Mi-am cumpărat o rochie. Încă una. Nu din lipsă, nu din nevoie. Ci din convingerea că rochia asta va fi ACEEA. Cea specială, magică, unică, ce mă va ajuta să devin vizibilă. Înconjurată de ţesătura diafană şi foşnitoare, mă voi putea defini pe mine din nou, ca atunci, cândva demult, ca femeie…vizibilă. Nu ştiu cum, nu ştiu când, vocea mea nu s-a mai auzit, gesturile mele nu s-au mai văzut şi fiinţa mea nu a mai putut fi definită. Trecător invizibil pe lângă ceilalţi. Nici măcar prin ceilalţi…ci aşa, nălucire distantă şi distanţată, la doar o aruncătură de braţ de semenii mei care nu mă aud….Rochia fluidă mă leagă din nou de speranţă.
Am mai încercat şi cu alte haine, însă fără rost. Pe una scria “captain girl” şi da, pentru câteva ore, ceilalţi chiar m-au văzut aşa….robustă şi viguroasă. Sau a fost doar rochia? Pentru că a două zi totul s-a întors la locul îngust şi dureros. Invizibilă…. Am mai strigat odată, cu o rochie “sexy woman” – moment de fatidică întâlnire cu EL, fascinat de roşul aprins al buzelor (da, surprinzător, le-a văzut). A văzut doar aprinderea roşie a păcatului, nu şi fiinţa mea întreagă. Eu… invizibilă.
Eforturi amare şi repetate de a mă determina, de a mă defini: poşete scumpe care să ţipe pentru mine, pantofi cu toc care să mă facă mai înaltă în ochii celorlalţi, blănuri care să mă învăluie în aura lor lucioasă… Invizibilă. Vocea mea caută ecoul, privirea mea caută orizontul, braţelele mele ating cerul. Atât de departe sunt toate! Caut măsura identităţii mele, eu cea vizibilă în goliciunea mea, fără de haine care să vorbească pentru mine, fără de poşete exclusiviste care să mă ocrotesaca, fără braţul unui bărbat care să mă definească. Caut suma însuşirilor mele, bune şi rele în egală măsură, vizibile toate şi invizibile în mine, vorbe spuse şi vorbe gândite, măsură a ceea ce sunt cu toate laolaltă. Am învăţat lecţia ascunderii mele cu cele rele şi poate de aceea mă port prin viaţă aşa, paiaţă golită de sens. Pentru că iubirea vizibilă are o rana invizibilă, pentru că înţelegerea văzută are o durere tăcută, pentru că mâna întinsă are o inima ascunsă…Tot ce e văzut are o rădăcină înăuntru. Ca să fie vizibilă, trebuie să-şi atingă esenţa invizibilă.
Nu fugiţi, nu va ascundeţi, nu tăgăduiţi laturi ale voastre refuzate de alţii. Veţi rămâne fără voi, doar cu haine, papuci şi nevoi. Nu alergaţi după măsura superficială a binelui total. Îmbrăţişaţi întreaga voastră făptură, refuzată de voi prin păcate recunoscute şi apoi ascunse. Îmbrăţişaţi răul ce zace ascuns în adânc, parte umană din ceea ce suntem noi cu adevărat.
Refuzul de a ne privi deschis în ochi şi în suflet ne va duce din nou în tărâmul negru al femeii invizibile, voce neauzită şi mână neatinsă. Nu-l vizitaţi!…
N.R. Sunt prea subtile aceste rânduri? Cât de vizibile sunt femeile de lângă voi (partenere, colege, vecine, prietene), dincolo de rochie și coafură?
Foto: Pinterest
Cred că multe suntem la fel de invizibile. Și mai suntem și fără poșete de firmă, fără mulți pantofi, fără multe rochii.
Oamenii sunt din ce în ce mai invizibili unii pentru ceilalți.
Adică vrei să bălească lumea pe stradă admirând? Deja văd cateva duzini de maniaci făcându-ți propuneri indecente. 😂
Vizibilitatea sau invizibilitatea mai depind și de context. Pe stradă, în trafic, oamenii sunt(em) ocupați și, într-un oraș mare ca Bucureștiul, de exemplu, suntem preocupați mai degrabă să fim atenți/atente la eventuale entități-pericole. Că suntem pietoni sau cu mașina, bicicleta, trotineta, atenția majoritară este să nu facem rău, să nu ni se facă rău (să fim accidentați, gen), să ajungem toți vizibil nevătămați pe unde avem treabă și apoi, acasă. Cu siguranță că așa ratăm să vedem o grămadă de lucruri sau de oameni, dar asta nu pentru că sunt ei/ele invizibili/invizibile, ci pentru că avem noi o problemă cu vederea și vederile.
Am o fustă neagră cu buline albe și mari care am observat că place binișor celor din jur. A făcut chiar ravagii recent la o întâlnire mai extinsă, cu oameni pe care atunci i-am întâlnit prima dată. O fustă cu o cădere amplă, lungă până la gambe, foarte comodă, pe care o port cu tricouri ori albe, ori negre. Zic „ravagii” pentru că am primit pe parcursul zilei constant complimente pentru ea, cât e de frumoasă, cât de bine îmi stă și din astea. Ulterior, am purtat-o iar într-un context în care era și o fetiță de vreo trei ani. A doua zi, îmbrăcată fiind cu ceva pantaloni, m-a întrebat, parcă ușor dezamăgită: „de ce nu mai porți fusta cu buline?”. În fine, ladies, musai o fustă cu buline în garderobă. Garantez vizibilitate! Dar atenție, există și risc major de dezamăgire, dacă nu o mențineți! 😅
Când urlă Doamna la mine, un urs grizzly din pădurile americane urmează să își trăiască restul vieții cu sechele. Până acolo se aude.
Ultima oară a fost când am rașchetat cu oglinda mai multe mașini din parcare, noapte, ceață densă și am dat cu spatele. Practic era tot un tip de invizibilitate.
A urlat Doamna de s-a crăpat de ziuă.
Acum știm cine face să răsară soarele la Paco!!
‘te- Sangria … că am râs cu sughițuri de mi-a borșit siropu’ pă nas 🤪
Oglindă, oglinjoară … cine-i cel mai meseriaș din țară? 🤔🤭
Cât de vizibilă vrei să fii? Uneori – cum scrie Akon mai sus – vizibilitatea vine cu costuri mai mari decât ți-ai dori! Uneori e mai bine să-i vezi tu pe ceilalți! 😉
Nu știu cum și de ce, undeva se produce o confuzie sau încurcătură sau ceva.
Am citit acum și ultimele comentarii de la https://www.pediverse.ro/cand-te-nasti-de-sexul-gresit/ (Vera și singlemom).
Una este să fii văzută ca persoană și cu totul alta e să fii văzută ca posibilă/potențială victimă sau (mai soft) potențial agațament în scopuri nu tocmai ortodoxe (nu că aș excela eu la religie, dar vorba vine).
Ca să înțelegeți mai bine diferența (voi, bărbații – și o spun fără pic de malițiozitate!), imaginați-vă cum se simte un heterosexual (bărbat) care intră într-un club de gay (bărbați).
Să fie limpede, pentru mine persoanele gay sunt niște oameni și/sau prieteni minunați. Doar pentru bărbații hetero sunt o problemă. Iar problema devine acută (doar în capul lor) când au în preajmă vreun gay. Gen ”vai, sunt în pericol!” – de fapt, niciun hetero nu-i în niciun pericol în preajma gay-lor! Doar gândirea e strâmbă.
Acum fac apel la simțire – cum vă simțiți? (îndreptățit sau nu). Cam vulnerabili, nu-i așa? Eh, senzația aia multiplicați-o cu 1000 și poate înțelegeți ce simt femeile tot timpul. Nu pentru că (poate) sunt admirate, ci pentru că sunt abordate ca potențiale victime.
M-am întins cam mult cu explicatul și nu vreau să ofensez pe nimeni, ci doar să înțelegeți că e o mare diferență de percepție. Care se învață, se educă, se corectează. Dacă vrem, dacă vreți 🙂
N-ai ofensat. Dar eu am altă nedumerire: Suntem întrebați, răspundem politicos, la rândul nostru mai întrebăm ceva (dacă întrebăm) dar autorul nu (mai) vine să ne zică ce a vrut să zică 🙂 (știi tu, ca la școală, la comentarii: ”Ce-a vrut autorul să zică?”)
@Victor,
Autorul mi-a dat câteva articole, să le public când vreau eu, cu mențiunea că nu poate răspunde la comentarii. Nu că n-ar vrea sau n-ar ști, doar că este prins în alte diverse task-uri 🙂
De era Paco autorul … era prins în teasc-uri 😉🤣
Randuri/gânduri prea subtile pentru un început de weekend!
Întrebarea este cât de vizibili sunt oamenii de lângă noi, femei sau bărbați, în aceasta societate în care fiecare dintre noi are alte valori?
Haine de firma, blănuri, bijuterii, mașini de lux, vax albina, vine un război sau o pandemie, mai contează toate astea?