Când, la o cafea și-un biscuite, pe oameni îi lovește filozofeala, discuțiile dezvăluie situații de viață incredibil de diverse, numa’ bune de comentat. Asta ni s-a întâmplat mie și lui Cătălin Fdd, rezultând poveștile de mai jos.
Elena lui Cătălin
Pe Costel l-am cunoscut într-o zi călduroasă și senină, pe peronul gării din Fălticeni unde ne adusese Lenuța, verișoara mea, pe mine și pe frate-meu. Aveam probabil 12-13 ani, era vacanța de vara în care părinții ne lăsau câte două luni la țară și în care ne rupeam de lumea noastră obișnuită ca să intrăm în cea a bunicilor, cu fân cosit, mers cu vaca la păscut, făcut case la pisici și călătorit cu trenul cele 3 halte până la Fălticeni.
Costel era prietenul Lenuței, chestie pe care am acceptat-o firesc, ca pe ceva normal, pentru că, nu v-am zis, Costel era cel mai bun om pe care îl cunoscusem vreodată. Cu un zâmbet blând, cu dragoste și grijă în orice gest către noi, vesel mereu și cu glume pline de auto-ironie. Pe lângă asta, eram nemaipomenit de mândru să merg lângă el pentru că îl cunoștea tot târgul (”e mic Cataline, nu avem nici autobuz, e normal să ne știm toți”). “Salut Costele”, îl mai striga cineva de la un balcon, „să trăiești Costele” îl saluta alt trecător.
Cu Costel am fost prima dată la ștrandul din oraș, tot el ne-a întrebat dacă ne-am plimbat vreodată cu tractorul (nu, unde era să ne fi plimbat, noi eram băieți de oraș) și a rugat un prieten să ne ia în spatele scaunului și ne- a zgâlțâit pe străzi de eram cei mai fericiți copii. Tot un amic de-al lui ne-a dat un tur cu o mașină de epocă, pe străzile pietruite mărginite de copaci bătrâni.
Cu Costel era însă o singură problemă în ochii unchiului, dar mai ales ai mătușii mele: era țigan. Iar pentru mătușă-mea, țiganii și jidovii erau oameni răi de care trebuia să te ferești și în niciun caz unul de acest fel n-avea voie să o ia pe vară-mea.
Rudele mele chiar aveau suflet foarte bun, erau însă tributare unor prejudecați vechi de când lumea, la ei acolo…
Pentru mine la acel moment era ceva neimportant… Lenuța și Costel erau fericiți când se vedeau, eu eram fericit să fiu cu ei și totul părea așa cum trebuia să fie.
Lenuța a făcut cumva și l-a prezentat pe Costel și părinților mei. Le-a plăcut mult firea lui deschisă, dar mi-au spus că ei nu pot interveni peste ce spune mătușa Maricica sau alte rude de-ale noastre. Mai târziu am înțeles cutumele locale în privință autorității fraților mai mari în familie, taică-meu fiind ultimul născut între 9 frați.
Lucrurile însă nu aveau să rămână în zona asta de relativă acalmie…
La o nuntă ce a avut loc la noi în neam, Lenuța a venit cu Costel de braț la biserica veche, ctitorită de hatmanul Arbore. În șocul ce a străbătut mulțimea, mătușă-mea i-a cerut să plece imediat, iar un alt frate, nenea Vasile, i-a făcut un scandal monstruos, cu cuvinte grele.
M-a cuprins o revoltă până la lacrimi și cu ciudă am strigat la nenea Vasile:
“Ce va băgați voi? Habar nu aveți de nimic! să îi lăsați în pace, că se iubesc și Costel e cel mai grozav băiat, sufletist și care ține la Lenuța din tot sufletul!”
…Nu știu dacă vă puteți închipui o hărmălaie care se stinge și toți amuțesc ca prin farmec. Văd încă chipul înmărmurit al părinților mei, pe nenea Vasile rămas complet blocat, o tăcere țiuitoare… pe care tot nenea Vasile a spart-o, izbucnind în râs și spunând, rezemându-se de gardul de cărămidă al bisericii: „Măi, ia uite la el.. ei, o fi având el ceva dreptate de e așa înflăcărat…”
Eu am aruncat o privire dezamăgită în direcția alor mei care nici acum nu scoseseră niciun cuvânt de sprijin, apoi m-am alăturat Lenuței și lui Costel și am început să coborâm drumul către halta satului. Pe peron, Costel o rugă blând „Hai cu mine Lenuță, să plecăm de aici…” Lenuța, hohotind cu lacrimile șiroaie pe obraz „nu pot Costele, îs părinții mei, îi mămuca mea” „Hai Lenuță…” „Nu pot!” Și eu stăteam lângă ei și îmi curgeau și mie lacrimi șiroaie…
S-au căsătorit până la urmă că nu s-au dat bătuți de gura lumii. Mătușă-mea și restul familiei nu numai că l-au acceptat, dar au început să îl iubească și să îl aprecieze pe Costel drept omul care era, dincolo de culoarea pielii. S-au adunat anii, cu zecile, iar Costel nu a păstrat deloc ranchiună, i-a iubit și i-a respectat și le-a fost sprijin până în ultima clipă.
Când mai ajung la ei din când în când, în vechea curte a copilăriei mele, Costel mă invită sub nucul din gradină să bem un vin de al lui și să mă privească cu aceeași blândețe și dragoste de când eram mic și îl țineam de mână mândru, prin târgul prăfuit al Fălticenilor…
Elena Laurei
A bătut-o 22 de ani. A bătut-o înainte de căsătorie, a bătut-o în ziua nunții și apoi ani în șir, până când, pe la 35 de ani ea a rămas fără dinți în gură, împrăștiați de pumni în episoade violente la care erau martori cei 3 copii ai lor. O cheamă Lia (o Elena alintată cu acest diminutiv) și este verișoara mea. M-am întâlnit recent cu ea, nu ne mai văzusem din secolul trecut, din vremea când eu eram un copil și ea adolescentă. Pe-atunci ne intersectam la bunica și, din cât îmi amintesc, primii pași de dans de la ea i-am învățat – exersa cu mine în oglindă ca să fie pregătită pentru petrecerile la care abia începuse să fie lăsată de maică-sa.
Lia, de pe la 15 ani nu s-a mai agitat cu școala și, ca pe majoritatea adolescenților, o preocupau mai mult gașca și distracția. Viața ne-a dus pe căi diferite, mulți ani n-am mai știut nimic despre ea, doar din când în când o mai pomenea cineva din familie, iar veștile erau cam vagi și deloc bune.
Am revăzut-o anul ăsta și mi-a povestit calvarul vieții ei și traumele pe care le-a suportat.
Pe la 19-20 de ani avea o minunată relație cu un tip cu multi ani mai mare decât ea, navigator. La vremea aia Lia locuia cu mama ei și cu tatăl vitreg. Presiunea familiei îi dicta că relația asta nu e bună, că-i prea mare diferența de vârstă, chiar dacă cei doi se iubeau și se înțelegeau foarte bine. Din cauza tocatului la cap și a certurilor, Lia decide să plece din casa părintească și s-a mutat cu chirie la 3 străzi distanță. A dat din lac în puț.
Probabil chiria mică a încântat-o și așa a ajuns să locuiască în casa unor țigani. Frumușică, cu pielea albă și ochi focoși, ușor influențabilă, a fost o pradă ușoară pentru unul din băieții gazdei, așa încât în scurt timp Lia s-a trezit aproape prizonieră într-o familie mai disfuncțională decât a ei, cu un iubit acoolic, o soacră afurisită și un socru damblagiu. Încă nu făcuseră nunta când i se interzisese să iasă din curte neînsoțită. Pare bizar că așa ceva se întâmpla în buricul unui oraș mare, dar erau vremuri când nu exista telefonul mobil, nici internet, iar educația, dacă exista, plătea tribut unei mentalități în care patriarhatul însemna putere, stăpânire, violență și frică.
Am întrebat-o de ce a mai făcut 3 copiii în condițiile astea? Nu unul, ci trei! N-a avut de ales, cel puțin în bucata aia de viață pe care o trăia atunci. Probabil că, pe lângă pumnii încasați în cap și loviturile picioarelor în burtă și coaste, violul nici nu se mai simțea ca un abuz, ci doar ca o anemică potoleală a scandalului devenit rutină. Pe copii nu-i atingea, dar ei erau martori la tot circul ăsta oribil și așa au crescut. Când băiatul, la 17 ani, a ridicat mâna la taică-su să-și apere mama, abia atunci s-a umplut paharul cu necaz al Liei și a decis să fugă. Și-a luat copiii cu ea și dusă a fost.
Din păcate, mama ei n-a primit-o. De frică! De frica animalului de ginere care putea veni oricând cu scandal, cu spart uși, geamuri, urlat, țipat, ridicat cartierul în cap. Lia, fără o pregătire profesionala, fără o meserie (când s-o facă?), s-a adăpostit și a trăit cu cei 3 copii într-un depozit al unei rude. S-a angajat, a muncit din greu și a supraviețuit, reușind să-și țină copiii aproape chiar și în condițiile astea vitrege.
N-a divorțat niciodată – de unde bani pentru asta și cine mai avea curajul să dea ochii cu nebunul bătăuș? Au trăit despărțiți până ce el a murit ca un boschetar, bolnav, beat și căzut prin șanțuri. În urma lui i-a rămas o pensie de urmaș, infimă, ca ”răsplată” pentru tot chinul suportat. Copiii ei sunt acum adulți, fiecare cu familii întregi și funcționale. Lia se bucură de cei 4 nepoți și este considerabil ajutată financiar de copiii ei – altfel n-ar avea din ce trăi.
Acum e bine. Dar când povestește se crispează și, fără a fi o sentimentală melodramatică, involuntar îi dau lacrimile. A scăpat de bărba-su, dar amintirea violențelor n-o poate șterge nicicum. Teroarea i-a intrat în oase, frica a fost constanta emoțională a vieții ei.
Cei din familie i-au reproșat că nu trebuia să se încurce cu un țigan, că așa sunt ei, violenți și scandalagii. Nu cumva e un clișeu, o prejudecată? Oare contează etnia? Sau contează mai mult educația, mediul și mentalitatea? Și toleranța femeilor la astfel de derapaje grave.
Ce-ar fi dacă de mâine (sau de azi, sau de ieri) nicio femeie n-ar mai tolera niciun gest de abuz fizic și emoțional? Pur și simplu, la cel mai firav semn de violență să plece, să dispară, să rupă pisica-n două. Oare pe cine ar mai abuza bărbații – ăia care o fac, că nu-s toți cretini, doar o parte. O parte suficient de mare care insuflă atâta frică în femei și copii, cât o bubă mare și supulentă a unei societăți (foste?) patriarhale.
”Ce o să spună lumea?” Asta contează pentru prea mulți, nu ce simte propriul copil. „Ce o să spună lumea?” Prea mulți se pleacă în fața părerii celorlalți, a unor judecăți făcute de alții. „Ce o să spună lumea?” Viața e una și ne e dată să o străbatem cu capul sus. Viața e dreptul fiecăruia la fericire, la un loc sub soare. Noi alegem dacă să luptam pentru asta sau să o îngropăm sub un maldăr de vorbe vechi, urâte, grele și pline de răutate: „Ce o să spună lumea?” – contează? Și dacă da, cât de mult? Se pare că „Ce o să spună lumea?” trasează încă vieți și destine.
Foto: Pexels
Bună dimineața, abia aștept să citesc pe îndelete când m-oi întoarce de la muncă!
Si eu…
Chiar îmi era dor să citesc pe aici, dar nu mă așteptam la asta. Greu subiect. Mai citesc încă o dată și poate mă încumet să spun ceva.
Cata tristete si revolta genereaza lectura asta! Plang pentru neputinta victimelor si ma revolt ca nu pot opri agresorii!
Din păcate „ce zice lumea” cred că a distrus mai multe destine decât războaiele.
Gura lumii nu o poți umple nici cu … completați voi.
În antiteză cele 2 personaje de etnie. Oricum ar fi cineva într-un anumit moment al vieții lui sunt convins că tot își va da arama pe față a la long. Drept urmare nu privii cu ochii, nu judeca cu mintea, ci ascultă-ți inima când îți iei decizia ce îți va marca viața. Nu te grăbi ca fata mare la măritiș, dar nici nu aștepta ca felinarul în gară, îndrăznește să prinzi chiar și ultimul tren.
Prea grav și fad articolul🤪 nu lasă loc de polemici și șușanele. Păi cum e posibil așa ceva, a?
@HM,
Grav, da, pentru că violența domestică e o boală gravă a societății.
Fad? Asta ține de talentul autorilor, atât s-a putut. Data viitoare încercăm șușanele 🙂
@Laura, tu acum stai să te uiți în gura lui Habar?
@BaGheRa,
Chiar așa! Nu vreau să-i văd cariile 🙂
Mdea subiect cu dublu sens. Pe deoparte, rasism, iar pe cealaltă parte… violenta.
Cel mai bun prieten al meu de bagabonțeală și distracție, în copilărie, a fost un țigan. Am fost ca frații până când la un moment dat ne-au despărțit 2 gagici. Am avut gagică țigancă… am trăit aproape toată copilaria și adolescența printre țigani și pot spune că sunt oameni și oameni. Poți fi și român și să fii „țigan” ca și comportament.
Legat de bătăi… parerea mea este că totul ține foarte mult de educație. De aici pleacă totul…
Să lovești pe cineva mai slab ca tine, mi se pare cel mai penibil lucru pe care l-ar putea face cineva vreodată! Indiferent cât de mult te-ar supăra persoana respectivă.
Vorba lui Jack, chiar îmi era dor să citesc pe aici.
Despre prejudecăți, abuzuri și gura lumii se poate vorbi mult, e plină istoria omenirii de astfel de exemple. Mie îmi place să simplific lucrurile, la maxim. În afară de „ce e rău și ce e bine, tu te-ntreabă și socoate” nu cred că ar trebui să conteze altceva. Da’ mai e mult până acolo pentru că am ajuns să cred că avem o genă ceva sau un, doi spre treișpe neuroni care ne activează frica inconștientă de gura lumii. Asta e senzația mea, pe bune, gura lumii e ceva organic, fiziologic, neuronal etc. care ne paralizează ceilalți neuroni, un mecanism care nu poate fi controlat voluntar. Nu vi se pare?
@Mona,
Cred că ținem cont de ”gura lumii” din nevoia de a fi acceptați/integrați în mediul social.
Așa cum nu ieșim pe stradă în pijamale că ”ce zice lumea”, ne ajustăm deciziile de viață oarecum în concordanță cu cutumele societății. Uneori nimerim bine, alteori prost.
Am stat cu sufletul la gură până la finalul poveștii lui Cătălin. Îmi era teamă să nu se fi transformat Costel într-un soț abuziv. Pentru că… prejudecăți. Mă bucur că a rămas la fel ca în tinerețe. ❤️
Cât despre povestea ta, Laura, am cunoscut atâtea Lii… La o scară mai redusă am și în neam exemple. Mă doare sufletul pentru aceste femei care acceptă violența și reușesc prea târziu sau deloc să scape de teroare (cum ar fi directoarea de grădiniță omorâtă de soțul ei acum câțiva ani). Brute sunt în orice nație, nu deținem noi românii sau țiganii monopolul. Copiii,din păcate, sunt traumatizați și foarte greu își vor forma relații funcționale. Cunosc un tip care a crescut cu tată abuziv (îl bătea și pe el și pe maică-sa), este divorțat pentru a doua oară și are câte un copil cu fiecare dintre neveste.
Mă bucur că trăim într-o perioadă în care nu mai este o rușine să divorțezi. Astfel îi dai șansa celui de lângă tine să aibă o viață mai bună cu altcineva. Și îți dai și ție aceeași șansă. Decât să ajungi la certuri zi de zi și, Doamne ferește, bătăi mai bine pe drumuri separate. Eu sper să ne pese din ce în ce mai puțin de ce zice gura lumii. Nimeni nu trăiește cu tine în casă pentru a vedea situația reală. Sunt oameni care par bunătatea întruchipată în societate, dar în familie sunt la polul opus.
Mama avea o colegă de serviciu pe care soțul ei o bătea crunt din cele mai stupide motive (că nu i-a plăcut ce gust avea mâncarea de ex). Asta am aflat la ceva timp după ce ne-a făcut o vizită. Părea cel mai de treabă om. Ne-a adus cadouri, glumea cu noi, nimic nu trăda faptul că e un nemernic. Au divorțat la un moment dat când fiica lor avea câțiva ani. Ea nu s-a recăsătorit niciodată, el da. Ah, și individul era inginer, nu unul fără educație cum te aștepți de cele mai multe ori.
@Blanche,
Tot dintr-o prejudecată, considerăm că oamenii cu mai multă carte ar trebui să aibă un comportament social mai bun. Studiile pot cizela o persoană, dar nu vor înlocui educația de bază.
Am putea să începem cu rasismul și apoi să mă refer la violența domestică.
Ca și @baghera am trăit printre țigani. La noi in Ploiești Vest le dăduseră comuniștii apartamente iar ei stăteau in cort in spatele blocului iar in apartamentele de la parter țineau caii. Pe vremea aia vedeam diferite apucături tribale, dar nu le luam in seamă aveam să le redescopăr mulți ani mai târziu in același format prin Afganistan. Ce voiam să va spun e că niste prieteni dragi au înfiat nu unul, ci doi copii la vremea aceea F4 și B8. Le-au asigurat cele mai bune condiții, educație la scoli private,, haine excursii etc. Acum au cu 10 ani mai mult B e aproape de bac și F a fugit de acasă cu… un țigan de vârstă majoră. A fost găsită cu poliția și îndepărtată fizic de individ. Dar ea tot la ăla vrea.
Nici lui B nu prea ii pasă de bac și nici de ce va face in viață (dovedind real talent la concursuri de dans sportiv ar fi fost o cale de urmat).
Pe scurt amicul meu mi-a zis, cu năduf : când am adoptat cineva mi-a zis „ai grija că aschia nu sare departe de trunchi și tiganul tot tigan ramane, chiar dacă sunt mici. A avut dreptate!”
Poate că nu contează rasa, dar el are mai multe elemente pe care să le ia in considerare, dacă dupa 10 ani mi-a spus asta🤔.
Despre violența domestică am o altă povestire care ma implică pe persoană fizică.
Aveam la muncă o colegă, măritată, despre care lumea bârfea că umblă cu un șef, cam temut de mulți. Ceva ani de zile ne salutam și mai stăteam la o țigară și cafea. Eu nu am observat ca nu mai pleca spre casă cu mașina acelui șef, deh sunt cam nătărău! Era și mai interesată de poveștile mele de razboi, că deja aveam vreo trei participări internaționale pe funcții de top, aveam ce împărtăși. Chiar nu mi-a dat de gândit nici cand acel șef a început să se ocupe mai atent de viața mea și să imi dea șuturi.
Ați ghicit, fata devenise liberă și șeful era gelos, iar eu am făcut greșeala să ma cuplez cu ea.
Bărbatul o maltrata dinainte de măritiș. A făcut nunta de gura mă-sii, ca să nu râdă tot satul de ea că erau deja tocmite invitațiile, lautarii, localul. A trăit în teroare și reproșuri că il înșală pe dobitoc până a hotărât ca mai bine o face ca să știe că acuzatiile și bătăile sunt cu temei. Ea avea vreo 38 și își dorea să fie mamă, dar nu cu mitocanul așa că a divorțat in timp ce ne iubeam (prin mansarde, ca și eu eram insurat) a divorțat când Idiotul a venit beat și a vrut să o bată, mama ei a intervenit și s-a ales cu un picior rupt, geamuri sparte, poliție etc. Mă opresc cu povestea la partea de violență. Am întrebat-o șocat de ce a tras atâta vreme: de gura lumii, de ce s-a cuplat cu șeful: a fost umărul pe care a putut plânge până a devenit la rându-i posesiv.
Urmarea… când va mai veni vorba
@Akon,
Acum m-ai făcut curioasă. Trebuie să ”aduc vorba” ca să aflăm și urmarea? Cu vreun articol specific? 🙂
Urmarea e despre cum a ajuns să îmi adoarmă vigilența (pe dracu, am fost nătărău să cred că e persoană responsabilă și își ia anticoncepționalele) și cum am aflat prin luna 7 că voi fi tătic.
S-a mai discutat pe aici, tangențial
Sunt multe semne care ar fi trebuit să imi dea de gândit, dar eu iubeam pătimaș la 45. de ani.Se intampla acum 15 ani e posibil ca timpul să fi distorsionat amintirile.
@Akon,
Bun subiect de discuții: iubiri târzii, ce vrea El, ce vrea Ea… 🙂
Go for it!
Vedem ce imi amintesc. Vorba poetului – porc: de-o eternitate și ceva toate femininele vor „pace”