Omida încăpățânată


Autor: Anduța

omidaVă plac omizile? Mie da. Da’ așa, de la distanță. Să nu văd vreo omidă pe mine, că mă ia cu tremurici. Să mă scuze lumea omidească, dar numa’ când îmi imaginez o omidă plimbându-se vesel pe mâna mea mi se strepezește pielea. Darămite să se întâmple asta în realitate. Bine, s-a întâmplat. Of, sper că n-a durut-o bobârnacul agresiv și căzătura bruscă pe ciment.

Pe de altă parte, tocmai ce-am văzut la cinema “Love again”, o siropoșenie de film care tare m-a binedispus. Dar, pe lângă asta, în film apare și Bhoomi, o omidă personaj de carte pentru copii, care refuză să se transforme în fluture. Probabil sătulă de presiunea omidească de  “hai, suratelor, să ne transformăm în fluturi colorați și minunați” sau ceva de genul.

Empatizez cumva cu Bhoomi. Că mi-am adus aminte de câteva situații în care eu eram foarte mulțumită de viața mea dar se găsea câte cineva din jur să mă încurajeze sau chiar să mă preseze să fac mai mult. Sau să vreau să fac mai mult, sau mai bine, sau whatever. Să evoluez, să înfloresc, să particip la concursuri sau evenimente care, vezi Doamne, ar fi fost niște oportunități grozave să… nu știu ce.

Pe de altă parte, mă uit la mine că deseori văd în jur oameni despre care consider că au un potențial remarcabil, dar care mi se pare că și-l irosesc, rămânând într-un context care nu pare să ducă undeva. Sau nu unde văd eu c-ar putea să-i ducă.

E grele, cum ar veni. Dar ce vreau să spun e că, datorită lui Bhoomi, parcă îmi vine să mă uit cu un pic mai multă atenție la omizi. Cred eu c-ar fi bine să ajung să empatizez cu omizile. 

La urma urmei, am reușit să mă împrietenesc cu ploșnițele, ce mare lucru? Știți ploșnițele alea de verdeață care miros urât dacă le strivești?  Când au apărut prima dată în București, pur și simplu dispăream eu din peisaj la vederea lor, dacă eram pe-afară. Sau le trosneam cu papucul de la distanță, dacă găseam  vreuna rătăcită prin casă. De scârbă, de frică, mi se anihila complet simțul mirosului.

După care, într-o discuție cu colegii de serviciu pe acest subiect, aflu că una dintre fete efectiv nu putea să le ucidă, de milă. Și că pe alea de le găsea prin casă le lua frumos pe un șervețel și le reda naturii. 

Cu această nouă perspectivă, mi-am propus să devin și eu ceva mai curajoasă în fața acestor vietăți, ceea ce am și reușit, într-o mică măsură. Adică, am reușit să nu mă mai oripilez dacă aterizează vreuna pe mine și să nu le mai fac terci pe cele găsite în casă. 

După care, în lockdown, spălam balcoanele și iată-mă față în față cu o mică scârboșenie care pe vremuri m-ar fi făcut să fug în secunda doi și să mă baricadez în casă. Doar că atunci n-am mai avut nicio străbatere, niciun sentiment anume. Pur și simplu am luat-o cu grijă și cu măturica pe-un făraș și i-am făcut vânt peste balcon, urmărindu-i traseul. 

Vreo câteva etaje a picat în gol, învârtindu-se în rotocoale haotice și părea că așa va continua până la întâlnirea nefastă cu cimentul. Gând ce mi-a stârnit un zvâc de regret pentru destinul tragic la care, iată, am condamnat-o cu propria mână și măturică. 

Dar cum aparențele uneori înșală, brusc, gângania și-a schimbat traiectoria  și a purces viguros și rapid în zare. Tiii, ce bucurie, ce empatie, ce ploșniță încăpățânată! Cred că s-ar înțelege tare bine cu Bhoomi. 😃

Foto: Pexels

12 Comments

  1. Solandi

    O poveste foarte mişto. Şi asta nu doar datorită faptului că omizile sunt printre preferatele mele. 🐛 Ci şi pentru modul în care ai răsucit ideile şi ce ai ţesut cu ele: un cocon din care ies o grămadă de învăţăminte.

    Nici mei nu-mi plac sugestiile şi apropourile din care rezultă că ar trebui să fac mai mult sau să schimb lucruri în viaţa mea. Dar uneori mi-au prins bine. După reacţia de respingere iniţială, analizez la rece ideea şi uneori îmi dau seama că am greşit când nu i-am acordat nicio şansă. Deşi, trebuie să recunosc, depinde şi de persoana de la care vine sugestia.

    Cât despre omizi, am mai povestit cum îmi plăceau cele mari, Pisica Popii le spune la ţară. Mă jucam cu ele şi apoi le puneam în cutii goale de bomboane, iar primăvara ieşeau fluturii mari şi pufoşi, de noapte, Ochi de păun.
    Nici eu nu strivesc gângăniile, decât dacă nu am încotro. De exemplu, pe gândacii de Colorado de pe cartofii bunicii nu îi salva nimeni, ăia erau sacrificaţi pe loc. Nici nu îmi imaginez ce am fi putut face altceva cu ei.

    2
    3
    3
    Reply
    1. Mona

      Făină de Colorado?!

      5
  2. BaGheRa

    Nu pot să spun că îmi plac prea mult „chestiile” enumerate pe aici, omizi, insecte și alte viețuitoare, dar trebuie să trăiască și ele – au un scop în viață.
    Cât despre sfaturi ele sunt niște sfaturi… pe care le poți lua în seamă sau nu. De tine depinde. Cam la fel văd și presiunea socială! Eu mai mereu am făcut ceea ce trebuie dacă am crezut în asta.

    4
    3
    Reply
  3. Laura G.

    Până la urmă, gângăniile astea din poveste sunt doar un pretext pentru a sugera la câte presiuni suntem supuși zilnic, din toate părțile.
    Atât de multe încât cu unele ne-am obișnuit, le luam ca atare. Și când apar prea multe, e suficientă una simplă, banală, ca un bobârnac, și-ți spui ”pân-aici, gata! nu mai vreau, fac invers”. 🙂

    3
    1
    Reply
  4. Vera

    De-aș fi și eu omidă… să mănânc ca disperata și apoi să mă transform într-un fluturaș diafan, pfff.
    Ultima omidă cu care m-am întâlnit îmi ocupa scaunul, am apucat-o binișor și am vrut s-o mut pe o frunză. A căzut palangă la pământ și am lăsat-o acolo. Nu cred că pot face contuzii… sper. 😅
    Eu ocolesc cu scârbă gândacii mirositori, dacă se nimerește unul în casă, îl iau cu un pliant ceva și-i fac vânt pe geam.
    Pentru muște și gândaci de alte soiuri în casă am Raid.
    Moliile și păienjenii sunt tolerate la noi. Moliile de milă și păienjenii din respect că ne salvează de alte insecte. Le-am „lucrat” pe fete ani de zile la căpuț să înțeleagă că nu trebuie să ucidem păienjenii ăia cu picioroange lungi pe prin vreun colț. Îi numim generic Phillip pe toți.
    Albinuțelor le mulțumim când le vedem și degajăm zona, nu vrem nici să le inoportunăm nici să riscăm buba.
    Favoritele noastre sunt buburuzele. Am observat că sunt foarte atrase de teii înfloriți, deci în curând va fi puzderie de buburuze.
    Mențiuni speciale pentru râme și melci, când o iau randeaua pe asfalt după ploaie, îi mutăm în grădini.

    Într-o notă mai serioasă, cred că e drăguț să ai persoane care să te încurajeze și să îți deschidă oportunități. I don’t. N-am asemenea persoane. Credeam că-s doar în filme. Ca prietenii pețitori. Mie toată lumea îmi zice că ce bine ar fi să-mi găsesc un om ‘al meu’, dar nimeni nu îl și prezintă. E ca un concept utopic. 😝
    Hai că n-am fost serioasă. 😂

    5
    Reply
  5. Paco

    Glanda lacrimală stânga a vorbit cu aia dreaptă și nu au reușit să se pună de acord.
    Eu chiar am vrut să picur o lacrimă, povestea foarte înduioșătoare. Omida asumată spre fluture, gen murmur de jertfă.
    Am citit și comentariile.
    Mă gândeam că se centrează reflecțiile în cap și rezultă ceva opinii chibzuite. Când colo,
    glandele lacrimale râdeau în hohote….
    Glande neserioase.

    4
    Reply
    1. Laura G.

      @Paco,
      Ce glande ghidușe ai! 🙂

      1
    2. Paco

      @Laura G, și tu acuma….Ghidușe e puțin spus.
      Sunt un fel de Chip și Dale, dar cu barbă. La glande mă refer.

      2
    3. HM

      Senor Paco, da’ despre ce glande vorbelești matale acolo ? Pă text zici că pare că nu mai cântă cucuveaua😉🤪 E de la bufnița aia 🤭

      1
  6. Blanche

    Mi-au plăcut dintotdeauna omizile. Când eram mică la Brăila le culegeam de pe alee pentru că tot picau dintr-un corcoduș și mă jucam cu ele. Pe mine nu mă deranjează să le simt pe piele. 😁 Alte insecte nu prea agreez, exceptând gărgărițele și libelulele. 🙂 Sunt obsedată de căpușe, în perioada asta, în fiecare seară după baie îi întorc pe copii pe toate părțile ca să descopăr la timp dacă e vreuna infiltrată. Nu a fost vară să nu găsesc câte una pe ei. După extragere nu rămânea însă nimic roșu în zonă. Eu am pățit-o acum un an, mi-am descoperit una pe picior la două zile după ce mă întorsesem de la țară. Aveam deja un halou de mărimea unui bănuț. A trebuit să iau antibiotic 10 zile. Plus test borellia după o perioadă.
    Cât despre transformarea în fluture, cred că pe nimeni nu am dezamăgit în viața asta cum am dezamagit-o pe mama. Avea mari așteptări de la mine, studiasem cel mai bine dintre fetele ei… Încerc să nu am așteptări de la copiii mei, să fie cum vor ei și ce vor ei. Nu îi cert pentru note proaste, îi încurajez că data viitoare dacă învață vor lua mai mult. De fapt, aș vrea ca în clasele primare să nu existe note/calificative. Am văzut copii din clasa fiului meu plângând de frica părinților. I-am încurajat/ajutat și pe ei de multe ori. Colega de bancă a fiului meu a zis că sunt cea mai drăguță persoană pe care a întâlnit-o la școală, în condițiile în care a schimbat două învățătoare și rămâne și la afterschool zilnic. M-a făcut să mă simt ca un fluture! 🙂

    1
    4
    1
    Reply
  7. HM

    Azi mi-a intrat o gânganie-n ochiul drept. Grav și greu am condus până acasă unde cu chiu și cu vai am reușit să pescuiesc rămășițele ce se lăfăiau pe lângă globul meu ocular. Deci nema înțelegere și proiecție pentru articolul de azi. Hate total 🤭
    Măcar s-a întors autoarea pe plaiurile zburătoarelor mirositoare?
    Te pomenești că se delectează cu cicadele Eladei 🤪😉

    6
    1
    Reply
  8. Ana G.

    Pe mine mă scârbesc omizile, chiar dacă știu că se vor transforma în delicații fluturi. Nu prea asasinez nici eu insecte, prefer să le trimit în natură. Evident, aici nu intră și gândacii de bucătărie! Eu fiind cam Gică-contra, îndemnurile altora de a evolua mă irită. Ia evoluează tu mai întâi, dacă tot știi direcția!

    1
    1
    Reply

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.