Fiecare dintre noi are la un moment dat nevoie de legătura cu spiritualitatea, care poate avea înţelesuri diferite. Poate fi mersul până la biserica din cartier, unde întâlnesc chipurile cunoscute ale vecinilor mei, sau ziua în care merg la meditaţii şi călătoresc cu mintea acolo unde altfel nu pot ajunge. În căutarea asta a spiritualităţii din noi, fiecare merge pe altă cale, caută alţi învăţători, mentori, coach-eri sau formatori. Intenţia este doar să scăpăm de sentimentul acut de singurătate şi să dăm un rost oarecare traiului nostru pe pământ.
Nu-i rău, ne ajută să acceptăm situaţii pe care uneori nu le înţelegem (de câte ori nu ne-am răfuit cu Dumnezeu pentru moartea cuiva drag) sau ne este greu să le depăşim. E acea parte din noi puternică, gata să ne ajute când o chemăm.
E dificil însă atunci când realitatea obiectivă nu ne mai aparţine, când filtrul prin care privim începe să deformeze lumea înconjurătoare. Nici asta nu ar fi rău, dacă contactul cu realitatea în care acum trebuie să trăim ar rămâne neatins de viziunea magică.
Spiritualitatea nu înseamnă să ne negăm pe noi, mici pământeni trăitori aici pe această planetă, nu înseamnă să ne refugiem în lumea magică a unor unicorni care poate există, însă iată, nu putem trăi şi funcţiona ca unicorni citadini. Spiritualitatea înseamnă concepţia individuală sau colectivă despre lume şi viaţă, mai exact, despre viaţa ASTA şi lumea ASTA.
Ne-ar fi mai de folos să acceptăm că de multe ori nu putem fi zâne sau feţi-frumoşi, că uneori facem greşeli care pe alţii îi dor, să acceptăm că nu ştim şi uneori nu putem vieţui aşa magic şi misterios cum ne-am dori.
Ne-ar fi de folos ca, în loc să visăm cu ochii deschişi la basme minunate, să ne apropiem mai mult de bestia din noi, să o înţelegem, s-o iertăm şi s-o ajutăm să evolueze. Către ce? Către Dumnezeul pe care fiecare dintre noi îl are…
Poate părea o indiscreție să întrebi pe cineva dacă are o anume credință, în cine, în ce… Și totuși, latura spirituală a fiecăruia dintre noi influențează mult relațiile sociale, familiale, personale. Pentru voi are importanță spiritualitatea?
Foto: Pexels
Hmmm, bun subiect, Daniela! Mie nu mi se pare o indiscreție să întreb pe cineva în ce sau în cine crede. Nu atât timp cât sunt dispus/ă să înțelegi viziunea celuilalt și nu ca să-i combat credința. Sau să i-o impun pe a mea. Eu nu cred în cineva anume, aș spune mai degrabă că cred în valori. Cred în dreptate, în echitate, în bunătate și compasiune. Cred în protecția mediului și a celor mai vulnerabili dintre noi. În religia ortodoxă sunt acele 10 „porunci” pe care eu le interpretez ca pe niște valori morale dezirabile. Rezonez cu „cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”, cu „să nu ucizi”, „să nu fii desfrânat/ă”, „să nu furi”, „să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău”, „să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tău.”, dar am propriile interpretări pentru semnificația lor. Cred în conștientizarea propriilor lipsuri/slăbiciuni, ca un pas esențial în evoluția personală. Cred în necesitatea respectării legii, deși consider că unele legi sunt proaste. În general, cred în necesitatea iertării propriilor greșeli și pe-ale altora. În anumite cazuri, totuși, consider că greșelile sunt de neiertat. Și mai cred în echilibru și în moderație în toate aspectele vieții, deși uneori, pentru mine, este o adevărată provocare să ating așa obiectiv!
Ce frumoasa analiza si introspectie! Asta este de fapt esenta evolutiei, sa credem in lucrurile valoroase, fara sa anulam judecata critica sanatoasa. Multumim pentru impartasire!
Consider că fiecare ființă umană are în ea o parte de spiritualitate. Conștientizată sau nu, identificată sau nu, recunoscută sau nu, dar există.
Cred că fără spiritualitate am fi doar niște carcase (din diverse elemente bio 🙂 )
Când mă întreabă cineva ce religie am (din fericire se întâmplă rar) spun că sunt budistă. Mi-e jenă să declar că sunt atee pentru că sunt privită de parcă aș fi omorât pe cineva. Sunt atee de la 21 de ani după ce am fost ultra ortodoxă (fără vreo legătură cu serialul). Țineam toate posturile, mergeam la biserică în fiecare duminică cu fustă lungă și batic pe cap. Am încetat să mai cred în Dumnezeu când am citit, culmea, biblia din scoarță în scoarță. De atunci mă conving tot mai mult că nu are cum să existe o entitate divină. Există atâtea orori pe lume că nici promisiunea a zece raiuri nu le poate șterge. Cu această ocazie țin să precizez că mi se par abjecte glumele cu violuri, că tot s-a menționat ieri unul. Și pe lângă violuri și morțile stupide din războaie (ale civililor) pe care orice Dumnezeu cu scaun la cap ar trebui să le oprească, mai sunt și bolile. Bolile copiilor. Nu mă refer la simple răceli sau o varicelă, ci la boli care îi răpesc copilului zâmbetul de pe buze și îi aștern părintelui riduri pe chip. Nu am avut nicio răfuială cu divinitatea, nu mi-a murit nimeni drag, le-a murit însă altora…
Da, e ciudat că nu pot să îmi pun speranța in cineva care să îmi rezolve problemele sau să mă scoată din ele. E deprimant uneori, depinde de probleme. 🙂 Singura pe care mă pot baza cu adevărat sunt eu.
Soțul meu este ortodox, nepracticant însă. Îl mai tachinez uneori că nu știe sărbătorile, eu încă le țin minte. Copiii noștri sunt botezați în religia ortodoxă că deh, nu te pui cu neamurile. Dar nu face ora de religie niciunul. Când vor fi mari pot să aleagă ce cale vor ei!
Când spun spiritualitate eu mă gândesc întâi la ştiinţă, deoarece cu ajutorul ei putem înţelege cam tot ce ne înconjoară, ştiinţa fiind, în viziunea mea, creierul spiritualităţii.
Apoi mă gândesc la muzică, artă, literatură şi sentimente, aceste definind inima spiritualităţii.
Iar normele civice după care ne ghidăm, punând accent pe grija pentru natură, pentru propria persoană şi pentru cei din jur, ar fi trunchiul spiritualităţii.
Mâinile ei ar fi reprezentate de toate faptele şi acţiunile noastre rezultate din împletirea primelor trei.
Iar picioarele spiritualităţii ar fi cele care ne poartă întreaga viaţă spre oameni, locuri şi surse de inspiraţie care să ne îmbogăţească cunoştinţele şi trăirile. Şi poate şi noi, la rândul nostru, să fim, uneori, o mică oază de inspiraţie, siguranță sau de linişte pentru altcineva.
Mi-a plăcut mult partea cu ,,bestia din noi” pe care ,,să o înţelegem, s-o iertăm şi s-o ajutăm să evolueze”. Cam ăsta cred că e, în esenţă, rolul spiritualităţii.
În ceea ce priveşte înţelesul religios al spiritualităţii, nu m-a atras în niciun fel până acum. Dimpotrivă.
Solandi, o mie de da! 🥰🤗
La mine in cap e un amestec de credinte si superstitii, de frica de Dumnezeu si speranta ca ma apara Zamolxe, de facut trei pasi inapoi cand imi taie calea o pisica neagra si de pus mana pe cohones si facut cruce cand ma intalnesc cu un popă. Nu cred in atei, astia-s cei mai perversi, daca se apuca sa te ia la purecat descoperi ca de fapt cunosc biblia si dogmele religioase mult mai bine decat tine dar o ard hipstereste ca-s atei, ca stiinta, etc. Niste perversi deghizati, ce mai.
@Marius, aici nu sunt de acord cu tine și îți voi spune și de ce. Atunci când te definești ca fiind împotriva a ceva, tu practic combați acel ceva. Prima regulă a celui care combate ceva este ca să cunoască ceea ce combate. Ateii cei cu adevărat atei trebuie să citească biblia pentru a o combate. Ești de acord cu mine?
Nu
@BaGheRa,
Marius se străduiește să tulbure apele și tu îi strici tulburarea 🙂
@Baghera,
Nu e vorba de biblie. Şi nici de a o combate. Ci poate fi pur şi simplu faptul că cineva nu poate crede în fiinţe superioare care fac şi dreg de undeva de sus. Pentru că par poveşti, nu realităţi, legende.
De altfel, e destul de clară şi definiţia:
ATÉU. – ÉE, atei. – Ee, s. m. și f. Persoană care, bazată pe cunoașterea științifică și pe interpretarea materialistă a fenomenelor naturii, neagă existența lui dumnezeu sau a altor divinități și luptă cu argumente științifice împotriva religiei; persoană care nu are nici o credință religioasă.
Deci bazată pe cunoaştere ştiinţifică, nu bazată pe combaterea înscrisurilor religioase.
Personal, prefer a doua definiție: ,,persoană care nu are nici o credință religioasă”. Pentru că nu am de gând să lupt împotriva religiei sau a credinței altora. Pur si simplu eu nu cred. Și fiecare e liber să creadă in ce vrea. Nu e nimic de combătut aici.
Asa cum bine zice Paco, ma doare la banana de aburelile voastre cu stiinta si credinta voastra in electronul de deuteriu. Punct.
@Laura, noi să fim sănătoși 😁.
@Marius M, dacă eu nu am cojones (j se citește h), pot să pun mâna pe ale soțului? 😅 În caz de popă în cale. Și dacă tot sunt o „perversă deghizată” (hai că am râs de data asta), să las aici două bancuri scurte.
Copy paste mode on (de fapt scriu din memorie, dar voiam să îl citez pe HM):
1. Primăvara toate păsărelele se ling, numai cucul se s*ge!
2. Soțul vine acasă obosit și flămând: nevastă, ce mâncăm? Soția: eh, ce mâncăm?! O p*lă! Soțul: bine, bine, tu! Dar eu?! 😁
@Solandi, da luptă cu argumente științifice împotriva religiei. Dar fiecare religie are o carte de căpătâi. Și ca să lupți trebuie să știi împotriva a ce lupți. Ca să poți combate ce scrie acolo științific sau printr-o altă modalitate. Altfel eu văd ateismul mai mult ca o stare de spirit, ceva trecător.
Am mai avut astfel de discuții și dincolo și eu mereu am afirmat că sunt mulți atei sau care se dau atei că e la modă.
Sunt curios ce părere are autoarea articolului despre asta.
Baghera, nu ai înțeles. Eu sunt atee de când mă știu și nu simt nevoia să lupt cu nimeni.
De asta am zis că mie mi se potrivește a doua definiție, adică asta: ,,persoană care nu are nici o credință religioasă”.
Simplu.
Unii oameni sunt religioși, eu nu sunt. De ce ar trebui să îi combat, că nu înțeleg? Treaba lor, la fel cum e și treaba mea că eu nu cred în așa ceva.
Cum să nu, poți să pui și pe ale popii.
Cred că există o entitate superioară, nu cred în biserică ca și instituție. Fiecare este liber să creadă sau să nu creadă. Nu judec pe nimeni, nici nu mă dau balenă în găleată…
Sunt credincios. Și punct.
Nu halesc întrebări nesolicitate, nu accept discuții ,,stai să îți explic,, nu accept miștouri sau gargară despre ,,de ce ai icoane în casă și de fapt și eu sunt credincios, dar forma mea e o formă specială și de fapt eu sunt special,,.
Mă doare la banană în ce crezi și de ce. Mă interesează la fel de mult cât mă interesează pe ce parte dormi.
Atât de simplu.