Oraşul bântuit, de Stephen King

Laura G. 24/10/2016 2 Comments

Apărut la noi în 2004, Oraşul bântuit mi-a picat în mînă abia acum, chiar dacă Stephen King este unul dintre scriitorii mei preferaţi. Cu încrederea în scrierile lui, am luat cartea în braţe şi ele mi s-au întins până la genunchi. Pentru că cele 1000 de pagini ale romanului cântăresc fix un kilogram şi jumătate (pe măsurate!). În alte ediţii s-a tipărit în 3 volume, dar ce-am primit eu, nu! Un volum mare, greu de ţinut şi (fizic) greu de citit, chiar dacă acţiunea e interesantă şi denotă o imaginaţie extrem de bogată. Un roman horror, de cursă lungă, în care autorul combină armonios scenele de groază cu trăirile şi emoţiile copilăriei.

Oraşul bântuit este varianta românească a titlului care, în varianta originală este IT (după ce citeşti cartea realizezi că titlul e foarte potrivit: un “ceva” greu de definit cu mintea omenească). Iar Stephen King, aşa cum îl ştiu din alte romane ale sale, este un veritabil maestru în ilustrarea maleficului, descrierea răului de la o mică scamă până la infinitatea lui. De această dată îl descopăr pe S. King descriind minunat copilăria cu toate momentele ei: bucuriile, naivităţile, angoasele, umilinţele, fricile, gândurile cele mai intime şi trăirile puiului de Om la vârsta de 11-12 ani. Şi nu doar atât; dar peste toate aceste minunăţii, găsim în Oraşul bântuit elogiul prieteniei în cea mai pură şi minunată formă a sa.

Într-un mic şi amărât orăşel american – Derry – se întâmplă fenomene ciudate. O atmosfera încărcată de energii negative, greu de definit dar uşor de simţit atât de către adulţi cât şi de copii. Ei s-au obişnuit, nimic nou, aşa a fost Derry de când se ştiu ei. Asta n-ar fi nimic, numai că aici mor copii. Frecvent, bizar, inexplicabil, în diferite situaţii banale. Sau dispar şi tot morţi sunt – o ştiu toţi. Ăsta e un fapt şi seniorii oraşului îşi amintesc o “istorie” similară trăită cu 27 de ani în urmă. Peste 27 de ani se va întâmpla iar.

Acţiunea romanului se desfăşoară pe două planuri temporale: 1958 şi 1985. Iar personajele acţiunii sunt şapte copii pe care îi iubeşti de la primele pagini în care afli despre ei. Bill – frumosul bâlbâit, Richie – ochelaristul glumeţ, Eddie – asmaticul timid, Ben – obezul complexat, Mike Hanlon – negrul isteţ, Stan – evreul spilcuit şi Beverly – singura fată a grupului, frumoasă, deşteaptă şi adorată de cei şase băieţi. Pe toţi îi leagă o prietenie ce va dăinui peste ani, îi leagă secretele personale şi cele comune, îi leagă dorinţa de a înlătura maleficul din Derry.

La cei 11 ani ai lor, „cei şapte magnifici” prichindei reuşesc doar să-l sperie şi să-l amorţească pentru câţiva ani. Cu preţul multor spaime în aventuri incredibile, grupul de prieteni va învinge atât duşmanii văzuţi cât şi pe cei nevăzuţi. Când ajung la 38 de ani, acelaşi monstru invizivil le tulbură vieţile, adunându-i din colţurile lumii şi unindu-i pentru a-l înfrunta. Din nou. Vor fi toţi şapte sau nu? Vor supravieţui? Vor reuşi? Şi, mai ales, oare îşi vor aminti? Pentru că, într-un mod straniu, odată cu plecarea lor din oraşul bântuit, memoria va păstra peste timp numai amintirea că un „ceva” s-a întâmplat şi i-a întâmplat să fie împreună.

Pare mult ce-am povestit despre Oraşul Bântuit. De fapt, n-am spus mai nimic. Toată frumuseţea romanului constă în amănunte despre oameni şi despre Derry, în nuanţe şi culori, în emoţii, gesturi, priviri, sentimente, senzaţii. Toate, povestite de Stephen King în stilul sau inconfundabil care te ţine lipit de scrierile sale grele. Grele în profunzime şi grele în multe pagini. De te dor mâinile. Oraşul Bântuit este cartea care va sta numai pe noptieră. Pentru că este dificil de plimbat prin casă, în geantă, în metrou sau oriunde. Un kilogram şi jumătate de poveste minunată!