Afară plouă mărunt şi este frig. Ideea de a mă îmbraca cu rochia potrivită petrecerii, subţire şi fără mâneci, mă face déjà să mă zbârlesc. Anticipez senzaţia neplăcută de frig strecurat pe sub stofa pretectoare a paltonului, insinuat mişeleşte pe pielea însetată de căldură. Dar deh… trebuie. Pantofii cu toc definitivează ţinuta şi suntem gata de plecare, împinşi de conformismul social care ne trimite, către întâlnirea-petrecere dată cu ocazia naşterii unui nou omuleţ. Căutăm bezmetici restaurantul, indicaţiile date şi primite în miez de noapte parcă sunt şi ele încărcate de lene. Nu-l găsim. Tocmai când mă apucase bucuria celei mai bune scuze (phiu,nu-mi venise în cap chestia asta acasă!), nimerim, cam din întâmplare, clădirea de pe care curge o perdea de beculeţe multicolore.
La intrare, ne pupăm, ne salutăm, nu contrează că nu ne cunoaştem decât cu 2-3. Îmi exersez arta citirii mişcării buzelor (vorba vine, asta e aşa la caterincă, acum îmi pare rău că nu am făcut cursul ăla de limbaj mimico-gestual la care mă tot invita o prietenă), muzica infernală face imposibilă utilizarea limbajului verbal. Nu contează, nu zicem noi că asta are importanţă numai 7%? Păi bun, să folosim atunci celelalte 93 procente rămase.
Indicaţiile gestuale ale gazdei ne duc spre locurile unde suntem asezaţi in următoarele cateva ore. Sunt bune, au vedere la invitaţi şi spatele la ring. Boxele puse chiar lângă noi sunt maximă dovadă de consideraţie, cred că aceste locuri sunt unanim acceptate ca fiind cele mai bune (aşa, dragă, să fiţi chiar lângă muzică) însă efectul imediat este că toate organele interne încep să vibreze.
Evaluarea mesenilor se termină repede. Aş risca o interacţiune socială cu ei, însă privirea lor absentă îmi vorbeşte mai mult decât ar putea-o face cuvintele. O pereche de tineri sunt ocupaţi să se pupe de zor, tipa de lângă mine verifică facebook-ul, vreo 3 privesc concentraţi guristul şi alţi 2 privesc în gol. Cam atât. Lasă, că vine pauza şi ne putem conversa puţin. Din lipsă de ocupaţie, îmi răsucesc elegat scaunul şi mă alătur şi eu echipei de privitori. Îmi place să urmăresc spectacolul pe care dansatorii îl oferă şi mă las furată de anticiparea unei plăceri ştiute din amintirea altor petreceri.
Însă spectacolul e dezolant! Ritmul rapid al unei sârbe a ridicat de la mese cam 7 invitaţi. Şi dansul are tot atâtea ritmuri şi feluri de paşi. Mă fascinează capacitatea dansatorilor de a persista în menţinerea pe poziţie, nimeni nu cedează! Traşi unii de alţii în direcţii diferite, împinşi unii în sus şi alţii în jos de ritmurile nesincrone, zbuciumaţi, rămâne fiecare în lumea lui, izolat de spiritul plăcut al unei mici comunităţi armonioase. O clipă doar empatizez cu ei, punând mişcările dezlânate pe seama celor doua proiectoare amplasate strategic pe ring şi care orbesc participanţii. Se pare că şi şeful orchestrei sesizează insesisabilul, i se face milă de ei şi finaly, opreşte chinuiala. Apoi, cu o voca entuziastă, dată mai mult de volumul difuzoarelor decât de starea lui interioară, zbiară pentru mulţime: “şi acum, nişte frumoase manele pentru micuţa …ta…ta…ta…..” . Dă lovitura, arcurile scaunelor se activează la această strigare de luptă şi mai mulţi invitaţi ţâşnesc către ring.
Apariţia naşei stârneşte furori, nu ştiu dacă de la furoul pe post de rochie sau de la mişcările lascive. Atmosfera încinsă brusc o face pe fata de lângă mine să abandoneze aifonul argintiu şi să se ridice de pe scaun. Mişcarea mă face să exclam, ca în celebra zicere biblică : “minune, merge!“ Sandalele roşii, agăţate zdravan de gleznele subţiri, atârnă greu cu cei 25 cm de talpă-platformă. Mersul greoi, cam crăcănat, e compensat de frumuseţea fetei, o blondă candidă cu faţă de porţelan. Păcat doar că picioarele rămân blocate în podea, prea delicate pentru a putea ridica tona de sanda pseudosexy. Nu-i bai, se poate dansa şi pe loc, iar umerii compensează mişcarea lipsă din partea inferioară. Mişto tare!
Tocmai când maneau era mai în toi, se-aude guristul, urgent orientat către marketing: “şi acum, pentru domnu’ Nelu, o dedicaţie frumoasă de la domnu’ Gogu… să… să… să…”. Admir perechea formată ad–hoc dintr-un purtător de ghiul pe degetul mic şi purtătorul mândru al unui lanţ lăsat la vedere de cămaşa deschisă strategic până la al nuştiucatelea nasture. Gesturile vorbesc despre bani (fără număr, fără număr), despre femei, despre câte şi mai câte. Moment de maximă înălţare! Mi-a plăcut! Guristul-antreprenor merge mai departe cu dedicaţiile plătite “şi acum, de la domnu’ Nae pentru bunicuţu’ o dedicație frumoasă şi pentru tăticuţu’ 1000 euro”. Mă cuprinde panica şi mă uit la soţul meu – banii noştri sunt româneşti, cum dracu facem să-i schimbăm în euro? Or avea casă de schimb deschisă non-stop? Umerii ridicaţi ai soţului îmi vorbesc ascuns “lasă, îi dăm aşa, dacă e să ne facem de ruşine, sunt rudele mele “. Bun şi-aşa.
Afară ploaia nu a stat, curge în continuare. Nu contează, nici nu mai înregistrăm asta, aşa surzi cum suntem şi cu privirea scăzută din cauza proiectoarelor. Dă-o naibii de ploaie, a fost mişto tare la petrecere!
Așa sunt petrecerile meeele,
Nouă bune, una reeeele
😁
Da’ zâne-ursitoare au fost? Acel moment artistic plin de poveste și magie? 😀
Recunosc aproape tot ce-ai povestit, Daniela. Într-adevăr, sunt „mișto tare” petrecerile astea! 😀 Strategia mea de supraviețuire e una de genul „dacă am intrat în horă (adică am venit până acilișa), apăi joc.” Sârbă? Sigur. Manea? Fie! Dansul ploii? Bagă! Și tot așa. :))
Cea mai bulversantă petrecere, o nuntă, a fost una fără muzică. În schimb, a fost multă conversație și tot felul de jocuri de societate. Cred că ți-ar fi plăcut! 😛
@Anduța,
De ce fără muzică? Am în minte vreo 3 motive, dar mai bine spui tu 🙂
Stai, cum? Nuntă fără muzică? Erau ceva sectă? Ce jocuri de societate? Adică Mimă, Catan, Jenga, Activity, Cluedo… D-alea? Mâncare a fost?
Singura nuntă fără muzică la care am participat a fost una la țară, când nașul i-a tras o lopată după ceafă lu’ ăla cu orga fiindcă nu cânta cum trebuie, ăla și-a strâns ciorcioboatele și dus a fost. Și am stat așa vreo 3 ore până au găsit un casetofon la care să bage niște casete „mixuri făcute după radio” (erau anii ’90, tehnica nu atinsese apogeul) 😁. Bine, eu și atunci m-am distrat, eram puștan, ce-mi păsa mie?! 🤣
De ce era nunta fără dans, nu știu. Adică, ok, am înțeles că, era chestie de reguli izovorâte din credințe religioase ale majorității participanților la nuntă și promovate intens de biserică, ce avea o importanță mare în viața lor. Dar, vorbind cu câțiva oameni, nu mi s-a părut deloc că ar avea cineva ceva puternic împotriva muzicii, dansului sau a băuturii (că nici băuturi alcoolice n-au fost). Din punctul meu de vedere, în comunitatea respectivă încă nu organizase nimeni o nuntă cu muzică și dans.
Da, mâncare a fost, Ionuț. :)) Jocuri de societate precum cel cu pantofii și întrebările sau jocul scaunelor. Au mai fost și altele, dar nu-mi vin acum, că n-am participat decât la astea două, în rest m-am axat pe conversație. 😀
Cum a fost asta cu sotul: „sunt rudele mele” :)))
Dincolo de gluma, traim intr-o societate manelizata nu de acum, ci de zeci de ani. Maneaua e noua muzica populara de petrecere. Nuntile sau botezurile de acum 30 de ani nu s-au schimbat decat prin masinile din parcare si probabil prin sumele vehiculate la dar. Oricum, un bun prilej ce cunoaste oamenii. La bautura ii vezi asa cum sunt in realitate, poate fi o experienta relevanta in multe cazuri.
„Viața mea e doar una”, „Ce rost are viața mea”, „Viața mea”, „N-am pus preț pe viața mea”….de la cantautorul din imagine… Nu m-am putut abține. 😁
N-am mai fost de mult la o petrecere unde să bage manele. Credeam că a mai trecut un pic moda. Sau mă învârt eu în cercurile care nu trebuie. În ultima vreme ascultasem la petreceri doar surogate de muzică populară cântate manelistic, dar fără „reverberații” de microfon și bancnote pe frunte.
Întotdeauna mi-au plăcut petrecerile, nunțile, botezurile. N-aș putea spune de ce, fiindcă de dansat nu dansez (nu mă pricep – maxim un blues sau niște manele e tot ce poți scoate de la mine), și nici nu sunt genul care să socializeze excesiv. Când eram tânăr ficior, vorba cântecului, ca să driblez treaba cu dansul și, totuși, să nu mor de plictiseală, beam. Nu beam atât de mult încât să nu mă mai țin pe picioare sau să mă dau în spectacol, dar nici atât de puțin încât să mă deranjeze muzica sau ceilalți participanți la paranghelie. Eram undeva între, atât cât să mă simt bine, fără să deranjez. Mai și fumam, iar socializarea la o țigară și un pahar pe terasa vreunui restaurant devine distractivă Înaintând în vârstă, ficatul a cam început să bată în țeavă, așa că am renunțat la băut viteză, dar a trebuit să-l înlocuiesc cu altceva. Așa că am început să fiu atent la oameni, la invitați, să le observ îmbrăcămintea, comportamentul, să fac presupuneri legate de relațiile dintre ei, de starea de spirit etc. etc. De obicei o antrenez și pe soție la asta, și bârfim ca două babe răutăcioase tot și pe toți. 😁 Bine, ea mai iese la dans din când în când, așa că rămân să observ și să bârfesc doar cu gașca mea de prieteni imaginari. De aceea mi-au plăcut cele scrise mai sus, și cred că mi-ar fi plăcut să citesc și mai mult despre invitații de la petrecere. Îmi dau seama că autoarea este un „observator” mai fin și mai acid decât mine. 😁😁
P.S. Tot odată cu vârsta am devenit mai selectivi în privința petrecerilor la care confirmăm participarea. Cum nu am avut niciodată tangență cu conceptul de „obligație”, ne ducem doar la oameni apropiați, pe care îi cunoaștem, care ne sunt prieteni, lucru care ne oferă avantajul de a putea să le spunem oricând, ca niște bătrâni cârcotași: „Coa’, zi-i lu’ ăla să dea muzica un pic mai încet, că nu-mi aud nici gândurile!”
Aș interzice prin lege muzica peste un anumit număr de decibeli, indiferent dacă e nuntă, botez sau întâlnirea de 20 de ani.
Despre manele și manelizare nu doresc să discut.
Până la urmă fiecare ascultă ce dorește, totul e să nu îmi agreseze mie auzul.
Ete scârț, da’ ci’are dom’le manelele ? Ie muzik shi iele 🤪
N-am înțeles niciodată de ce mama mă-sii dau ăia muzica atât de tare. Aș vrea să întreb pe unul din domeniu, dar nu cunosc. Ok, un pic mai tare ca să acopere discuțiile de la mese, dar de ce să bubuie pe o rază de 3 străzi?
Asta e motivul pentru care detest nunți, botezuri, paranghelii deșănțate, chiar și cluburile, terasele vara.
Pfff, nimic nu știți doamna Laura 🤪 În general cântăcioșii de cover-uri cântă tare și prost sau tare prost. Pur și simplu nu vor să realizeze ascultătorii realitatea. Dacă artistul e într-adevăr bun și sonorizarea pe măsură e musai să se audă valoarea 🤪
Rezist cu stoicism la orice petrecere. Nu judec, nu pun etichete, fie fiecare cum vrea cata vreme nu ma afecteaza imperativ:)
Nu agreez muzica populara, manelele nici atat. Dar imi plac pe alocuri unele melodii populare cum ar fi „Ciobanas cu trei sute de oi” pe care, copil fiind, mama o canta cand gatea. Pe de alta parte, cand aveam vreo trei ani, tot mama a vrut ea sa ma invete un cantec de-al Irinei Loghin. Eu nu stiam sa scriu, dar i-am mazgalit inversunata hartia cu versurile. Mama, stoica din fire si decisa sa-si atinga scopul, a scris iar versurile si i-a reusit in cele din urma demersul. A doua oara n-a mai incercat insa.:)
Ma scuzati :), poate nu are legatura, dar titlul mi-a amintit de bancul asta (il stiu de la sot) 🙂
„Un tanar si o tanara evrei pregatindu-se pentru cununia religioasa se intalnesc cu rabbi pentru sfaturi. La plecare, rabbinul ii intreaba daca mai au si alte intrebari. Barbatul intreaba:
– Rabbi, stiu ca traditia ne spune sa dansam barbatii cu barbatii si femeile cu femeile. Totusi, am dori aprobarea sa putem dansa impreuna.
– Sub nici o forma – raspunse rabbi. Nu este permis ca barbatul sa danseze cu femeia.
– Deci nici macar dupa casatorie nu pot sa dansez cu sotia mea?
– Nu – raspunse rabbi. Este interzis.
– OK – zise barbatul. Dar sex? Pot in sfirsit sa fac sex cu sotia mea?
– Bineinteles – raspunse rabbi. Sex este Mitzvah (bun) in casatorie, sa faceti copii!
– OK. Dar ca pozitii?
– Oricum. E mitzvah!
– Femeia deasupra?
– Bineinteles! E mitzvah!
– Caineste?
– Bineinteles! E mitzvah!
– Pe masa de bucatarie?
– Bineinteles! E mitzvah!
– Pe un covor de cauciuc, cu o sticluta cu ulei cald, citeva vibratoare, hamuri de piele, un borcanel de miere si cu citeva filme porno?
– Bineinteles! E mitzvah!
– Putem sa o facem si stand in picioare?
– Nu, sub nici o forma, e interzis!
– De ce? – intreba barbatul.
– Poate sa degenereze in dans!”
Bun banc …
Copy Paste mode ON
Vine Gheo in permisie din armata si, mandru, se duce la bal in sat, imbracat in tinuta militara si cu bocancii lustruiti oglinda. O ia la dans pe Marie si, dupa un timp ii spune:
-No, tu ai chiloti albi.
-Da de unde stii, ma Gheo?
-No, vezi ce bocanci lustruiti am?
Apoi, o ia la dans pe Floarea si, dupa un timp, ii spune:
-No, tu ai chiloti rosii.
-Dade unde stii, Gheo?
-No, vezi ce bocanci lustruiti am?
O mai ia la dans si pe Ildiko si, dupa un timp, ii spune:
-No, tu ai chiloti pe tine?
-Nu, da dece-ntrebi?
-Bata-te sa te bata! Am crezut ca mi s-or crapat bocancii!!
Mno … la ultima paranghelie la care am participat m-au întrebat vreo câteva persoane de ce nu dansez. Am replicat scurt: eu nu mă iau de tine CUM dansezi, tu nu te iei de mine DE CE NU dansez 🤪
Ultima paranghelie, a.k.a nuntă, la care am participat, a fost o nuntă din partea fetei cu care eram. Fata, anti dans total! Eu am întrebat-o dacă dansează și a zis că nu… dar la fel de bine mi-a zis că mă pot duce la dans dacă vreau.
Hai sus piciorul la o sarbă din aia… am rupt tocurile de la pantofi… 😁.
O mătușă de-a fetii… îi zice prietenei… uite mamă cum dansează, nu prea vă potriviți… la care fata îi zice lasă țușii că ne potrivim la altceva. A făcut mătușa o față și eu am râs cu gura până la urechi când mi-a povestit.
La aceeași nuntă un alt unchi de al fetei mă prinde afară la o țigară… și îmi zice nepoate ce se întâmplă în Vegas ai grijă să rămână în Vegas. Am făcut pe prostul și l-am întrebat ce vrea să spună și dacă el a făcut multe prostii prin Vegas când a fost. S-a roșit și a plecat de acolo la fel cum a venit.
Nunțile cu oameni de la țară sunt o plăcere!
PS. Mie îmi plac nunțile foarte mult. Mâncare, băutură și voie bună!