Noi, doamnă doctor, când o să murim?, Ileana Vulpescu


noiNoi, doamnă doctor, când o să murim? este romanul publicat de Ileana Vulpescu în 2012, an dramatic pentru autoare. După ce îl termină de scris în luna mai, autoarea suferă două drame personale: în iulie îi moare fiica, Ioana Vulpescu, la numai 41 de ani în urma unei septicemii și în septembrie îi moare soțul, Romulus Vulpescu. De parcă acest titlu bizar ar fi chemat spiritele întunecate. Dar să n-o dau în superstiții și să vorbesc despre carte.

Noi, doamnă doctor, când o să murim? este întrebarea pe care o pune Gigel, un tânăr autist, doctoriței psihiatru care îl îngrijește de câțiva ani într-un obscur spital de psihiatrie. Întrebare ce-i revine obsesiv în minte doctoriței Antonina Miulescu de-a lungul celor 30 de ani de profesie executată cu mult devotament și dragoste de oameni. În jurnalul său își notează viața de zi cu zi, personală și profesională, petrecută în secții de psihiatrie atât în perioada comunistă cât și în cea postdecembristă. În jurul ei gravitează mai multe personaje care i-au marcat destinul, într-un fel sau altul: buna ei prietenă și colegă Mioara, soțul indolent și guraliv pe care cu greu l-a suportat 20 de ani până la divorț, colegi interesanți, unii galanți, culți, profesioniști desăvârșiți, alții indiferenți, imorali, ipocriți.

Fie că e vorba despre medici, fie că se povestește despre pacienți, romanul este suma unor vieți mai mult sau mai puțin chinuite, destine aparent banale dar încărcate de un dramatism pe alocuri bizar. Iubiri împărtășite și iubiri reprimate, despărțiri calme și despărțiri violente, caractere frumoase, dar și strâmbe, regrete, gânduri, zbateri și o doză consistentă de moralitate.

Ileana Vulpescu povestește lin, cald, într-un ”ton” ușor hâtru, uneori ironic, alteori dureros și scrisul ei emană un aer un pic arhaic și cam depresiv.

Și două citate care mi-au plăcut:

„La om totul trebuie să fie frumos, de la haine până la suflet.”

 

„Nimeni nu te poate înşela, te înşeli tu asupra celorlalţi”, parcă spusese Goethe. Toată viaţa e o păcăleală, de ce să intervin eu în păcăleala altora, mai ales că tuturor ne place să fim păcăliţi, dar păcăliţi frumos, cu efort de imaginaţie, artistic cât de cât.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.