Onoare – încă un roman despre condiția femeii musulmane, oriunde ar trăi ea pe mapamond. Pentru că, nu-i așa?, religia nu are granițe. Și dacă ea determină mentalități și destine, nu contează că femeia musulmană trăiește la Londra sau într-un obscur sat kurd.
În Onoare citim povestea impresionantă a unei familii kurde care, emigrată în Occident, încearcă să se adapteze civilizației londoneze păstrând totodată cutumele sociale și comportamentale inoculate de-a lungul multor generații.
Gemenele Pembe și Jamila, chiar dacă sunt identice ca înfățișare, sunt total diferite ca temperament și aspirații. Ajunse la vârsta adolescenței, Pembe cea exuberantă își dorește să plece cât mai departe de cenușiul sat natal, pe când Jamila cea docilă se simte fericită în mediul cunoscut de-o viață. Tocmai această diferență de aspirații le determină soarta atunci când Adem apare în viața lor.
Adem se îndrăgostește de Jamila, ar vrea s-o ia de soție și să plece împreună în Occident unde el își face un rost. Dar pentru că Jamila e timidă și conservatoare, Pembe o înlocuiește cu entuziasm și se mărită cu Adem, orice numai să plece de-acasă. La Londra, Adem și Pembe au împreună trei copii: Iskender, Esma și Yunus. După câțiva ani de căsătorie lipsiți de iubire, Adem își părăsește familia pentru o tânără dansatoare. Evident că va sfârși prost, dar povestea uimitoare a romanului îi urmărește pe Pembe și pe copiii săi rămași fără tată.
Încă din primele pagini ale cărții aflăm că Iskender ispășește mulți ani de închisoare, acuzat fiind că și-a ucis mama. Șocant! Cum? De ce? Și, mai ales, pe care dintre cele două gemene a ucis? Dar Jamila e o domnișoară bătrână aflată la mii de km distanță, cunoscută doar din povești și scrisori. Și totuși…
Misterul acestei drame se dezvăluie de-a lungul celor peste patru sute de pagini scrise minunat și citite cu emoție și nerăbdare. Destine tulburate de legi absurde care le refuză femeilor și cele mai elementare drepturi: dreptul la libertate personală, dreptul de a iubi și de a încerca să obțină câțiva stropi de fericire într-o viață apăsată de restricții.
„Am urmărit-o. S-a uitat la o vitrină, nefiind – evident – grăbită să ajungă acasă. M-am gândit că poate așteaptă să se întâlnească cu amantul, însă nu s-a întâmplat așa. Când am ajuns aproape de strada noastră, s-a împiedicat, scăpându-și geanta jos. O chestie kaki veche, pe care n-o mai văzusem niciodată. Pe când o ridica, m-a zărit venind în spatele ei. „Iskender”… a șoptit, de parcă numele meu ar fi fost un secret.”
Elif Shafak scrie excelent acest roman, mi-a plăcut infinit mai mult decât Cele patruzeci de legi ale iubirii.
