Vă amintiți că toate poveștile citite sau auzite în copilărie se termină cu o nuntă ”ca-n povești”? Și întotdeauna Cosânzeana îl întâlnește pe Făt-Frumos, se împerechează, iar Zmeul rămâne holtei for ever (lucky him!).
După introducerea asta duioasă, trec la subiect: momentul cererii în căsătorie. Văd și aud prin jur despre adevărate scenarii legate de asta: ora, locul, anotimpul, cum se mișcau frunzele-n copac, în care genunchi a picat el, ce aluzie i-a făcut ea, ca să se prindă și el, naibii, că există un ceas biologic și să n-o mai bălălăie aiurea într-un concubinaj incert.
”Pe vremea mea, maică”, ori erau mai simple chestiile astea, ori erau oamenii mai discreți și nu depănau pe FB fiecare secundă din minutul și din ora cu pricina. Și dacă nu m-ar fi întrebat cineva (ani mai târziu) cum am fost cerută în căsătorie, nu mi-aș fi amintit cât de banal și totuși bizar s-a petrecut ”cererea”.
În autobuz. Da, ne-am cunoscut în tren și m-a cerut în autobuz – pare-se că pe drumuri ne apucă romantismul.
Eram foarte tineri, trecuse puțin timp de când ne întâlneam, mergea bine treaba, ieseam des, distracții – deh, studenție. Într-o seară, târziu, plecați de la un local și grăbiți să prindem ultimul autobuz spre campusul universitar, ne-am poziționat pe burduful ăla care îți zdruncină creierii – cred că ni s-a părut așa, mai intim.
Precizez (în apărarea mea) că eram treji. Și deodată văd că se apropie de urechea mea și-mi spune ”vrei să te măriți cu mine?”. Am fost atât de șocată, încât nici n-aveam scuza că n-am auzit bine. Nici n-am văzut de unde m-a lovit, m-am gândit că face mișto de mine. Și pentru că de surpriză mi-a picat fața, și pentru că oscilam între glumă și seriozitate, am ezitat chiompindu-mă la el. Și pentru că am ezitat, i-a picat lui fața, crezând că-l refuz. Am salvat-o la timp (aproape) și am zis repede ”da”, să nu se răzgândească.
Și asta a fost tot. Am convenit (pasional) în autobuz că ne luăm și ne-am văzut mai departe de distracții. Au mai trecut luni bune până am discutat serios și a venit el la ai mei să le spună că-i scapă de piatra din casă. Și alte câteva luni bune până la înfăptuire. Sesiune, restanțe, vacanțe, n-aveam noi chef de pregătiri. Deci, nimic din toate minunățiile care se petrec acum la o cerere în căsătorie.
Pentru că am o vagă bănuială că pe-aici nu citesc mileniali și presupunând că majoritatea dintre voi sunt căsătoriți, au fost căsătoriți sau în prag de căsătoreală, cât de emoționant și/sau important a fost momentul cererii în căsătorie? Cine a fost cu inițiativa, el sau ea?
Foto: Pexels
Ce frumos! Și o spun cu toată sinceritatea. 🤗 Acum e totul atât de regizat, încât nu mai rămâne loc de emoție. Sau mă rog, se regizează și emoțiile. 🙂
L-am cunoscut la 30 de ani și 4 luni, într-o excursie cu fotografi amatori. Eu m-am îndrăgostit de la prima privire, lui i-a luat mai mult. 😅 Eu l-am invitat prima la cafea, pe urmă la un spectacol de teatru, eu l-am sărutat… Cam prin toamna așa (era primăvară când ne-am cunoscut) am deschis subiectul copii. De măritiș nu mă interesa, mie îmi suna ceasul biologic. Și-așa dintre neamuri nu mai avea nimeni speranță că mă mărit. El a zis că vrea copii pe la 37 de ani și de-abia împlinise 29. Am reluat subiectul după câteva zile, i-am spus că sub nicio formă nu pot să aștept atât, că EU VREAU COPII (se denotă vehemența, da?!), că din moment ce ne dorim lucruri diferite, ar fi cazul să o luăm pe drumuri diferite. Well, se pare că și el voia copii, dar nu știa. 🤭 De Crăciun m-am mutat la el, iar el stătea cu părinții la țară (ce-o fi fost în capul meu?!). Prin februarie i-am anunțat pe ai lui că o să aibă un nepoțel și atâta ne-a tocat maică-sa că trăim în întuneric și vorbește lumea în sat, încât am depus actele la primărie. Pe 9 martie urmă să ne căsătorim civil, în dimineața de 5 martie mă trezesc cu el în genunchi lângă pat, cu o cafea fierbinte pe o scrumieră veche în care pusese și niște ghiocei din grădină. Iar printre ghiocei era și un inel. ♥️ Am avut cea mai scurtă logodnă. Ne-am căsătorit și religios câteva luni mai târziu, dar am ținut să port rochie ivoire până la genunchi (și însărcinată și scundă aș fi arătat într-un „mare fel” cu rochie până la glezne).
Nașa ne-a pus să îi promitem că nu divorțăm după zece ani. Au trecut deja. Când pleacă la cumpărături îmi zice „ne vedem peste 20 de ani”. 😁 Și dacă divorțăm vreodată, presimt că o să rămânem prieteni. Și că o să ies cu gagică-sa la cafea. 😅
@Blanche,
Nici nu știu din ce moment se consideră logodna. De la primele vorbe sau de la primul inel? 🙂
Sau de la prima privire în cazul meu! 😅 De-atunci mi-am dat seama că e material bun. Și deja mă imaginam căsătorită cu el și cu doi copii. Mi-a ieșit, ce să zic?!
Blanche, pentru cununia religioasă mi-am ales și eu rochie ivoire. Alb mi se părea cam prea prea, având în vedere simbolistica neprihănirii miresei. Zău așa, cu copilul în scoică, pe cine păcălim? 😀 Bine, inițial îmi picaseră ochii pe-o rochie roșie, scurtă, da’ a zis doamna de la magazin că aia e rochie pentru domnișoară de onoare, nu rochie de mireasă. Pfff! 😂
N-am visat niciodată la prințul pe cal alb înaripat sau la nuntă nu știu de care și, în general, ideea de căsătorie mă lăsa rece în copilărie și adolescență. În schimb, țin minte că, prin liceu, am avut o discuție cu verișoarele legat de când vrea fiecare să aibă un copil. După un pic de gândire, m-am imaginat mamă pe la 25 de ani. Îmi făcusem eu niște calcule că voi fi terminat cu facultatea și voi fi intrat în câmpul muncii, deci cu resurse să și cresc un copil. Vreun bărbat nu apărea în peisaj, ceea ce acum mi se pare tare dubios. Adică, na, un copil nu se face singur, nu? Și nici de bănci de spermă nu știam pe vremea aia. În fine, anii au trecut, l-am întâlnit pe el în anul doi de facultate și dă-i cu distracție, dă-i și cu pasiune, studenție, deh 😀 Fără niciun gând clar de vreun viitor împreună, pentru că planul lui era ca după facultate să se întoarcă în Grecia. Anii au trecut și la un moment dat a deschis el o discuție de căsătorie și de ales țara în care să trăim. Am trecut-o frumușel pe pauză, pe sistemul stai să terminăm cu studiile, să vedem cu joburile, să astea, ce atâta grabă? Între timp eu am terminat facultatea și m-am angajat, el mai avea un an. Și am rămas gravidă. Culmea, aveam aproape 25 de ani. :)) Bucurie mare pe capul lui, în timp ce eu nu știam cum să-i zic mamei. 😀 Care mamă a primit bine vestea copilului, dar nu și vestea că o căsătorie nu era în plan. Pe bune, mamă, să stau acum să mă stresez cu organizat de nunți? Nici gând! Să trecem cu bine de naștere și mai vedem. Astea se întâmplau prin octombrie. În decembrie am mers de Crăciun la ai lui. Și acolo, la masă extinsă de familie, s-a ridicat în picioare, a cuvântat niște treburi foarte drăguțe și chiar impresionante și m-a cerut. Cu inel gravat cu data de 24.12.2005, cu numele meu pe inelul lui și cu numele lui pe inelul meu. M-am emoționat atât de tare, încât mi-am uitat toate obiecțiile. Am zis „da”-ul și am bușit într-un plâns cu râs, ceva tare dubios. De la hormonii sarcinii, probabil. :-))
@Anduța,
Tu și Blanche aveți ceva cu Crăciunul. Gen ”de Crăciun fi mai adunat” 🙂
@Anduța, și noi avem gravate numele pe verighete. Zicea cineva că o să ne prindă bine când o să fim senili și nu o să ne mai amintim cum ne cheamă. 😁 De-acum ne alintăm „Alzi” prin casă, când uităm pe unde ne-am lăsat lucrurile.
@Laura, da, Crăciunul are ceva magic. 🤭
Al draq romantism … nu vreți să știți la ce m-am gândit când am citit titlul 🤭
Mi-a plăcut expresia aia cu piatra din casă. E complementară celei cu verighetele – cele mai mici cătușe 🫢
@HM,
Io am o bănuială cu gânditul ăla. De ce crezi că am pus titlul ăsta? Să gândim, nu așa, de-a gata 🙂
Al draq romantism … nu vreți să știți la ce m-am gândit când am citit titlul 🤭
Exact!
Da’ ziceți, odată, nu ne mai fierbeți!
Pai in Las Fierbinți Roby a fost invătat de Firicel cum să cucerească femeile. Replica minune era: Fă, vrei să te babardesc? Acum înțelegi?
Știu, Las Fierbinți, bleach, câh, etc.
@Mariuse,
Oare să te invit să faci recenzie săptămânală la Las fierbinți? Cu pătrățel roșu, desigur 🙂
Am simțit o senzație oribilă de încătușare când am vrut să-mi scot odată verigheta de pe deget și…nu ieșea. Ce naiba fac? Tai verigheta, tai degetul? Am dat cu nițel săpun și s-a rezolvat. Halal cătușe! 😛
P.S. Eu când am văzut poza am dat cu zoom. Ah, ok, e o frunză…:))
Eheee aveam cândva un preten moldovean ce a dat cu margarină … la titlu 🤪🤭
La mine urmează. Încă nu știu când, așa că săriți cu idei :)). Nu că n-aș avea destule, dar niciodată nu strică altele în plus.
@Adrian,
Când stați la coadă la cumpărături (la Lidl, mai ales). Poate primiți loc mai în față, poate și o reducere 🙂
Adrian, e o vorbă „nu lăsa pe mâine ce poți face azi”. Numa’ zic. 😀
Adrian, cum zice Anduța. În plus, când sunt prea multe idei, e greu să alegi și trece timpul, riști să rămâi cu doar ideile.
Spontan e cel mai bine.
Unde te grăbești? Stai domol!
Eu am dat-o înapoi anul trecut. De verighetă zic. Că anul trecut am semnat și actele de divorț. După zece ani.😀
Că era gravată cu numele ei. Și a fost un moment așa, destul de emoționant.
Și aveam un nod în gât și ea niște lacrimi în ochi și ne-am strâns în brațe, ne-am pupat și am plecat fiecare,, pe drumul lui,,.
Doamna a zis că nu se grăbește cu măritișul. Mie mi-a picat față.
,,Păi ai pe cloambă inelul de logodnă, sunt spart la creier cu ce mireasă babetă ești, nași, unde facem…Acu ce-ai ?,,
,,Nu-i grabă..,,
La mine povestea este mai lunga si pe cat de nonconforista, pe atat de improbabila. Dar daca spuneti ca aveti timp… 🙂
… 6 decembrie ’87. Ne-am cunoscut in camin, in Grozavesti, printr-un fost coleg al meu de liceu. Eu student la Marina, ea la Matematica, amandoi in penultimul an. Eu din Costanta, ea din Ploiesti. Mi-a picat cu tronc de la inceput (ulterior mi-a spus ca si eu ei) asa ca am stabilit sa facem Revelionul impreuna in Ploiesti. Ai ei nu aveau telefon si eu nu cunosteam deloc Ploiestiul, asa ca ne-am dat intalnire pe 29 decembrie (parca la ora 16) in fata Postei mari. Ati retinut, da? Ne-am stabilit intalnirea cu circa 3 saptamani inainte! Ei bine, ne-am intalnit, am facut Revelionul impreuna si apoi asa am ramas. Adica impreuna.
De cerut nu-mi amintesc sa o fi cerut, dar dupa vreo doi ani de prietenie (s-o fi fost numind „logodna”) si numeroase proiectii de viitor impreuna devenise de la sine inteles. Eu ma gandeam sa asteptam vreo 2-3 ani dupa absolvire, timp in care sa strangem un „cheag”. Nu a fost sa fie asa, ne-am casatorit pe 11 iunie 1990 in regim de urgenta (eu eram intre doua voiaje). Ai mei nu prea o acceptau, am depus actele fara stirea lor si i-am anuntat cu doar vreo 3 zile inainte de a ne prezenta la Starea Civila.
Si inca un amanunt, plecarea navei pe care eram s-a devansat, asa ca am plecat in voiaj in noaptea nuntii. Nu in voiaj de nunta, ati inteles voi!
@Nickname,
Prea palpitant pentru inima mea. Dacă nava aia se grăbea și mai mult, rămâneai neînsurat 🙂
Te-a iertat vreodată că i-ai ”furat” voiajul de nuntă?
@Laura G, Da, in cei 33 de ani care au trecut a avut timp si rabdare sa ma ierte.
Marea întrebare a fost pusa într-o zi de iarna, discret. Și pt ca ,,de moda veche”, a fost stabilita ziua în care va veni cu părinții la noi, sa ma ceara oficial. Mama mea, de frica că nu va face față, pt ca era mama singura, si-a chemat fratele și cumnata în ajutor. Evident s- a lustruit toată casa, sarmalele erau în cuptor, masa era aranjata, știți voi cum, cu tacâmurile/vesela de sărbători, asa încât gazdele s-au așezat la o cafea in sufragerie, cu ușa închisă, sa nu intre miros de mâncare. Când mama a deschis usa, șoc și groază. Sarmalele generasera puțin fum. Atât de puțin, încât nu se vedea la 5 cm. Evident , s-au deschis toate ferestrele, ușile, iar băștinașii fluturau prosoape spre alungarea fumului. Curentul creat la rândul lui, și-a propus puțin o complicare a situației, asa ca a trântit ușa de la balcon, ușa care evident , în izbitura ,a spart geamul in mii de cioburi. Cioburi ce s-au aranjat printre farfuriile faine a maica-mii. Iar ceasul era tic tac, tic tac. Ideea e ca în momentul în care oaspeții au sosit, emoționați pana în vârful degetelor, gazdele erau nu numai emotionate. Erau și gata obosite, ca fugiseram ca la Tom și Jerry pe holurile casei. Deci nu țin minte mare lucru din cererea oficiala. Sarmalele în schimb, au fost bune.
@MAS,
Hai că cioburile alea au fost cu noroc. Și fumul a mai incins atmosfera 🙂
Hmm… nu e de mine subiectul acesta 😎. V-am pupat!
Păi tu ce ai, ești sub sechestru? Sau nu vrei să-i dai idei donșoarei de la farmacie?
@Ana G, două motive…
1. de la inele pe mână fac urticarie… și pot spune că îmi plac inelele de mor (bărbătești să nu intrați la idei).
2. să-i lăsam totuși să se mai cunoască!
Eu așa din când în când, mai ascult muzică populară. Radio Intens pe net să fiu mai exact.
Am dat drumul acum și primele versuri: Vin-la maica și mă cere
Maică-mea femeie rea
Vino vino și mă ia
Și mă du la casa ta
Și mă fă mireasa ta
trai-la-la lai-la-la.
Așa, te-ai scos cu versurile astea 🙂
Intense versuri, ce pot să zic. La Radio Intens ăla acolo.
@BaGheRa, asculta varianta pop a melodiei, interpretata de Monica Anghel 😊, este mult mai frumoasa și poate te inspira, cine știe! 😜
@Zoe, am ascultat, habar nu aveam că de fapt varianta asta e originalul 😎.
N-am avut „placerea” sa ma marit, si daca ma tine Bunutul sanatoasa la caput, reusesc sa ma lipsesc de placerea asta si mai departe.
La 19 ani eram logodita, nu mai stiu cum m-a cerut, dar stiam din start ca nu se va intampla, tipul era nitel dus de-acasa. In ziua in care trebuia sa ridicam verighetele am dat bir cu fugitii si m-am mutat din Arad in… Timisoara. Cica sa nu ma gaseasca. Si nu m-a gasit. A doua oara a fost pe la 35/36, nu mai stiu, nu m-a cerut, doar mi-a comunicat ca EL planuieste sa ne casatorim. Eu planuiam cu totul altceva. Se pare ca planul meu a fost castigator :))
Eu am o problema cu long time commitment, dar recunosc ca imi place sa citesc povestile voastre romantice :))
Locația: mecul din Brașov. Mai precis inelul a fost plasat strategic în cheeseburger
Martori: loserul lui de prieten, însoțit de una din drăguțele lui din rotație
Data: well, mi-aș dori să spun că am reținut-o. Era 2007, se pune?
P.S. pe asta cu piatra din casă n-o știam. Eu eram supranumită ultima găină din coteț. 🤣
@vera,
asta cu inelul in mancare mi se pare horror. Nu se stie daca vrea sa te ceara sau sa-ti faca felul :\
Sau să-ți rupi un dinte, doi.
@Solandi,
Și după ce-l rupi să spună că nu te mai vrea, că ești știrbă.
@Solandi @Singlemom Știu ce ziceți, nici mie nu mi-a plăcut ideea atunci și mai abitir mi se pare anapoda acu’. Culmea, îmi aduc aminte că am fost odată la o drumeție pe munte în zona Susai, o zi superbă de iarnă, totul era alb, direct film Hallmark, avea și șampania și pahare în rucsac. Ăla era un decor mai potrivit, zic și io. Gata, nu mai cârcotesc! 🤪
Mai povestiți..
Unul domol, altul cu margarină, altul cu trai-la-la…
Eu duc, că sunt mai cărunt ca o Dacie 1300 culoare alb 13.
Noi doi amândoi într-o vacanță prin Arieșeni, Vârtop și tot ce mai era prin zonă. Decor mirific, Groapa Ruginoasă. Cererea a fost la fel de mirifică, ceva de genul „N-ar fi bine să facem civila întâi pentru creditul la casă, și pentru restul om mai vedea?” Nici mort nu îmi aduc aminte care dintre noi a zis aceste cuvinte magice.
Cum eram deja prin zona ei, am făcut un ocol pe la ai ei să îi anunțăm, apoi am trecut și pe la ai mei când ne-am întors, și aia a fost. Inelul l-a primit ulterior, în luna de miere la turci. Aveau ăia niște mall-uri de bijuterii acolo……..😁
https://youtu.be/pwWLAC539dw
Între verighete și cererile în căsătorie, vă las ceva fain.
@Paco, multumesc🤗🤗
@Laura interesant subiectul!
Mi-am cunoscut soțul la job😊, dragoste la prima vedere❤️. Dar pana ne-am căsătorit au trecut mulți ani. El a plecat peste mari și tari, eu am rămas pe tărâmul natal. După ani și ani, vorba cântecului, ne-am reîntâlnit, și de ce nu! ❤️❤️. Cererea în căsătorie a fost surprinzătoarea😂!! Eram la o ceainărie în București, și vorbeam la telefon, și îl vad căutând ceva pe jos, de fapt era în genunchi cu inelul în mana și…. am spus da❤️❤️! Căsătoria civila a fost în US, in ianuarie, zăpadă, casa pe lac, la notar acasă. Exact cu spunea @Vera de Hallmark.
Dar religioasa a fost in Bucuresti, și a fost ok pana la urma, dar m-a șocat!! Vorbesc cu cel care trebuia sa ne asigure muzica, ma întreabă „ce buget aveți”?? Pe bune?? Nu mai spun de fotograf/videograf, aranjamente florale/machiaj și restul!!
@BaGheRa, cea mai buna interpretare ♥️♥️