Fiul cel bun, de Pascal Bruckner

fiul-cel-bunDupă romanele Tatianei Țîbuleac în care acțiunea se axează pe relația copil-mamă, am ajuns la Fiul cel bun  – roman autobiografic al lui Pascal Bruckner, în care relația fiu-tată este un cumul de conflicte izbucnite de-a lungul a peste 60 de ani și nicicând aplanate. Autorul mi-e tare drag și nici acum, citind al cincilea roman al lui, nu m-a dezamăgit.

Aparent, Pascal Bruckner, ca scriitor, este omul extremelor, ducând scrierea lui la limita metaforei sau a fabulației greu de asimilat de către unii cititori (Luni de fiere, Palatul chelfănelilor, Iubito, eu mă micșorez!). Dar o face jonglând cu mult umor și ironie, așa încât romanele lui rămân de neuitat.

Ei bine, romanul Fiul cel bun este unul ”cuminte”, însă nu mai puțin tulburător decât celelalte. Cu un tată antisemit, fiul va simpatiza toată viața lumea evreilor. Cu o copilărie tulburată de violență fizică, psihică și o autoritate exagerată, adultul Pascal va detesta brutalitatea de orice fel. Cu un tată permanent indignat, chiar și pe patul de moarte, după 90 de ani de viață, fiul devine tolerant chiar și cu propriul tată pe care îl detestă.

De la albul pur al zăpezii din primele pagini şi până la împrejurările sordide în care tatăl său îşi va da sfârşitul, de la violenţa cuvintelor sale până la furia amestecată cu dragoste a fiului pentru tată, regăsim aici spectacolul cruzimii în toată virulenţa sa. Actorul principal e un nazist patetic, un ecologist fanatic, un căpcăun coleric, lângă care Pascal va rămâne, întotdeauna, fiul cel bun. Fiindcă dincolo de dispreţ şi de furie, acest roman este o mărturisire despre o iubire imposibilă, un monument închinat fricii şi iertării. – Le Figaro

Fiul devine tot ce nu și-a dorit tatăl lui: un om liber de concepții primitive, cu o profesie de nedeslușit (scriitor?!), cu iubite și prieteni proveniți din zone pestrițe și blamate de bătrân. Da, un tată bătrân în concepții și atitudine chiar din tinerețea lui. Un bătrân care se încăpățânează să trăiască și să-i chinuie pe cei din jur, mai ales pe fiul său. Iar fiul său Pascal este exasperat:

Noua longevitate promisă de medicină este și un blestem: îmbătrânești în același timp cu părinții, ba, uneori, chiar mai repede decât ei, care tot aici iată-i că sunt, arțăgoși, decrepiți, pe când tu uite că ai ajuns bunic. Modernitatea crează dinastii de fosile…

Fiul cel bun mi-a plăcut teribil de mult. Sincer, crud, revoltat și revoltător, haios și uneori înduioșător – un roman minunat, ușor de citit și-apoi dificil de gândit la tot ce ne dezvăluie: o relație incomodă între fiu și tată.

Mă așteptam mereu să-mi spună: m-am înșelat. La rândul lui, spera încă să-I mărturisesc: ai avut dreptate. Zombi agresiv, când în stare de prostrație, când pus pe scandal, era precum acele insecte liite de hârtia de muște, coagulat în obiectul propriei mânii. Logoreea lui morbidă mă epuiza. Sperasem prostește în izbăvire, iar acum primeam confirmarea imposibilității ei.

2 Comments

  1. Cristi

    Ei, Pascal Bruckner inseamna in primul rand Luni de fiere pentru mine 🙂

    Reply
    1. LG (Post author)

      Cristi,
      Mult timp și pentru mine a însemnat în primul rând asta. Dar după ce am citit ”Iubito, eu mă micșorez!”, l-am văzut altfel. De câte ori îmi vine în minte romanul ăsta mă pufnește râsul, m-a amuzat teribil.
      Iar ”Fiul cel bun” este altceva. Altceva foarte bun 🙂

      Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.