Îmi pare rău să spun că am găsit această carte incredibil de plictisitoare. M-am bucurat cu adevărat de Casa de la Riverton, Grădina Uitată și Casa de lângă lac. Cred că am avut așteptări prea mari, iar când am început să citesc Orele îndepărtate mi s-a părut pur și simplu dezarticulată.
Personajele sunt fascinante și bine conturate, dar mi-au rămas în mare parte străine. Personajul principal Edie Burchill este singurul personaj pe care cititorul reușește să-l cunoască mai bine. În schimb, surorile Blythe și mama lui Edie Meredith, care reprezintă o parte principală a poveștii, au rămas un mister.
Mi s-a părut că întreaga poveste este lungă și lipsită de orice emoție reală. Chiar nu a meritat efortul de a termina acest roman. Cu excepția unuia sau a două capitole despre relația dintre Thomas Cavill și Juniper Blythe, s-a simțit ca o narațiune pe care o poți găsi într-un ziar. La finalul acestei cărți masive de 560 de pagini am rămas cu gândul ”ce naiba a fost asta?!”
Kate Morton este o scriitoare înzestrată, dar această carte suferea de prea multă istețime literară în detrimentul a ceea ce ar fi trebuit să fie un mister gotic captivant. Nu este suficient să scrii șiruri de propoziții frumoase, ci trebuie să existe o concluzie coerentă și satisfăcătoare, mai ales la un volum atât de mare în care investești mult timp de lectură.
Trist este că ar fi putut fi un roman foarte bun, are toate elementele potrivite: trei surori misterioase, vârstnice, care trăiesc într-un castel impunător, amintirea tatălui lor bântuit și tulburat, un iubit care lipsește de 50 de ani, o femeie care a trăit în castel în adolescență, diverse personaje secundare cu propriile lor secrete. Ca să nu mai spun de faptul că am fost purtată haotic în timp: în 1942, 1941, 1917, apoi în 1992, așa încât la un moment dat totul devine confuz. Am citit o descriere de două pagini și jumătate a cuiva care caută o grămadă de rufe. O zăpăceală!
În acest roman Kate Morton este în mod clar mult mai interesată de detaliile decorului și peisajului decât de narațiune și personaje. Pagină după pagină fără dialog, fără acțiune și fără avansarea complotului, în condițiile în care există o poveste interesantă care, din păcate, este îngropată sub fraze inutile și plictisitoare. Dacă ar fi fost prima mea carte scrisă de Morton, ar fi fost și ultima. Și foarte probabil aș fi abandonat-o după 100 de pagini.
