Natură sau natura umană?


Autor: Laura G.

natura umanaTot citind pe net diverse articole, postări, păreri și dezbateri, am observat cât de angrenați sunt unii oameni în natură, cum se bucură de floră și faună, cum simt o reală (sau mimată?) simbioză cu darurile naturale ale pământului. Mă simt vinovată. Că n-am niciun strop din trăirile astea. Pur și simplu mi se rupe de flora și fauna din jur.

Vă rog, nu mă înțelegeți greșit (chiar dacă textul o fi exprimat greșit!): admir frumusețile naturii, mă uit la peisaje, flori, animăluțe drăgălașe, păduri, dealuri și câmpii, la valurile mării – fie că le văd în poze sau în viața reală. Dar mă uit 5 secunde, atât. Admir, dar nu mă impresionează. Nu mă emoționează, nu mă tulbură și nici nu mă uită Dumnezeu cu ochii pierduți în zare, topită de minunățiile lumii. Desigur, nu fac ravagii, nu devastez parcul cu flori, nu chinui animalele, nu tai copacii. Pur și simplu sunt mai înclinată către interacțiunea socială decât în cea cu natura.

O fi un defect ăsta? Poate pentru că am crescut exclusiv la oraș și aproape tot timpul la bloc? Bunicile mele (tot în oraș) locuiau la casă înzestrată cu curte. La una dintre ele curtea era pavată cu dale – minunat! Jucam șotron și alte d-astea, îmi placea. Cealaltă bunică avea o grădiniță mică cu flori și alaturi un coteț cu vreo 2-3 găini. Pentru mine, acolo era câhh. Nu-mi plăcea, neam. Ba că miroase de la coteț, ba că mă năclăiesc în grădină, d-astea, de mironosiță.

Ok, extrapolând subiectul și ducându-l în zona imortalizării, admir oamenii care au răbdarea și aplecarea spre a fotografia zeci-sute-mii de momente și poziții din natură, cu flori, copaci, pisici, câini, monumente – orice, oricând, tot ce place ochiului. Așa, ca BaGheRa și Cătălin fdd. Eu n-am răbdarea asta. De fapt, sunt atât de ruptă de așa ceva, încât uit să fac o poză care ar putea fi interesantă sau măcar aducătoare aminte de un moment. Nici să fiu pozată nu-mi place, de selfie nici nu mai vorbesc…

Fii-miu călătorește mult, din pasiune. Îi zic să-mi trimită poze. Când zic asta mă gândesc la poze CU el pe unde se plimbă. Ce să vezi? Îmi trimite +200 de poze dintre care 198 sunt peisaje, de m-apucă turbăciunea.

Oare toate astea au legătură cu locurile în care ai trăit? Pe principiul că cei din mediul rural sunt mai apropiați de natură? Sau e pur și simplu o sensibilitate pe care unii o au, iar alții nu prea (spre deloc, așa, ca mine)?

Foto: Pexels

 

29 Comments

  1. Anduța

    Copil crescut printre betoane, eu mă simt tare bine în oraș. Am cochetat la un moment dat cu locuitul la casă, cu grădină, cu copaci, cu flori, cu animale, dar mi-am dat seama că nu e de mine. Că e de muncă rău, probabil. 😀 Pe de altă parte, părinții mei, crescuți la țară, când s-au remutat la casă, mai spre bătrâneți așa, parcă au înflorit. Ar sta cu orele în grădină. Mama, dimineața, când hrănește găinile, stă și de vorbă cu ele. Uneori le mai și ceartă. :)) Cred cu tărie că anumite sensibilități au mare legătură cu felul în care am crescut. Și eu sunt mult mai sensibilă la interacțiunea socială decât la interacțiunea cu plantele sau animalele. Dar am observat că natura, pădurile, munții, marea, mă relaxează. La fel și animalele, în special câinii și pisicile. Pe de altă parte, aveam o prietenă care, într-o benzinărie de pe Autostrada Soarelui s-a conectat cu o doamnă care oferea cazare la mare. Doamna avea o casă mare, grădină bogată, copaci, din astea. Dimineața avea un întreg ritual de vorbit cu florile și copacii. Țin minte că eram la cafea în grădină și la un moment dat se ridică și se duce spre un copac de care observ că e lipit un alt „oaspete”, într-o strânsă îmbrățișare. A urmat o întreagă lecție despre cum se îmbrățișează corect copacii. 😀

    5
    1
    1
    Reply
    1. Laura G.

      @Anduța,
      Partea bună la vorbitul cu animalele sau plantele este faptul că nu-ți răspund (obraznic, agresiv, cu răutate, cu furie etc.) 🙂

      8
    2. Vera

      Și noi îmbrățișăm copaci, e ceva drăguț. Dar doar pe cei speciali. E unul la muzeul satului, pariez că are 2-3 sute de ani, e ceva colosal. ❤️

      3
  2. Jack

    Chiar să îmbrățișez copaci nu este pentru mine. Dar îmi place să fotografiez flori, peisaje. Și dau totuși dovadă de moderație, am în familie oameni care fotografiază tot ce apucă, veșnic aparatele lor foto sau telefoanele nu au memorie suficientă.

    5
    1
    Reply
    1. Laura G.

      @Jack,
      Și copacii nu-s supărați pe tine? 🙂

      1
      1
    2. Jack

      Ar trebui? 🙄

      1
    3. Laura G.

      @Jack,
      Nu știu, unii-s mai pretențioși, mai sentimentali 🙂

      1
  3. Ionuț

    Nu, nu are nici o legătură cu locul unde ai trăit. Mi-am petrecut destul de mult din copilărie la țară, dar am același defect. 😁 Eram înconjurat de animale acolo, în două curți ale bunicilor plus una a unchiului meu cioban plus vreo câțiva ani de umblat aiurea prin toate grajdurile CAP-urilor, câini, oi, vaci, capre, cai, porci, găini, gâște, rațe, curci, măgari, pisici, porumbei și tot ce crește pe lângă casa omului și am uitat eu acum, dar n-am dezvoltat niciodată vreun fel de pasiune pentru animale. Nu-mi plac, nu le văd frumusețea, gingășia, prietenia etc. , ci doar utilitatea. Vaca dă lapte, câinele te păzește, pisica mânâncă soareci, oaia are blană, calul trage căruța, animalele sălbatice ar fi bine să stea la ele în pădure sau la zoo, și așa mai departe.
    Și cu restul naturii am cam același tip de relație. Probabil mă „ajută” un pic și rinita alergică fiindcă, în timp ce pe unii un câmp înmiresmat cu flori multicolore îi mișcă până la lacrimi, mie îmi provoacă strănuturi și îmi umflă fața. 😁 Bonus, nici trecutul de mic ajutor de cultivatori de chestii nu mă ajută, fiindcă o fi mișto un câmp de floarea soarelui sau de grâu sau de porumb, dar să vezi ce mișto e dacă câmpul e al tău și trebuie să te ocupi de el de primăvara până toamna. Și ce frumos arată și miroase o livadă de pruni primăvara, și ce-ți vine să trântești un „paștele mă-sii cu florile și mireasma lor” când te gândești cum o să te mâne bunică-tu la cules de prune și corcodușe la toamnă pentru țuică și dulcețuri. 😁
    Da, nu sunt nici eu prea topit după faună și floră, iar la partea de peisaje îmi plac mai degrabă alea urbane și animate. Fac parte din categoria „ai văzut un munte, i-ai văzut pe toți”.
    Articolul mi-a adus aminte de mema aia cu „I like to visit nature more than shopping malls and restaurants”, iar replica era „Nice way to say ‘i’m poor'”. 🤣🤣

    4
    3
    2
    Reply
    1. Laura G.

      Ce bine că nu-s singura cu d-astea 🙂

      3
  4. catalin fdd

    Da, recunosc ca pot sta ore in sir uitandu-ma la un musuroi de furnici sau la formele norilor de pe cer. Si atunci cand fac o poaza, nu vreau sa prind un contur anume cat sentimentul meu din acel moment. Natura mi se pare fascinanta cu frumusetea, diversitatea si setea ei de supravietuire prin fiecare fir de iarba care iese printre dalele de beton.

    5
    3
    Reply
    1. Laura G.

      @Catalin,
      Daaa, am văzut io pe blogul tău. Pozele alea spun clar că ești topit după natură 🙂

      2
  5. VictorR

    Ajung rar în natură. Când ajung fac și eu n poze. Dar apoi postez doar 2, maxim 3. Pe alese. 😉

    3
    Reply
    1. BaGheRa

      @Victor, tu practic stai în natură… nu te alinta 🙉

      2
    2. Laura G.

      @BaGheRa,
      Ce vrei să spui? Că numa cei de la munte trăiesc în natură? 🙂

      1
  6. Ana G.

    Eu am copilărit la țară. Îmi plac florile de mor, îmi plac animalele, nu trebuie neapărat să le raportez la utilitatea lor. Vorbeam cu florile mele din ghivece și cred că le plăcea, că erau tare frumoase. De când nu le mai vorbesc, niciuna nu mai arată grozav. Trebuie să reiau obiceiul. Poze fac, încercând să păstrez frumusețea momentului. Dar nu postez nimic nicăieri, sunt ale mele.

    2
    1
    Reply
    1. Laura G.

      @Ana G.
      Dar de ce nu le mai vorbești? V-ați certat? 🙃

      2
  7. Solandi

    Am crescut la ţară, dar nu cred că asta are vreo legătură cu faptul că îmi plac foarte mult animalele. Şi plantele îmi plac. Când eram copil, aveam ,,mână bună” la plante, mă punea bunica să plantez o grămadă de flori. Îmi amintesc că într-o primăvară am adus o grămadă de zambile şi narcise albe şi galbene din grădina unei case părăsite. Şi i-am plantat la bunica în grădină. Am extins, cum ar veni, grădina ei de flori, de mă bodogănea că acolo e locul roşiilor, nu al florilor. Am plantat şi la poartă. Şi în ziua de azi, primăvara, florile plantate de mine atunci răsar din pământ şi înfloresc în vechea casă a bunicilor. Însă, ,,mâna bună” mi s-a cam terminat când am crescut. Probabil în momentul în care mi-am luat pisică, la bloc, şi mi-a mâncat toate plantele din ghiveci. Cred că s-au supărat atunci plantele pe mine şi mi-au retras harul. De atunci nu am mai încercat să aduc plante în casă, sau, dacă am primit vreo floare in ghiveci, s-a uscat rapid. Acum, cu 5 pisici, chiar că nicio şansă.
    Însă, animalele… toate vietăţile erau o adevărată încântare pentru mine când eram copil. Le urmăream comportamentul, dormeam cu pisicile şi aduceam înapoi pisoii aruncaţi de bunica, le imitam până şi diversele tipuri de miorlăit şi păcăleam pisoii să vină la mine, miorlăind ca mama lor. Îngrijeam puii de găină muşcaţi uşor de dihor şi plângeam pentru dihorul prins de bunicul în ţepii ascuţiţi de la furcă. Seara, la lumina becului, mișunau tot felul de insecte, inclusiv coropişniţe pe care le alergau şi le ronţăiau cu poftă pisicile. Omizile, iarăşi, îmi plăceau foarte mult, îmi plăcea să se plimbe pe piele și mi se păreau așa de comice cu corpul acela lung și pufos. Iar cele mari, Pisica Popii, erau cea mai mare bucurie când le găseam în pruni. Ele nu erau pufoase și aveau niște coronițe bleu, țepoase pe spate, pe fiecare segment de corp. Inițial m-am temut puțin de ele, dar apoi, după ce am privit mult timp coronițele și le-am atins cu grijă, mi-am făcut curaj sa iau una din pruni. Inițial se încolăcea pe deget și părea fioroasă, dar, dacă o scuturai puțin, devenea maleabilă și docilă și se plimba alene pe mâna și gâtul meu. Am avut două serii de fluturi ochi de păun, ieșiți din aceste omizi, doi ani consecutivi. În prima serie doar doi, că doar 2 omizi am găsit, dar anul următor am avut peste 20. Pe un cocon l-am sacrificat, l-am tăiat să văd cum arată omida transformată înăuntru. Din alţii câţiva nu au ieşit fluturi, când i-am tăiat, la un moment dat, erau plini de viermi, ceva drastic se întâmplase acolo în evoluţia spre fluture. Îmi plăcea să prind şi şoricei, in dulap sau când băteau bunicii porumbul. Iar odată am salvat un şoricel din labele pisicii, fără să vreau. În timp ce îl alerga pisica, în joaca ei crudă de dinainte de ospăţ, şoricelul s-a urcat pe nesimţite pe piciorul meu, pe sub pantaloni, până la genunchi. Abia când a ajuns la genunchi am simţit oareşce. Am plecat de lângă pisica înnebunită că nu-şi mai găsea şoarecele, m-am dus în spatele casei, am ridicat pantalonul încet şi am luat şoricelul speriat în mână. Apoi, m-am cocoţat pe liliacul din spatele casei şi m-am urcat pe acoperişul bucătăriei să ajung în podul casei, unde am eliberat şoricelul. Şoricel care cred că mai rău s-a speriat de captivitatea în pumnul meu închis, decât de pisică, pentru că mi-a lăsat doi căcărezi în palmă.
    Şi astea sunt doar o parte din aventuri; vară de vară, cât era ziua de ungă, eu urmăream animalele şi gângăniile diverse. Citeam cocoţată în nucul din spatele grădinii sau în hamacul agăţat de doi salcâmi şi o întreagă floră şi faună îmi întrerupea din când în când lectura.
    Cu toate astea, nu ştiu dacă mi-ar plăcea acum să locuiesc la ţară. Cred că mi-ar lipsi agitaţia din oraș deşi, dacă mă gândesc mai bine, dacă am familia lângă mine, internet şi animale de companie şi câteva flori, cred că ar fi perfect.

    3
    3
    Reply
    1. Laura G.

      @Solandi,
      Nu vrei să scrii tu o carte despre toate astea? Hai că n-ar mai fi mult de adăugat.

      Toate ca toate, dar bunica ta știa că sabotai munca pisicii și piteai șoarecii? 🙂

      1
      1
    2. Solandi

      Ăla a fost un şoricel isteţ, e meritul lui că a scăpat de pisică. Nu puteam să i-l dau înapoi pisicii, bietul de el.

      2
  8. Nicole

    Nu-mi place sa imortalizez natura, dar imi place sa o simt prin toti porii. Am crescut in peisaje idilice, desi acum, cu ochii adultului, stiu in ce saracie se scaldau. Dar atunci, copil fiind, nu vedeam decat frumusetea. Imi placea sa haladuiesc pe dealuri cu picioarele desculte prin colbul drumului sau iarba moale, sa cuprind cu privirea intinderea nesfarsita si sa ma gandesc cum ar fi sa ajung acolo, la „capatul pamantului”. Si coboram de pe deal, de la casa bunicii, dupa ce strabatusem gradina din spatele casei, printre foile de porumb care imi zgariau pielea, printre mirosul de rosii gustoase cum numai la bunica gaseai. Ieseam pe deal si de acolo de sus priveam imensitatea care mi se desfasura in fata ochilor. Coboram impreuna cu verii mei, sporovaind si hlizindu-ne pana jos la visterie. Visterie – nu stiu de ce ii spunea asa, poate fusese o comoara acolo – mi se parea un loc magic, plin de mister si semnificatii stravechi, ascunse. Locul pe care il numeam „la visterie” era o piatra mare din care o apa de izvor curgea intr-o albie din piatra si de acolo se scurgea mai departe in alta albie, scobita intr-un trunchi de copac, unde ne balaceam si ne udam pana la piele apoi ne uscam la soare cu hainele pe noi. Acolo, la visterie, veneau femeile carand pe cap, pe un colac facut din carpe, ligheanul cu rufe aduse la spalat sau clatit. De aici, de la visterie, paraul se ramifica in mai multe paraiase. Unele duceau spre campurile cultivate alte satenilor, altele spre vii… Gastele se plimbau acolo pe taramul lor unde pareau vesnice, ca si cum ar fi fost dintotdeauna ca si izvorul. Priveam fascinata cum trecea apa printre pietre, construiam baraje si deturnam cursul apei spre disperarea oamenilor de la camp care vedeau ca nu mai ajunge apa la culturi.
    De la visterie porneam in jos spre vie si ne saturam de novă, cei mai parfumati si gustosi struguri pe care i-am mancat vreodata. Si daca nu mergeam la vie, o luam spre dreapta la manastirea Brancoveni ctitorita de Constantin Brancoveanu. La vremea copilariei mele era o ruina, unde ne pierdeam printre pietre si ziduri, lespezi de mormant, turnul cu scara putrezita unde ne urcam cu teama si neliniste. Acolo timpul parea ca a incremenit.
    Dupa moartea bunicii am revenit la cativa ani in zona, ne intorceam cu masina de prin calatorii. Sotul a zis sa facem un ocol pe la Brancoveni daca tot am ajuns asa aproape. Poarta ruginita, curtea necuratata, casa incuiata si darapanata, doar copacii si pasarile…
    Mi-aduc aminte ca am facut un filmulet si l-am trimis mamei … lacrimi, dor, tristete … 🙂

    1
    6
    Reply
    1. Laura G.

      @Nicole,
      Este absolut de basm tot ce ai povestit, toate minunățiile alea ale naturii. Aproape că mă deturnezi de la preferințele mele non-natură 🙂

      2
  9. Akon

    Am trait printre betoane, acum in mijlocul naturii in casă din lemn. Focul cu lemne.
    Ma duc să tai niste copaci că au locul lor in circuitul natural. Trebuie să se usuce până la iarnă. 😉

    2
    1
    Reply
    1. Laura G.

      Akon,
      Casă din lemn? Sună tare idilic, cred că și e așa. Super! 🙂

  10. Vera

    Awww, adorabil topic. da, da, adorabil. Mie-mi place în natură. Într-o măsură aproape egală, mă terifiază singurătatea în natura sălbatică.

    Mamaie la țară are 3 grădini în șir iar unde se termină ele, e o răscruce de 2 pârâiașe peste care e construit un pod mic. Totul este verde acum (știu din amintiri), păsările ciripesc, pâraiele șipotesc, e ceva greu de descris în cuvinte cât de frumos e. Nu pot merge acolo din motive de rude neplăcute, dar mă hrănesc amintirile și câteva video inspirat făcute acum câțiva ani. Am un video făcut din cimitir (nu râdeți), pentru că e situat pe o colină și de acolo se vede toată valea verde, se aud talangele oilor care pasc și Neajlovul curgând domol. Meam, s-a dat cu melancolie p-acilișea, bre.

    Cum zice Anduța de părinții ei, așa vreau și eu să stau la o căsuță înconjurată de grădină, de câteva animăluțe, aoleu, ăla e paradisul pe pământ, zău. ❤️❤️

    4
    3
    Reply
    1. Laura G.

      @Vera,
      Uite cum vă răscolesc eu amintirile… 🙂

      ”păsările ciripesc”? Aidecapumeu, nu vreau să plâng aici ce scandal păsăricesc e la blocul meu (et. 4) de pe la 4-5 dimineața. Vara nici nu pot dormi cu geamul deschis de-atâta zgomot ciripitor.

      5
  11. Ionuț

    @Laura G., alea de la blocul tău nu sunt păsări, ci demoni veniți din infern, denumiți popular pescăruși, iar zgomotul pe care îl scot aceste arătări ale iadului nu seamănă nicicum cu un ciripit, ci cu urlete de pisici torturate. Las’ c-am stat și eu acolo și stiu ce sunet îngrozitor se aude pe la 5 dimineața. A nu se confunda cu trilurile melodioase și armonioase ale păsărelelor nevinovate despre care scriu atât de poetic oamenii ăștia mai sus.

    1
    3
    Reply
    1. Laura G.

      @Ionuț,
      Da, fix cum spui. Hitchcock e pistol cu apă pe lângă ce-i aici. Pescărușii dau tonul, dar mai sunt vrăbii, grauri, ciori și alte croncănitoare, e horror.

      2
  12. Zoe

    @Laura, acest articol ar fi mers perfect de 1 iunie, de ziua copilului😊. Amintiri din copilarie💕.

    1
    1
    Reply
  13. BaGheRa

    @Laura, să știi că de foarte multe ori în mintea mea am ceva, pun camera la ochi sau camera telefonului și când văd poza pe care am făcut-o, este cu totul altceva și nu într-un sens pozitiv.
    Totuși de foarte multe ori mi s-a întâmplat, ca eu în mintea mea să nu văd frumusețea locului și totuși am zis hai mă să vedem ce iese… și din greșeală, din fericire, din noroc iese o fotografie extraordinară. Exemplul cel mai bun sunt fotografiile astea două:

    https://www.instagram.com/p/CpmIhNXK6Yj/?igshid=NTc4MTIwNjQ2YQ==

    https://www.instagram.com/p/CkycellKpEQ/?igshid=NTc4MTIwNjQ2YQ==

    Prima este raw – fără editare, iar a doua este editată grav. Am observat apoi că în post editare poți face o fotografie mediocră să fie super tare. Exemplu în acest sens este fotografia asta, unde de asemenea am postat și fotografia originală.

    https://www.instagram.com/p/CYUSXYiqTbY/?igshid=NTc4MTIwNjQ2YQ==

    Reply

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.