De acasă până la birou, nu am de parcurs mai mult de jumătate de kilometru. Proximitatea mării mi-a determinat paşii să parcurgă această distanţă pe jos, lucru rar înţeles de presiunea timpului unic direcţionat. Am lăsat maşina să se odihnească un timp în garajul sigur, pentru ca eu să profit de micile întâmplări care îmi ies, de neunde, în cale, în fiecare zi. Frânturi de viaţă, frânturi de destine, din care mintea mea dornică să lucreze mereu poate scoate poveşti, lecţii, metafore. Astăzi, altă lecţie…
În curgerea lină pe străzile citadine, îmi plimb privirea peste clădirile noi sau vechi, peste spaţiile care te invită să le închiriezi, peste firmele care îşi laudă cât mai frumos afacerea: “birou de mediere“, “magazin alimentar“, “instalaţii electrice”… multiple faţete ale unui oraş în plină mişcare. Număr până la birou 6 saloane de înfrumuseţare. O clinică dentară. Multe bănci. Două oficii poştale. Toate acestea îmi bucură mintea, în saltul către un viitor în care iată, banii nu uită să circule.
În drumul meu, nu găsesc însă nici un magazin pentru vânzarea de bucurie. Nici o clinică în care să îmi perii tristerea, nici o bancă în care să-mi fac un cont de răbdare. Prea multe saloane de înfrumuseţare, şi prea puţină frumuseţe interioară. Prea multe medieri şi prea puţină înţelegere. Prea multe instalaţii electrice şi prea puţine relaţii electrizante.
Mă întristează constatarea că prefer să am atenţia mai degrabă pe unghiile rafinat înroşite în fiecare lună decât să îmi pilesc cuvintele dure sau să-mi şlefuiesc atitudinea ostilă. Investesc constant în ore de atenţie străină care îmi masează pielea şi uit să sap adânc după stările de bine. Prefer să îmi coafez părul decât să-mi tai din orgoliu. Ştiu! Și totuşi, din calea mea, mă abat cele 6 saloane de înfrumuseţare şi nici o clinică de frumuseţe interioară.
Ne-ar fi uşor să cerem operaţii delicate de îndreptare a firii strâmbe. Ne-ar fi comod să avem la îndemână pensete agile cu care să scobim furia, ne-ar fi atât de bine ca laserul să poată tăia profunda tristeţe, atât de adânc înrădăcinată! Ce bine ar fi ca numai aşa, la comandă, să poţi dormi anesteziat şi să revii cu fericirea deja implantată! “Vreau două inimi iubitoare!“, “Vreau doi ochi care să vadă numai binele“, “vreau o ureche cu care să aud aprecierile pe care ceilalţi nu mi le spun“.
În inteligenţa lui nemăsurată, Dumnezeu a lăsat însă ca, pentru lucrurile importante noi să muncim, să le ştim valoarea. Nu-i uşor, operaţiile pe suflet sunt apanajul personal, atât de greu şi lent de învăţat.
Astăzi, mă opresc puţin, să-mi fac un implant de fericire.
Tu? În ce relație ești cu fericirea? 🙂
Foto: Solandi & Dall-e
Relația mea cu fericirea? Ne salutăm, dar nu prea ne frecventăm. 😁
Ceva de genul.
Sau, cred că eu şi fericirea ne jucăm de-a v-aţi ascunselea: când se piteşte ea, când eu. Ce ne mai intersectăm și conversăm la un piua mai lung, când obosim. 😁
Pe măsură ce citeam, îmi creștea entuziasmul. Ce drăguț! Vai, ce metaforă frumoasă! ooo, câtă dreptate are! da da, bine spus, bravo!
Să încasez la final o găleată de apă rece cu Juju up the mountain.
Anyway, rezonez cu tot ce ai scris până la ultima idee, mi-a plăcut foarte mult articolul.
Incerc să mă bucur conștient de absolut orice lucru mărunt.
Am auzit o chestie interesantă, cum că furia este un proces, nu un fenomen, exact ca sexul și alcoolul iese la suprafață când ești pregătit suficient, poți fi brutal sau trist de exemplu dar sunt etape premergătoare de hrănire a furiei, habar nu ai în ce te poți transforma. Cred că așa e și cu fericirea, tot un proces de devenire este. Orice îți aduce bucurie îți hrănește fericirea, că e o carte, o cafea bună, un strop de sănătate, o manichiură sau o coafură nouă. Doar să conștientizezi bucuria, cumva io cred că asta ar fi penseta la care faci referire.
Chiar ieri vorbeam cu cineva care s-a hotărât să-și facă un implant…de păr. 30 și un pic de ani, un pic de chelie în vârful capului și soluția, la un o mie și un pic de euro distanță, la o clinică din Turcia. Cu garanție pe viață. O nevoie/necesitate, o dorință, o îndulcire/eradicare a unei tristeți/nefericiri, un implant de fericire? Poate că toate, poate că nimic din astea. Pentru mine, a fost doar o informație care m-a făcut să zâmbesc și să-mi doresc ca procedura să fie un succes.
Acum câteva zile am fost la tuns. De vârfuri. Încă sunt fericită că nu am nevoie să mă (și) vopsesc, ca să ascund firele albe care, inevitabil, vor apărea la un moment dat. Când se va întâmpla, asta va fi, pentru mine, o micuță nefericire. Va însemna o atenție în plus, o grijă în plus, o cheltuială în plus. Desigur, aș putea să-mi țin părul grizonant, că de ce nu? Rămâne de văzut ce și cum, dar, la momentul ăsta, soluția din capul meu e vopsitul și împăcarea cu gândul cel „nefericit”. Desigur, fac acum un pic din țânțar armăsar. Zâmbind. Căci știu că nu e „dracu'” așa de negru pe cât îmi pare acum. Mă rog, nu știu, doar cred cu tărie că voi găsi eu modalități să transform ce mi se pare acum „nefericire” într-o plăcere, bucurie, chiar „fericire”. Am exemple suficiente care să-mi întărească această credință. În plus, nu am făcut eu deja plan cu coafeza, ca să-mi fie cât mai ușor posibil? Am făcut, sunt fericită.
În ce relație sunt cu fericirea? Într-o relație cu trecut, prezent și viitor! Suntem amândouă foarte împăciuitoare, înțelegătoare și răbdătoare :))
Pentru fiecare individ, fericirea înseamnă altceva. Fiind o noțiune cam abstractă, fiecare pune în dreptul ei diverse = o sumedenie de stări și fapte care ne dau starea de (foarte) bine și confort, mai ales emotional și psihic.
Cineva, pe undeva, bine a zis: ”suntem fericiți dar nu știm încă!” – asta așa, foarte general.
Restrângând un pic aria, parcă niște ucraineni au spus recent, referindu-se la români: ”nici nu știți cât de fericiți sunteți că v-ați născut în Ro.”
Fericirea e în lucrurile mărunte – parcă și ăsta e un citat, dar naiba mai știe al cui 🙂
E al lui Juan Moreno y Herrera Jiménez. 😛 Adică Jean Reno. Acum l-am gugălit pentru că nu știam dacă Reno se scrie cu accent sau fără. Și am aflat cu ocazia asta că e actor francez de origine spaniolă.
Da, fericirea e în lucrurile mici. Cel puțin pentru mine. Mă bucur că sunt copiii sănătoși, când îi aud râzând, când se joacă împreună…. De 8 martie nu mai știu din ce motiv stupid m-am ciondănit cu soțul meu și i-am zis că nu vreau nicio floare. Nu numai că mi-a luat o floare, dar mi-a luat o floare în ghiveci pentru prima oară în 11 ani. Nu mă omor după plantele în ghiveci, uit să le ud și se ofilesc repede. Dar planta asta avea multe inflorescențe galbene care au rezistat mai bine de o lună. Și de câte ori am privit ghiveciul pe pervazul de la bucătărie am zâmbit… fericită.
Îmi place să mă plimb prin natură, mai puțin în lunile mai-iunie când am alergie la polen. Îmi place să citesc (fără întrerupere) o carte, plăcere pe care nu o experimentez prea des. Îmi place să savurez cafeaua, da, sunt fericită când beau o simplă cafea. Mai ales când e făcută de mine. 😁 Mi-ar plăcea să ies undeva să dansez (nu club cu muzică modernă, no way), dar orașul nostru stă foarte prost la capitolul ăsta. Știu că tu dansai într-o vreme. Mai dansezi? 🙂
Paradoxul fericirii (* zicea cineva mai deștept ca mine), stă cam așa :
Pentru a fi fericit, renunță să mai cauți fericirea și, cu puțin noroc, aceasta va apare.
Virtuți, determinare, experiențe, alegeri.
* ( Un pic mai deștept că mine, să nu exagerăm totuși, eu deja am fost selecționat pentru împăiere și expunere la Luvru ) .