Cu toate că n-ar trebui să mă mai mire nimic, încă mă uimește lumea care este reticentă când aude de psihiatrie, psihologie și psihoterapie. Sau care ia în derâdere orice fel de afecțiune a creierului.
E ciudat, pentru că absolut orice mișcare (a corpului), orice intenție (a gândului), orice emoție și orice acțiune, de la naștere și până ne stă inima, este rezultatul conexiunilor neuronale. Absolut totul depinde de creier. Și cu toate astea, când vine vorba de îngrijirea și/sau vindecarea unor afecțiuni ale creierului, ne facem mici și ne ascundem bubele din cap.
Un picior sau o mână rupte și băgate în ghips? – o poveste, un pic de amuzament, semnături pe bandaj. Dureri de stomac, inimă, ficat și alte măruntaie? – luăm pastile cu pumnul, poate chiar ținem un regim alimentar. Probleme cu plămânii, oasele sau articulațiile? – băgăm tare programe de kineto și respirații sofisticate, asezonate cu spray-uri, unguente, cataplasme. Dar când vine vorba despre afecțiuni ale creierului, adică tatăl și mama întregului complex numit organism, brusc devenim susceptibili, rușinați, lipsiți de încredere în tratarea și vindecarea lui, a creierului.
De ce? De unde reticența asta? De ce nu tratăm cu același respect și creierul, așa cum ne grăbim să mergem la doctor pentru orice altă durere? De ce e jenant (încă) să spunem senin că ne tratăm la psiholog sau psihiatru, așa cum spunem că mergem la un echo sau facem o operație?
Am prieteni care au simțit nevoia unor terapii psiho, le-au făcut și le-a mers mult mai bine. Personal, n-am fost niciodată la psiholog/psihiatru, mi-am zis că nu e cazul – dar mai știi? Dacă-l întreb pe Domnul G., imediat mă trimite la tratament, dar nu-l întreb 🙃
Toate întrebările astea mi-au apărut în avalanșă după ce am citit o carte fabuloasă: Traume ascunse, de Catherine Gildiner – psihoterapeut canadian, cu o experiență profesională de-o viață. În 400 de pagini citite pe nerăsuflate, autoarea prezintă 5 cazuri de psihoterapie, cazuri înfiorător de dificile, aparent fără speranță. Cele 5 persoane prezentate în carte erau aparent funcționale. Doar aparent. De fapt, viața lor era profund disfuncțională, doar că asta nu se vedea ușor cu ochiul liber, însă suferințele lor și, implicit, ale celor apropiați lor erau inimaginabile.
Închei prin a spune că, în mintea mea, prioritate de vindecare ar avea creierul și apoi alte afecțiuni – s-a demonstrat științific că o sumedenie de afecțiuni fizice rezultă din somatizarea unor emoții puternice. Nu intru în detalii, internetul e plin de informații.
*Somatizare – emoții care provoacă boli fizice. ”Relația dintre minte și corp este automată și involuntară. Toate emoțiile pe care le simțim au și un corespondent fizic.” – citat de aici (un articol bine documentat și bine explicat).
Dacă cineva mai are îndoieli sau o mentalitate discutabilă referitor la afecțiunile creierului și tratarea lor, îi recomand să citească Traume ascunse. Ce părere aveți despre toate astea și despre psihoterapie? Voi sau cei apropiați vouă ați avut experiențe personale?
Da, totul pornește din creier. Am în familie persoane care au făcut psihoterapie, se pare că funcționează. Mai greu este să accepți că ai o problemă.
Nu am auzit până acum de carte, o voi pune în wish list.
@Jack,
Merită!
Va mai curge multă apă pe Dâmbovița pana când psihoterapia nu va mai fi un substantiv/meserie/tratament cu conotații peiorative.
Se pare că și terapeuți care să ia in serios meseria asta e greu să găsești.
Recomand o altă carte cu terapeuți pe care am citit-o pe nerăsuflate. Limbajul e adaptat unor nespecialisti așa că e usor de parcurs. Nu veti regreta banii.
Minciuni pe canapea – Irvin D. YALOM.
https://tinyurl.com/2s3av7rf
@Akon,
Am citit Minciuni pe canapea, mi-a plăcut, faină. Ce-i drept, un pic mai veselă (ironică) decât recomandarea de azi 🙂
https://www.pediverse.ro/minciuni-pe-canapea-de-irvin-yalom-2/
@Laura, ai varianta PDF? Dacă da aruncă și la băiatul că și așa se cam „plictisește”… 😉
@BaGheRa,
În ultimul paragraf din articol este titlul cărții cu link. Dacă dai click pe el, se deschide varianta .pdf și se poate descărca. Este cea pe care am citit-o și eu.
Cum au zis și antevorbitorii, creierul este foarte important. Se spune că și orgasmul se produce în creier. 😛 Indiferent ce părere aveți despre sintagma asta, aveți grijă de creierul vostru. Și citiți, e și aceasta o modalitate de a avea grijă de el.
@Gabriela,
Ce-i drept, poți avea orgasm și cititnd. Provocat fie doar de plăcerea de a citi, fie de conținutul textului 😊
@gabriela,
Nu doar ca se spune, ci chiar asa e. Vezi practicile BDSM daca nu crezi :)))
Ce sa zic… eu am fost crescut cu o mentalitate „de învingător”… adică dacă te plângi… faci pe dreaq în patru și te ridici la loc. Nu există nu pot, există nu vreau. Chiar și atunci când nu mai poți, mai trage de tine și mai poți oleacă.
Am mai spus-o odată, dacă nu mă înșel la un articol de al lui @singlemom, am ajuns și eu odată la o psiholoagă… și din păcate pentru ea… era tinerică și frumușică foc… eu doar tinerel și ce să spun, s-a ajuns la alte discuții mai puțin psihologice 🙈.
Nu pot spune cu mâna pe inimă că eu m-aș duce la psiholog dacă aș avea o problemă și nu neg faptul că pentru unii dintre noi psihologul poate fi o soluție.
Probabil că o să vă întrebați de ce nu o văd personal ca pe o soluție și asta deoarece:
1. Problema la mine:
– personal eu mă consider o persoană căreia îi place să trăiască și care se bucură de fiecare moment al vieții
– reușesc să găsesc pozitivitatea chiar și în lucrurile mai nasoale care se întâmplă in viața mea.
– dacă tu nu constientizezi că ai o problemă poți să te duci la cei mai buni psihologi – tot degeaba
2. Problema la ei:
– sunt ai naibii de scumpi;
– sunt mulți care sunt psihologi wanna be – doar dacă au o diplomă în mână.
– stau acolo pe scaun, pun anumite întrebări și din 2 timpi și 3 mișcări au senzația că te-au citit. Bine, asta nu o fac doar psihologii, asta o fac cam toți cei care comentează pe internet.
@BaGheRa,
Există în jurul nostru mai multe persoane pentru care ”psihologul poate fi o soluție” – deseori singura soluție!
”Nu există nu pot, există nu vreau” – ia spune-mi tu cum ai putea să alergi dacă ai un picior rupt? Vrei, dar… 🙂 Ce faci? te duci la ortoped, te duci. Pentru că el are ustensilele necesare.
Dacă ai dureri de măsele, ce faci? Îți plombezi dantura cu puterea minții (vreau!).
Cam așa și cu psihologul/psihiatrul – el are pârghiile (mentale) necesare pentru cazul în care vrei, dar nu știi cum, în ce mod să te repari.
Ca și @Ionuț, mai jos, nici eu nu cred că voi apela la vreun psiholog din motivele enumerate de el și la fel, dar cu alte cuvinte de mine.
Dar nu exclud niciodată posibilitatea!
În fine, fiecare face ce crede că este mai bine pentru propria-i persoană.
PS. Am început cartea și… îmi place! Mersi!
PS2. Am dat click pe link, dar internetul meu este atât de prost încât într-un min nu s-a încărcat nimic și m-am lăsat păgubaș!
@BaGheRa,
Mișcă-te și tu mai spre România, dacă vrei internet bun 🙂
@Laura, am vrut la un moment dat să vin înapoi, dar după câteva interviuri pe care le-am trecut cu brio, atunci când mi-au pus în față suma pe care trebuia să o câștig lună de lună vs ceea ce îmi cereau să fac… am zis că sunt bine și cu internetul acesta mediu spre prost.
Doamnița de lângă mine este ok cu ceea ce fac așa că sunt bine 😉
Mulţumesc pentru pdf, am citit-o pe nerăsuflate, aş putea să spun chiar că s-a citit singură.
Complicată fiinţă omul, plin de emoţii, de gânduri. Şi da, creierul e păpuşarul, dacă el o ia pe arătură, se duce naibii spectacolul. Vindecarea creierului şi echilibrarea proceselor mentale cu ajutorul medicamentelor, a psihologului, cu suportul familiei, al prietenilor etc. mi se par şi mie o prioritate.
Sigur, există oameni care nu se simt confortabil să participe la şedinţele cu un psiholog, la fel cum există şi psihologi doar cu numele. Ideal ar fi ca fiecare să îşi găsească drumul spre echilibru mental în moduri care i se potrivesc. Şi să încerce tot ce e posibil pentru a-şi pune creierul pe picioare.
Mă bucur că în ultimii ani tendinţa este de a şterge stigma nedreaptă de pe tot ce înseamnă probleme psihiatrice / psihologice. Deşi în Ro mentalităţile se schimbă greu, observ totuşi progrese, în special în rândul tinerilor. O mentalitate raţională plus progrese medicale ce sper că vor veni în anii următori, ar contribui la a face oamenii stăpâni pe viaţa și acțiunile lor. Şi cum doar o viaţă avem, ar fi bine să o trăim în cunoştinţă de cauză.
@Solandi,
Căutarea și găsirea unui bun terapeut psiho- este la fel de problematică cum e căutarea unui medic bun pentru orice durere/disciplină medicală.
Unii au noroc și găsesc mai repede, alții încearcă pe pielea lor câțiva medici până îl găsesc pe cel mai competent.
Dana îmi spunea că un bun terapeut stabilește (cu pacientul) la primele ședințe scopul terapiei și planul de desfășurare. Și-l urmează întocmai, dacă amândoi sunt corecți. Terapia poate dura 5 – 10 ședințe sau 3-4 ani (ca și în carte). Așa cum o răceală trece într-o săptămână iar o afecțiune mai gravă are nevoie de luni/ani de tratament.
La mine treaba cu psihoterapia e complicată. Pe de o parte, o recomand și cred că poate fi de un real ajutor în anumite momente ale vieții. Pe de altă parte, paradoxal, educația și anturajul de tip „we don’t do that here” (Wakanda memes style) cred că și-au pus amprenta destul de mult asupra mea, așa că nu prea mă văd apelând la psihoterapie. E drept că, de cele mai multe ori, inclusiv în cazul meu probabil, este mai important ca cei din jur să își dea seama că o persoană are nevoie de psiholog și să-l convingă pe cel în suferință de necesitatea unui asemenea demers, pentru că bănuiesc că „pacienții” sunt cam ultimii care își dau seama de asta.
Dacă cei din jur, anturajul, familia, rudele, nu realizează acest lucru sau, specific educației noastre, nu cred în așa ceva, atunci nu se apelează la așa ceva decât când e prea târziu.
Ca să răspund și la cealaltă întrebare, cunosc cazuri de oameni cărora le-a făcut bine psihoterapia, cunosc și oameni cărora le-a agravat starea, și cunosc și câțiva care ar avea nevoie, dar nu apelează.
@Ionuț,
Azi, când suntem mult mai informați, știm bine că în multe cazuri ”a fost prea târziu” să se mai facă ceva.
Îmi vine în minte Mădălina Manole, care, poate, ar fi avut altă soartă dacă cei din jur ar fi îndrumat-o către un psihoterapeut.
E duminică, pot și eu să miaun chiar ca pisica: ideea destăiunirii greutăților psihologice nu e nouă. Că ne place sau nu, în ideea religiei nimic nu e nou. În curriculum-ul religios treaba asta se numește „spovedanie”.
Ceea ce vreau eu să scot în evidență e faptul că e un lucru bun, indiferent din ce unghi privești. Tu te descarci, un semen de al tău ascultă, ldacă nu e vorba despre o crimă totul este neschimbat ș.a. Vorba noii generații: win- win. Sau se schimbă?
@VictorR,
Spovedania aia religioasă e similară cu povestirea problemelor tale unui prieten – asta dacă prietenul are și inspirația să zică la final ”ești iertat, fiule”. Sau, mai prietenește, ”las-o naibii, că există păcate mai mari pe lumea asta, relax” 🙂
Dar nici preotul, nici prietenul nu-ți vor spune CE să faci ca să-ți revii (din depresie, anxietate ș.a.)
@Laura, zice al ceva acolo cu religia. In fapt, multe sarcini care astazi au discipline atribuite, inainte de existenta lor sau de difuzarea lor in masa, erau ale bisericii. Care biserica nu e ca le-a inventat ea, tot de la altii le-a luat, vezi filozofii, medicina antica etc. Insa e de apreciat faptul ca cineva din ctitorii bisericii a considerat ca e important sa le includa in practicile cultului intru (mai) bunastarea poporului. BIne, ca apoi s-au invatat sa traga si foloase din asta, e alta poveste, dar sa zicem ca initial a fost buna-vointa 🙂
Astazi, insa, ar trebuie sa fie depasite si manuite de profesionisti
Mda … fusei p’acolo și m-aș mai duce …
Mie … o psihoterapeută și un ○ mi-au schimbat viața. N-am cuvinte să le mulțumesc. 🤗
@HM,
Și un… ce??
…rc! 🤪🖐
îhîm, bine că m-ai lămurit 🙂
@Laura, fiecare persoană citește ce vrea… Eu spre exemplu am citit un „ou” la prima vedere și am revenit să văd dacă îmi pot da seama din context ce ar putea însemna.
Acum, ce legătură are marfa cu ambalajul este altă mâncare de pește.
Sunt curios cum ați citit voi ce a scris @Habar!
@BaGheRa,
Am citit un cerc mic-mic și misterios 🙂
Cerc.
Dar as vrea detalii.
Dezvoltă ,,o psihoterapeută și un cerc”.
Cerc vicios, cerc de prieteni, cerc …
@Solandi,
Taci, că te bagă în spirala vieții de-amețești 🙂
Laura, spirală, ne-spirală…. până nu aflu nu mă.las.
Cerc de ○ 👋 … vorba englezului .. shakin’ hands🤭
@HM,
Așa ceva!… nici n-am cuvinte să-mi exprim indignarea 🙃😂
Senzația aia de musca lui Schrodinger pe căciulă. Nu știam de unde e.
Dar ce ai mai săpat în negura timpului, uitasem.
Curat murdar ○
mda. Am citit doar primul capitol al cartii, dar sper sa pot sa o citesc pe toata. Pt mine e triggering. Am traume de care stiu si probabil si de care nu stiu sau pe care nu le-am constientizat complet, cu ale caror consecinte am invatat sa traiesc si sa le accept. Desi, pentru mine, sanatatea mintala e cel putin la fel importanta ca cea fizica, daca nu mai mult chiar, eu personal nu am fost la psiholog. Unul din motive este faptul ca atunci cand ar fi fost cazul sa merg, adica in tinerete, in Romania nu aveai access la asa servicii, iar in plus, aveai de-a face cu stigma legata de asta. Acum, la varsta adulta, am acces la psiholog, insa imi este frica. Stiu ca asta m-ar arunca intr-un vartej din care nu stiu cat mi-ar trebui sa ies si sa functionez iar in paramentrii aproape normali, iar in momentul asta al vietii mele nu imi pot permite asta. Sa zicem ca pana la varsta asta am invatat singura „ma repar” cumva, sa ma alin singura acolo unde nu e loc de reparatii, sa ma iert cand nu pot face altceva, sa accept faptul ca traumele produse de altii nu sunt vina mea si nici nu puteam face nimic in privinta asta, sa accept ca traiesc intr-un anume fel si din cauza traumelor mele, dar ca am facut si greseli tocmai din cauza bagajului ce-l tarai dupa mine. Daca as incepe terapia, cel mai probabil tot mecaniscmul asta pe care mi l-am construit singura ca sa pot functiona ar fi demontat si luat de la capat, ceea ce ma sperie si efectiv nu imi pot permite. Eu sunt ca ala ce si-a rupt piciorul si n-a mers la medic, s-a vindecat stramb dar merge. Ca sa-l vindece „corect” ar trebui rupt din nou.
In schimb, tocmai pt ca pun sanatatea mintala pe primul loc, copilul meu a avut parte de terapie imediat cum am vazut primele semne de depresie. Evident ca a ajutat-o mult, dar mai important de atat, stie ca poate cere ajutor in orice moment din viata. Nu trebuie sa-si macine singura starile/sentimentele/ranile/traumele etc, e suficient sa intinda mana ci cineva o prinde.
P.S: asta cu crescutul in mentalitatea „nu exista nu poti, doar nu vrei” mi se pare cea mai toxica chestie care exista, ba chiar as pune-o pe acelasi nivel cu abuzul din partea celor care isi cresc copiii in stilul asta. Cea mai dobitoaca chestie ( si aici e loc de scris pagini si pagini despre de ce zic asta”).
@Singlemom, vezi tu… fiecare înțelege absolut ce vrea din tot ceea ce citește, vede anumite chestii și se concentrează doar pe alea în funcție de experiențele trăite. Acum dacă sunt pozitive sau negative, fiecare vorbește din punctul lui de vedere.
Unde tu vezi toxic eu văd pozitiv pentru că în cazul meu totul a fost pe pozitiv și pe constructiv. Uite un exemplu de nu există nu pot ci nu vreau pe care eu nu îl consider toxic și nici abuz – câteva piese de lego nu intrau cand eram mic. Eram grăbit și nu intrau. A venit taică-miu, mi-a spus asta și prin puterea exemplului mi-a arătat că se poate calm pe un ton adecvat fără tipete și urlete. De fiecare dată când mi-a spus asta, mi-a și arătat cum ar trebui făcut. Pe urma s-a putut! Nu mi-a cerut niciodată marea cu sarea sau chestii absurdr ci doar lucruri posibile pentru care trebuia doar să faci un pas in spate.
@baghera,
nu ma refeream in speta la tine, ci la principiul asta in general. Sunt unele cazuri fericite – iar ca prin „cazuri fericite” nu vreau sa zic ca principiul asta a si functionat acolo unde nu era baza, ci vreau sa zic, de fapt, coincidente fericite, adica s-a intamplat ca parintele sa impinga copilul sa faca ceva ce el, la baza, avea deja (gen talent, aptitudine, capacitate etc). Dar chiar si in cazul asta consider ca merita folosita alta strategie, tocmai pt ca nu stii unde se termina capacitatea copilului, si risti sa devii din caz fericit, caz nefericit, unde fortezi, iar rezultatul va fi unul traumatic pt copil, neobtinand altceva decat sa il faci sa se simta un inadaptat sau incapabil (zic doar doua, dar sunt mult mai multe), lucru care in viitorul lui se va manifesta in fel si chip. Iar ca sa scape de toate astea, va avea de instrumente aka terapie.
In exemplul dat de tine, tatal tau ti-a aratat ca folosind calmul gasesti solutii acolo unde par a nu fi. Asta e alta treaba si e foarte sanatoasa.
@singlemom, eee… mă bagam și eu în seama, că mă simțeam cu musca pe căciulă 🙈