Dacă trăiţi în România, ştiţi că mâncarea de varză este o bună tradiţie a bucătăriei noastre. Aşa încât, m-am hotărât şi eu să respect obiceiul şi mi-am pus pe lista meniului de astăzi “varză la cuptor“.
Pentru că tocatul verzei s-a dovedit a fi plictisitor, activitatea asta mi-a dat răgaz pentru ca imaginaţia şi partea metaforică să se desfăşoare şi, drept urmare, a fost o bună ocazie să fac o uşoară şi amuzantă corespondenţă între ce făceau mâinile, ce priveau ochii, şi modul în care gândurile legau o parte nevăzută de tot acest proces. Creativ pe de-a întregul… Pe măsură ce varza se transforma, căpătând forme şi consistenţe diferite, mi-am putut lăsa gândurile să găsească corespondenţe.
Un om – o varză. Uneori mai mare, alteori mai mică. Eu am ales una medie, și am cumpărat-o săptămâna trecută, planul meu fiind deja pornit. La momentul în care am ales-o, stătea cuminte şi mândră în raftul magazinului de legume, lângă alte surate de-ale ei. Nu ştiu cum s-a simţit când am ales-o, însă ştiu sigur că a stat supărată şi tristă în frigider câteva zile. Când am scos-o, era deprimată şi câteva frunze erau cam pălite. Am uitat… aşa cum uneori am uitat să dau atenţie unor oameni din viaţa mea. Poate din lipsa de timp sau importanţă, nici nu contează, prietenii neglijaţi nu au uitat indiferenţa mea. Relaţii care s-au ofilit sau chiar stricat, doar pentru că un timp nu le-am putut scoate din zona de uitare.
Pe măsură ce aruncam frunzele stricate, mă gândeam dacă are rost să merg mai departe. E uşor să arunci un om departe de tine atunci când stările nu-ţi priesc, mai greu este să ai răbdare să dai toate acele învelişuri la o parte, învelişuri care pe el l-au protejat cândva. Răbdare… şi curând partea proaspătă, neatinsă de răni, se poate arăta privirilor. O parte plăcută, luminoasă, ţinută ascunsă sub frunze dure şi multe. Răbdare…
Tăiam leguma şi mă gândeam de câte ori nu a trebuit să fac asta şi cu oamenii din jur. Uneori se adună mici tensiuni, mici conflicte care sunt lăsate la întâmplare. Nu poţi vindeca decât dacă tai în mii de părţi înţelesurile pentru fiecare, ca din înţelegerea nouă să se işte o relaţie mai bună şi poate oameni mai buni. Şi poate că, uneori, avem nevoie să fim supuşi unor presiuni cotidiene, doar pentru a deveni mai flexibili, mai puţin duri, sau mai toleranţi.
Se contura deja nevoia de a combina mâncarea cu condimente. Am gustat şi chimen şi ghimbir şi ştiu că sunt aspre, aşa cum sunt deseori încercările vieţii. Şi totuşi, apropierea de ele oferă aroma necesară unei experienţe bune. Şi dacă putem găsi arome moi şi plăcute, liberi suntem să le folosim! Răbdare, încă odată, ca ceea ce am făcut să se coacă, să se înţeleagă, să se combine. Răbdare ca fiecare etapă să se producă încet şi corect. Doar aşa putem ajunge la o varză perfect scăzută, aromată şi echilibrată!
Am trecut în viaţă pe lângă mulţi oameni despre care auzeam că sunt “varză“. Uneori, chiar eu le-am pus eticheta asta, fără să am răbdarea să apară momentele preţioase când mă vor lăsa să le dau frunzele exterioare la o parte. Fără să ştiu că undeva, adânc, poate aşa de adânc încât nici ei nu ştiau, există o parte crocantă şi gustoasă care abia aşteaptă să fie dezvăluită şi împărtăşită. Poate am trecut rapid pe lângă oameni care nu erau “mai varză“ decât mine, dar care stăteau ofiliţi şi trişti în aşteptarea unei întâmplări care să-i ajute să se transforme.
Foto: Solandi & DALL-E 2
🙂 Ce analogie faină!
:)) Foarte interesanta paralela, mi-e teama ca nu voi mai putea privi o varza ca pana acum… 🙂
Frumos.
Concluzia (mea): dacă o femeie n-are chef de bucătăreală, filozofează. ,, Sunt varză’, stiu.
Mi-aduc aminte de o analogie asemănătoare în Shrek, în primul film, doar că acolo era cu ceapa, nu cu varza. Dar căpcăunul nu a explicat atât de bine, și d-aia nu a înțeles măgarul ăla enervant nimic. 🤣
Îhi … fain relatat, da’ oRbserv că doamnele îs ocupate și doar domnii comentează!‽ E piața … liberă și plină de ghimbir, tradițional, românesc 🤭
Io zic să rămânem fiecare la cratița lui. Păi se poate așa ceva …
Eu tai varza în felul următor: o spăl frumos, zvârl la coșul de gunos unul-două straturi, iar o spăl, după care jbam, o tai nemilos în jumătate. Așa pot să văd din start dacă merg mai departe sau nu. După care toc-toc-toc, tai jumătățile în fâșii înguste, după care iar toc-toc-toc, perpendicular. Refuz să fac vreo analogie între verze și oameni! :))
Sigur perpendicular și nu la vreo 89 de grade așa? 😜
Și eu care mă așteptam să plusezi cu o analogie intre inelele de ceapă și oameni.
Mie mi-a dat mama varză. Nu comentez.
In legătură cu aspectul filozofic al problemei, dat fiind faptul că noi am cumpărat varza, mama ne -a spus că am ales o varză foarte buna. De unde am dedus că, în viață, totul ține de alegeri. Am zis!
Frumos de tot scris!
Acum, ce pot să zic io despre varză, e că există multe soiuri, foarte multe chiar, nici nu cred că există vreo legumă cu atât de multe variante. Timpurie, de vară, de toamnă, chinezească, de Bruxelles, kale, albă, roșie, cu frunză fragedă, subțire, groasă, cotoroasă, cu nervuri, îndesată, ușoară, ornamentală etc. Unele soiuri sunt chiar foarte rezistente, așa că @Nicole are mare dreptate, totul ține de alegeri.
Partea cea mai faină la metafora asta e că oricât de ofilită e varza, băi frate, doar o ceapă degerată dacă îi pui lângă, te lingi pe degete de bună ce îi. Chiar nu are nevoie de cine știe ce asocieri ca să fie savuroasă.
Eheee … maestra polonicului se întoarce? Aștept cu nerăbdare următorul dvs articol pe teme gospodărești 🤪
Analogia e superbă, iar textul pare scris de o persoană foarte înțeleaptă.