui asemenea copil ziua un pic mai senină. Și o și fac câteodată.
Dar am și momente, mult mai dese, din păcate, când mă gândesc, cinic, că nu sunt eu vinovat pentru toată suferința din lume, le am pe ale mele (sau, mai bine zis, pe ai mei), nu-mi mai trebuie și problemele altora pe cap, nu-s vreun salvator filantrop, îmi apar în fața ochilor faze din Filantropica lui Caranfil, și atunci pun o barieră între mine și asemenea cazuri triste, și trec mai departe, făra să mă impresioneze vreun pic.