Nu știu alții (sau altele) cum sunt, dar eu când mă gândesc la șofat, un cuvânt care-mi vine în minte e “relaxare”. Bine, nu vorbim de relaxare de tipul “ia să trag eu un pui de somn la volan”, ci de senzația aia când faci ceva ce-ți place foarte mult, o faci bine și nu ți se (mai) pare deloc greu.
Dar n-a fost mereu așa. Carnetul de șofer l-am luat abia “dintr-a treia”, după două ratări la amintirea cărora mi se chircește și acum puțin mintea. Apoi, mai ales în primele luni, șofatul era sinonim cu concentrare maximă, transpirații, palpitații și oboseală, mai ales psihică. Mai aveam și număr de înmatriculare cu VS, iar asta parcă-mi asigura o porție suplimentară de claxoane sau de diverse alte neplăceri în trafic. Să fiu femeie tânără, moldoveancă și începătoare la volan în București mi s-a părut tare greu.
În fine, ducă-se toate astea, bine că nu m-am lăsat descurajată. Ba greutățile întâmpinate m-au îndârjit, m-au ambiționat. Ca să exersez mai intens, o perioadă chiar am lucrat ca șoferiță pentru o tipă ce vindea materiale promoționale. În funcție de programul de la facultate, o duceam de colo-colo, la diverse întâlniri.
Cam după un an de “frecușuri” în traficul bucureștean am ajuns să mă simt confortabil și în siguranță la volan, stăpână pe mine, pe mașină, pe tot mai multe situații. La fel și în cazul drumurilor pe șoselele patriei. Doar că am început și să nu prea mă mai simt bine în dreapta sau pe bancheta din spate, mai ales la drumuri mai lungi.
Îi admir și invidiez sincer pe cei care șofează, dar pot sta cuminți și relaxați într-o mașină când conduce altcineva. Eu rareori pot și, ca să nu fiu un calvar de pasager (cu gesturi, comentarii, observații, critici, din astea), fac niște eforturi de autostăpânire care pur și simplu mă storc de energie.
În familie suntem doi conducători auto, soțul și cu mine. Și lui îi place mult să șofeze, o face foarte bine și, în plus, este ceva (ok, muuult) mai experimentat decât mine. Așa că îl consider șoferul principal. Deseori, dacă plecăm undeva împreună la vreun drum mai lung, întreb duios și sfios: “și, cine conduce?” Când zice “tu”, efectiv simt cum mă cuprinde așa, ca un val de energie pozitivă. Dacă zice “eu”…mna, încerc să nu se vadă că strâmb din nas și m-apuc să-mi conserv repejor energia existentă.
Ultimul drum București-Salonic a fost super relaxant pentru mine, eu am condus de-acasă până la Promahonas. Pentru ultimii kilometri, s-a cerut el la volan. Am strâmbat discret din nas, da’ am predat covrigul fără să crâcnesc. La întoarcere a fost ceva gen sandwich. El de la Salonic la Promahonas și de la Sofia la București, eu între Promahonas și Sofia. Mult mai obositor decât la dus pentru mine, da’ cumva echitabil per total.
Cu alte cuvinte și pe scurt fie spus, eu mi-s tare bine ca șofer și foarte nașpa ca pasager. Mi s-a spus că-s un pic “control freak” pe zona asta. Aia e, să fiu. Da’-s curioasă cum se prezintă la voi situația. Mai avem pe-aici control freaks șoferi și șoferițe care trăiesc în armonie cu volanul și în haos(uț) pe lângă volan? 😁
Foto: Pexels
Nu. Sunt calm. Dar am început să șofez cu adevărat târziu, la 35 de ani, după ce vezi multe și de pe scaunul din dreapta, că n-am avut mașină. Mă laud cu faptul că, de acolo din dreapta, niciodată nu am frânat sau accelerat concomitent cu adevăratul sofer 😀
Victor, nu-i frumos să te lauzi! 😛 Mă laud că, din dreapta, tot mai rar conduc imaginar. E și asta o performanță, da? :-)))
Și eu tot ca Victor, mi-am luat târziu carnetul, la 34 ani. ‘Teoria’ am luat-o din prima, la primul traseu (25 ian) am bifat toate căsuțele de greșeli. Când am coborât din mașină, examinatorul mi-a zis să mă îmbărbăteze să nu mă supăr, iau data viitoare. M-a pufnit râsul și l-am asigurat că nu sunt supărată câtuși de puțin, era culmea să mai fac și gâlci după cât de pilaf am fost. Pe 9 martie dimineața mi-a zis instructorul meu: „Dată trecută ai condus ca o găină, azi conduci ca un cocoș, bine?!” Zis și făcut, am condus ca niciodată (literalmente 😅😅) și am luat carnetul. Și apoi l-am pus în sertar pentru că „transpirații, palpitații și oboseală, mai ales psihică”.
Cred că e ok să realizezi când chiar nu te pricepi la ceva și să admiți că ești un pericol pentru tine și pentru ceilalți. Dacă ar conduce toți regulamentar, aș avea și eu loc în trafic, but they don’t așa că Imperio, mi vida!
În Olanda ar trebui să te muți… acolo toată lumea respectă regulile… bine sunt și niște amenzi de îți pică plombele… În nici o altă țară nu am văzut șoferi mai disciplinați ca în Olanda.
Totuși, nimeni nu se pricepe în primul an de condus. Bine, unii au impresia că-s mai pricepuți decât sunt de fapt iar alții se cred mai nepricepuți decât sunt de fapt, puțini își cunosc priceperile sau nepriceperile 100%. Dar de-aia avem și lămâița în geam după ce luăm carnetul: atenție, începător/oare=nepriceput/ă la volan! După care, dacă ai condus deja un an (frecvent, eventual chiar zilnic), în diverse condiții, șansele să ajungi să te pricepi de la bine în sus sunt extrem de mari. Iar transpirațiile, palpitațiile și oboseala devin doar niște amintiri. 😀
Cât costă o plombă în Olanda ? Dar una d’aia grea de dacă îți pică face groapă în asfalt? Ahh, n-au așa ceva … niște săraki 🤪
Am citit titlul articolului și puteam să jur că autorul ești tu.
Am avut norocul ca mai toate prietenele pe care le-am avut au avut permis și uneori și mașină. Cel mai mare avantaj când se întâmplă așa ceva este că poți să bei și tu ceva la o paranghelie, în rest conduc eu fără nici o problemă. Că nu s-a lăsat sec de băutură! Ce este drept sunt puțin cam pensionar în condus. Adică nu îmi place să mă dau balenă în găleată și să fac depășiri riscante sau… să croșetez sau să conduc cu viteză foarte mare și să dau flash-uri. Limită 70 eu merg cu 80.
Referitor la cicăleala de la volan să fiu sincer… dacă aș face prostii aș accepta cicăleala, dar nici nu aș avea probleme să îmi zică vezi că e un pieton pe dreapta, sau ai grijă că poate se angajează să treacă strada, înțelegeți voi chestii constructive.
În schimb eu sunt cam cicălitor în drepta. Mama nene abia se mișcă ăsta în fată, hai să îl depășim, liber dreapta, semnalul la iesirea din giratoriu, chestii minore! 😁
Una din prietenele mele vorbea la telefon în timp ce conducea și mergea cu a III-a la 80. Cine a avut Dacie știe că 80 e minim a IV-a, pentru unii care merg la consum chiar a V-a. Aloo suntem și noi atenți la drum? Sau, alta, pe un pod unde în loc să meargă pe banda 2 ea băga numai pe banda 1 pe unde erau numai gropi – nu știu de ce, dar numai pe acolo mergea… era cu mașina ei – dar mă pe tine nu te doare când iei toate gropile alea?
Permisul l-am luat din prima și țin minte că taică-meu era în spital. Am terminat cu examenul la ora 5.30 și la ora 6 și ceva eram la el în salon să îi dau vestea. Nu realizam cât de nasol se simțea, dar îl vedeam că se bucură cu ochii. Nu voiau ăia să mă lase să intru, că nu mai erau orele de vizită. A mai trăit 6 luni după evenimentul acesta și atunci când s-a întâmplat, cumnatului meu, i-au luat permisul și a trebuit să fac eu pe șoferul. Am făcut la drumuri cu treișpe zero zero-ul… nu vă imaginați. În fine cred că așa a fost să fie și m-a ținut în priză și mi-a luat mintea de la evenimentul neplăcut.
Noi avem stiluri de condus diferite, el e pe „sport”, eu pe „confort”, iar cicălelile sunt pe ideea de „aș vrea să conduci mai ca mine”, transmisă în diverse moduri. Evident că niciunul nu este de acord cu schimbarea stilului, deci cicăleala e în general ignorată. :-)) Bine, fie vorba între noi, ceva influențe se mai văd pe ici, pe colo, și de o parte și de alta. Adică eu le văd, el mai puțin. Sau nu recunoaște. 😁
Când suntem amândoi, el conduce. N-am chef de comentarii și indicații la 2 manevre din 5.
Cândva îmi placea să conduc, am avut un job la care conduceam și 100 km zilnic, era fain.
De când s-a bramburit total traficul peste tot, iar parcarea e o loterie, nu-mi mai place. A rămas o necesitate și atât.
Dar, recunosc, imediat după ce am luat carnetul, eram praf de stele la condus. Norocul meu a fost că am avut expertul lângă mine și m-a învățat după 🙂
Dap, și eu mă mai las învățată de către expert, da’ până la un punct. De exemplu, el e mare fan folosit pilotul automat pe autostradă. M-a învățat și pe mine (unde e butonul, cum se face), mură-n gură, bun, frumos, testat, da’ parcă mai mult îmi place fără pilot automat, așa că nu-l folosesc. Dar chiar și-așa, e convins că o să-mi schimb părerea. Aud comentarii, indicații, sfaturi, din astea. Îmi plac, mai ales când abordează unghiuri diferite, care mai de care mai convingătoare. :))
După ce ne-am ,,încrucișat,, sufletele, am plecat cu Doamna în satul bunicilor ( ăla cel mai fain de pe Terra, am mai zis) .
Doamna șofer. Spre seară, ploaie, cam 200 de kilometri distanță.
O tot studiez din locul copilotului și îmi tot dădea ceva cu virgulă.
,, Tu de câți ani ai permis ? Doar din curiozitate.,,
Să tot fie 10 – 12 ani, răspunde.
,, Și tot din curiozitate, așa aproximativ, cam câți kilometri ai făcut în perioada asta?,,
1000 ? Și 1000 cred că e mult. Mie nu îmi prea place să conduc.
( Asta se întâmpla acum mulți ani).
Pe cine nu mai poți azi să dai jos de la volan ?
Paco, „plăcerea vine mâncând”, se spune. Sau, mă rog, conducând. Bine, uneori nu vine, dar poate conta enorm dacă ești încurajat/ă și ajutat/ă să înțelegi dacă chiar „nu-mi place” sau, de fapt, „nu știu”/”mi-e greu”/”mi-e frică” etc
Nu am carnet. Am făcut şcoala de şoferi, chiar şi analizele, am învăţat teoria, dar nu m-am dus la examen. Eram foarte nesigură pe mine, nu puteam să apreciez dimensiunile maşinii, tot aveam impresia că sunt prea aproape de bordură. Odată, era o femeie cu un cărucior pe stradă, nu avea loc pe trotuar; instructorul îmi zicea ,,treci, că e bine”, dar eu aveam impresia că sunt prea aproape de ea.
Am făcut instructajul pe o Dacie rablagită, se întâmpla în ’91, şi nu puteam efectiv să trag frâna de mână cu o singură mână, doar cu amândouă mâinile. Pe atunci se dădea poligonul, urcarea pe rampă era un coşmar cu frâna aia de mână înţepenită.
În concluzie, mi-am zis că străzile sunt mai sigure fără mine la volan, şi aia a fost.
În maşină am stat mai mult în spate. Când eram copil, apoi tot în spate când am avut eu copii. Şi în spate prefer şi acum, nu bate soarele cum bate în parbriz, iar când bate în geamul de pe laterală de lângă mine, pun parasolar. Acum copiii stau în față, eu tot în spate prefer.
Nu comentez absolut deloc chestii din trafic – adică nu dau indicaţii şoferului -. Vorbim doar despre chestii care ne încurcă, făcute de ceilalţi, dar nici asta foarte des. Soţul e un şofer foarte bun, deci nici nu aș avea ce comenta la adresa şofatului lui. Sunt pasagerul perfect, cu alte cuvinte. The pasager 100%.
Solandi, am primit de câteva ori, la începuturi, comentarii de genul „hai mai repede, că pe-aici trece/parchează lejer un camion” când eu aveam impresia că abia încap cu buburuza mea. ȘI acum, cu o mașină necunoscută, îmi ia un pic de timp să-i apreciez cum se cuvine dimensiunile, mai ales la parcări. Auzi la ea, „străzile sunt mai sigure fără mine la volan”, doar pentru că era nesigură. De parcă ne naștem siguri pe noi. Și primii pași îi facem plini de siguranță. Sau suntem ași la chimie din prima. 😛 Hai, că nu vreau să ne certăm! 😀
Nu mă pasionează condusul. Mi-am luat permisul pe la vreo 25 de ani, dar, aparent, a fost mult prea târziu, fiindcă pasiunea moderată pentru mașini pe care o aveam pe la vreo 16 – 17 ani s-a stins rapid. A urmat apoi o perioadă lungă în care nu prea am avut ce să conduc și așa am devenit un pasager disciplinat și relaxat. 😁
Conduc la nevoie, dar prefer mai degrabă să nu, mai ales în mizeria asta de țară. Soția conduce mai des (conducea, mai bine zis), dar și pentru ea, la fel ca și pentru mine, mașina e doar un mijloc de a ajunge dintr-un punct în altul, și amândoi suntem fericiți dacă o putem înlocui cu taxi, transportul în comun, tren sau avion. Am zis „conducea” pentru că, în ultimii ani, nu prea mai vrea nici ea să conducă la drum lung din cauza miliției rutiere care a dispărut COMPLET de pe șosele și a cretinilor tot mai numeroși care se comportă în trafic ca în junglă. Cunosc oameni care conduc băuți, drogați, cunosc oameni care conduc fără să fi avut vreodată permis, cunosc oameni care conduc niște rable incredibil de periculoase, cunosc oameni care încalcă absolut toate regulile de circulație, și, sincer, nu prea mai vreau să ma aflu printre ei. Așa că mașina (3 ani vechime, vreo 2000 de km la bord) stă părăsită pe un maidan (nu ocupă nici un loc de parcare) și o mai mișcăm din când în când până la spălătorie și înapoi. Ultimul drum lung făcut cu ea a avut loc acu’ 2 ani până la Satu Mare, prilej cu care am aflat că, în caz de accident pe Valea Oltului, mori acolo (de plictiseală – am stat 3 ore pe loc până au „debarasat”!!!?!), și că nu mai există miliție nicăieri, nici măcar în locurile clasice unde știam că stau la ciupeală sau cu radar. Nimic! Zero! De atunci mergem cu avionul și pe intern și ne simțim safe și calmi.😁
P.S. În momentul în care vor dovedi că-și merită banii, uniformele și pensiile, vor deveni polițiști pentru mine. Momentan nu pot să le zic altfel decât „milițieni” fiindcă asta sunt.
Că zici de mizeria de țară, când am început să conduc în București, alternativa de deplasare erau mijloacele de transport în comun. Pe care ajunsesem să le detest cu pasiune. Erau mizerabile la propriu și se petreceau tot felul de mizerii în ele, la figurat (furturi, conflicte, agresiuni, hărțuiri). Așadar, practic, nu aveam o alternativă serioasă. N-am ajuns niciodată să urăsc traficul din București așa cum ajunsesem să urăsc tramvaiele sau autobuzele. Era atât de multă mizerie și tu, călător, erai expus direct. Pe când mașina funcționa și ca un soi de bulă protectoare față de multe mizerii din jur. Dubios sau nu, mizeriile din trafic le-am dus mult mai ușor decât mizeriile din mijloacele de transport în comun.
Condusul la drumuri lungi ma super relaxeaza. Ador sa macin km. Cel mai mult am facut intr-o luna 10.000km, iar drumul cel mai lung a durat 3 zile de condus, cu pauza seara/noaptea si plecat a doua zi cand se lumina. Dar abia astept sa-si ia si pasagera mea din dreapta carnetul sa ma pot bucura si eu mai mult de privelisti, desi e drept ca in putinele ocazii cand conduce altcineva iar eu sunt pasager, nu prea reusesc sa ma relaxez si actionez ca si cand as fi la volan. Probabil ca e normal dupa douazecisiceva de ani de condus doar eu.
Vacanta mea ideala prevede multi km condusi, zile in sir, cu opriri neprogramate acolo unde ne prinde seara, schimbari de traseu spontane etc. Problema e ca copilotul meu s-a cam saturat si nici nu mai vrea sa auda, prefera avionul pe distante mari. Presupun ca va trebui sa ma obisnuiesc sa bag km de una singura, dar parca nu are acelasi farmec.
La anu’ fiu-miu va da de carnet. Deja și-a manifestat această dorință, precum și că o perioadă nu va lua pe nimeni în mașină, dintre prieteni, colegi, adică. Că va exersa singur, cum ar veni, până va deveni un șofer de încredere. Exclus, unul dintre noi va fi în dreapta ta, mai ales la început. Abia aștepți, zici? Eu mă cam gândesc cu groază la asta. Dar am un an la dispoziție să-mi schimb atitudinea. 😅
@anduta,
am zis ca abia astept, nu ca nu ma c@c pe mine :)))
Ma bucur ca ai impartasit povestea ta si ca ai reusit sa treci peste toate cele cautari cu carnetul de sofer si sa te simti confortabil la volan. Tu si multi altii ati reusit asta si e minunat! 🚗