Grădina de sticlă, de Tatiana Țîbuleac

Grădina de sticlăLa numai un an după apariția romanului Vara în care mama a avut ochii verzi, Tatiana Țîbuleac ne încântă cu o nouă poveste: Grădina de sticlă. Le-am citit în ordinea apariției și, mărturisesc, mi-a fost un pic teamă că al doilea roman va fi mai puțin emoționant decât primul. Dar nu!

Grădina de sticlă e altceva, dar un altceva la fel de bun: acțiunea se petrece la Chișinău, iar prin ochii Lastocikăi vedem un oraș cenușiu ce se chinuie să facă față perestroikăi și ulterior segregării dintre moldovenii și rușii care-l populează. Chișinăul anilor 80 e în plan secund, dar bine conturat în imaginile văzute de un copil crescut la orfelinat, lipsit de alte orizonturi și intimidat de ”orășeni”.

Lastocika – fetița de 7 ani ce nu-și cunoaște părinții – este luată de la orfelinat, ceva mai târziu află că a fost cumpărată, de Tamara Pavlovna. Bucuroasă, dar și speriată că o vrea și pe ea cineva, așa mică, slabă și urâtă cum se crede, Lastocika își povestește trăirile într-o confesiune ce pare adresată părinților necunoscuți și blamați pentru că au lepădat-o.

„Cât din mine este alegere și cât sânge? Atunci când mă gândesc la voi, car în minte două valize cu oase și slăbiciuni. Răceala, ochii, degetele subțiri – pun asta pe seama ta, mamă. Nepăsarea, gustul pentru băutură, frica de câini, frica în genere – ți le las ție, tată. Pe tine te desenez mereu mai urât și mai rău ca pe ea. Așa cum merită să fie ținut minte un bărbat care nu-și oprește femeia din a-și arunca copilul în râpă. Și, poate, nici nu mai sunteți vii. Și, poate, ați fost doar niște ani. Dar ce ani!”

Povestea este o împletire minunată între prezentul Lastocikăi devenită medic ginecolog la București (mamă singură a micuței Tamara și soție părăsită de soțul care nu poate suporta sindromul oaselor de sticlă de care suferă fetița) și trecutul Lastocikăi trăit cu Tamara Pavlovna, sticlăreasa cartierului. A fost o copilărie marcată de multă muncă la adunat, cărat, spălat și vândut sticle goale, de severitatea mamei adoptive care o învață limba rusă altoind-o și de aventurile picante ale vecinilor de bloc cu care își va petrece următorii 10 ani, iar adolescența marcată de singurătate, de un viol ținut secret și de încă o limbă străină ei, limba română, pe care cu mari dificultăți a reușit s-o învețe corect.

Grădina de sticlă este universul și blestemul Lastocikăi. În copilărie traiul ei era asigurat de gestionarea sticlelor mizerabile, pentru ca la maturitate oasele de sticlă ale fetiței ei să-i determine destinul însingurat. Și în toate aceste dureri, gândul la părinți nu-i dă pace. I-ar fi vrut morți într-un accident (și iertați), dar cineva i-a șoptit că nu, n-a fost așa, și să-i caute în România.

Acestea sunt doar câteva referințe, sărace, despre acest roman. Nu pot și nu vreau să rezum multitudinea de emoții, bogăția trăirilor, culoarea limbajului, mozaicul descrierilor  și talentul narativ al Tatianei Țîbuleac în Grădina de sticlă. Pentru toată acestea, cartea merită citită, e o încântare!

Clar lucru că e mai bine fără inimă, dar cum s-o arunci? Dacă ar arunca omul tot ce îl doare, ar rămîne pe dinăuntru gol ca o păstaie. S-ar usca de viu omul.”

 

”M-aș fi lipit și de-o lamă dacă m-ar fi mângâiat și mi-ar fi aruncat pâine. În dosul acelei uși strâmte și murdare mi s-a deschis o lume întreagă. Am pășit în ea pe negândite, cu frica unui copil care trăise până atunci doar din resturi.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.