Parisul nu are sfârșit, Enrique Vila-Matas

parisulParisul nu are sfârșit  este o lucrare autobiografică fictivă a marelui romancier spaniol, Enrique Vila-Matas. Un mic roman ironic, auto-ironic, despre ironie ca subiect de conferință în lumea literară. Iar titlul este o parafrazare a lui Ernest Hemingway – scriitor pe care îl admira mult și cu care (în mod ironic, iar!) are convingerea că seamănă. Doar pentru că e gras și are barbă.

Romanul pare scris așa, în joacă, într-un puseu de plictiseală, când se plimbă trei zile prin Paris, aflat la o conferință despre… ironie. Pagini încărcate cu amintiri din tinerețea zbuciumată când, ca și Hemingway, dădea din coate pentru a-și face loc în lumea literar-artistică, atât de pretențioasă și sofisticată, a Parisului.

”În acele zile, cred că am întors spatele lumii, tuturor celor din ea. Fără cititori, fără idei concrete despre dragoste sau moarte și, pe lângă asta, un scriitor pretențios care-și ascunde fragilitatea începătorului, am fost un coșmar plin de viață. Am identificat tineretul cu disperare și disperare cu culoarea neagră. M-am îmbrăcat în negru din cap până în picioare. Mi-am cumpărat două perechi de ochelari, două perechi identice, de care nu aveam deloc nevoie, le-am cumpărat pentru a arăta mai intelectual.”

Stilul de scriere al lui Vila-Matas este rapid, fluid, cu umor. Uneori l-am simțit că se forțează un pic să fie spiritual și picant, parcă așteptând, ca un copil, să fie încurajat:  „Ooh, foarte drăguț. Foarte filozofic”.  Pot spune că am găsit cartea interesantă, dar nu suficient pentru a mă motiva să citesc mai multe scrise de el. Un roman inteligent și destul de amuzant, dar cam ciudat pentru gusturile mele.

Un citat care mi-a plăcut mult:

„Atunci am înțeles întâia oară că eleganța putea fi ceva cu totul diferit de ceea ce crezusem întotdeauna, că elegant putea însemna să trăiești cu bucuria prezentului, care-i o formă de a te simți nemuritor.
Nu ne cere nimeni să trăim viața în roz, dar nici disperarea în negru. Cum spune proverbul chinezesc, nimeni nu poate împiedica pasărea neagră a tristeții să-i zboare pe deasupra capului, în schimb o poate împiedica să i se cuibărească în păr.”

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.