Până de curând, consideram că a fi punctual la o întâlnire e o formă de respect pentru tine și pentru cei din jur. Consideram că e bine, e frumos, e politicos, e respectuos, e corect să fii punctual/ă. Mă iritau cei care întârziau și-i apreciam pe cei care nu. La prima întâlnire cu soțul, țin minte că am ajuns cu 10 minute mai devreme. El era deja acolo. O, frumos, o bilă albă. 😃
Când ne-am căsătorit, fotograful care realiza albumul cu poze de la nuntă, avea în scenariu o fotografie în care el trebuia să se uite la ceas. Ca și cum, vezi Doamne, mireasa întârzie, în timp ce mirele o așteaptă pe treptele bisericii. Pfff.
Eu detest să întârzii, așa că deseori ajung mai devreme, fie și doar cu câteva minute. Desigur, și asta e o formă de lipsă de punctualitate, dar e una cu care pot să trăiesc mai ușor decât să depășesc ora stabilită.
Maximul de lipsă de punctualitate pe care l-am trăit a fost pe vremea când lucram în vânzări. Și aveam o întâlnire cu reprezentanta unui client foarte mare, un hypermarket. La prima întâlnire, la sediul lor, m-a lăsat să aștept vreo jumătate de oră. “Clientul” și oamenii săi erau destul de cunoscuți pentru practica întârziatului, dar ca mijloc de stabilire a raporturilor de putere.
Așa că m-am dus pregătită, cu laptopul după mine și, în timpul cât am așteptat, mi-am rezolvat alte probleme, mailuri și din astea. Când a venit, femeia și-a cerut scuze și a invocat ceva motiv, la care am reacționat suav “ah, nici nu mi-am dat seama cât de mult timp a trecut de la ora stabilită”.
Maximul de punctualitate pe care mi-l aduc aminte a fost când stabilisem cu tata să ne vedem la un local pe la mijlocul distanței dintre Vaslui și București. Ca fapt divers, scopul întâlnirii era să-i predau copiii întru petrecerea unei vacanțe cu el și cu mama.
În timp ce mă apropiam de locul stabilit, îi văd mașina cum parchează. La 5 secunde după, am parcat și eu. Ne-am amuzat și ne-am felicitat reciproc. Ne-am amuzat și mai tare când ne-am mărturisit că fiecare plecase mai devreme de acasă decât declarasem inițial.
Doar că zilele trecute, copila mi-a zis în felul următor: “punctualitatea mi se pare foarte sexy”. Hopa. Inițial am râs. Că imediat m-am dus cu gândul că dacă punctualitatea e sexy, apăi atunci și cei/cele care sunt punctuali/punctuale sunt sexy, nu?
Încă n-am decis dacă să adaug sexyness-ul la argumente pro-punctualitate. Dar ideea mie mi se pare…hmmm… destul de atrăgătoare. 😀
Foto: Pexels
Nu știu dacă e sexy punctualitatea. Știu doar că e confortabilă din punctul meu de vedere. Și-mi displace profund să nu fiu punctual. Am pățit-o acum câteva zile, când deși era doar 14:58, aveam întâlnire cu cineva la ora 15:00, mai aveam 100 m până la locul întâlnirii iar persoana cu care trebuia să mă văd m-a sunat să-mi spună că el a ajuns deja acolo. O întâmplare cumva la jumătatea distanței între punctualitate și non-punctualitate.
Victor, eu nu văd non-punctualitatea in cele povestite. Sigur, unul a ajuns puțin mai devreme, celălat la fix sau tot puțin mai devreme (presupunând că viteza ta de deplasare este de cel puțin 50m/min). Ținta fiind ora de întâlnire, nu momentul întâlnirii. Tu unde vezi non-punctualitatea din această întâmplare?
Îmi place să fiu punctuală și cei cu care am întâlnire să fie și ei punctuali (un +/- 3-5 min. se iartă).
Îmi displace ne-punctualitatea manifestată ca instrument de control. Întârzieri intenționate cu scop de a-i crea celuilalt un disconfort și/sau o emoție pe care ulterior le exploatezi.
Deranjantă e orice întârziere, dar cele mai umilitoare mi se par cele provocate de medici. Cred că într-o proporție covârșitoare, dacă un medic are program cu pacienții de la 9 la 14, toate ”programările” sunt fixate între 9-11 și el vine la 10. Au ăștia o plăcere perversă în a vedea buluceală la ușa lor, ceva de speriat.
Cu nosc o singură excepție: dentista mea, impecabil de punctuală 🙂
Eu nu iert. Bine, nu e ca și cum plec și nu mai vreau să aud vreodată de acea persoană (foarte rar s-a întâmplat) sau îl/o raportez la poliția punctualității sau mai știu eu ce. Consecințele sunt mult mai blânde. Dar de iertat, nu iert, chit și că doar fac o observație critică. Fie și ceva de genul „hmmm, o întârziere de o secundă. Foarte nesexy! Ntz” :))
Perverșii sunt și mai de neiertat, iar critica mă tem că n-ar funcționa în cele mai multe cazuri. Consider că umilirea intenționată a oamenilor trebuie tratată ceva mai aspru. Chiar pedepsită. Cum poate fi pedepsit un umilitor de oameni, care, eventual, se află și într-o poziție cu putere și influență? Food for thought.
@Anduța,
De preferat să-i iei puterea/influența. Sau să fie pus frecvent în situații similare. Din păcate, asta e foarte greu spre imposibil.
Laura, mi-am adus aminte de o fază. Avem o cunoștință, medic pediatru în Salonic, în poziție destul de sus în cadrul spitalului în care profesează. I s-a făcut rău într-o zi acasă și a chemat ambulanța. Personalul de pe ambulanță s-a purtat execrabil cu ea, a fost șocată. Ulterior, le-a făcut super reclamații și unul dintre reclamați a sunat-o, cu rugămintea să nu-i distrugă cariera și cu argumentul „nu știam că sunteți medic”. Pfoai, a luat foc. „Eu nu eram medic, eram pacient!” Evident, nu și-a retras nicio plângere, ba chiar nu m-aș mira să-și fi intensificat eforturile de a se asigura că reclamația se soluționează și nu e ignorată sau uitată prin vreun sertar. Revenind la medicii care-și bat joc de pacienți, eu una tare mă mir că colegii lor nu reacționează. Glumesc, nu mă mir deloc. Totuși, nu mi se pare deloc imposibil să-i diminuezi sau chiar să-i iei puterea unui abuzator sau, de ce să nu visăm, să-l educi în a nu mai fi abuzator. Căci da, un medic care are programări de la 9 la 11, dar el vine la 10, comite un abuz. Cu intenție sau fără, e un abuz. Un abuz împotriva căruia pacienți fără putere și influență greu se pot mobiliza și reacționa eficient, mai ales dacă nu au alternative. Dar pacienții cu putere și influență ar putea lejer să o facă. Desigur, dacă nu sunt tipul de pacienți care-și folosesc puterea și influența exclusiv în interes propriu.
Daca e ceva pe lume ce urasc cu adevarat, apoi nepunctualitatea e. Urasc sa astept daca am stabilit o anumita ora. Eu ajung intotdeauna 5/10 minute mai devreme, pentru ca presupun ca pe drum imi pot aparea diverse si plec mai devreme ca sa evit intarzierile. Nu pretind sa ajunga si contropartea mai devreme, dar din momentul in care a batut ceasul ora intalnirii si tu nu ai ajuns, incep sa se adune bile negre.
Aveam pe vremuri o prietena mereu intarziata. Stabileam sa ne vedem la ora x, ea aparea dupa 15/20 minute sau mai mult. O sunam, mereu cate o scuza, ba ca a trebuit sa faca nu stiu ce in ultimul moment, ba ca a uitat ca tre sa se opreasca nu stiu unde. Intr-o zi trebuia sa o iau de acasa si sa mergem impreuna la o chestie destul de importanta. Ajung la ora stabilita, o sun, ea: acu ies. Trec 10 minute, nimic. O sun iar, ea: acu imi pun incaltarile si vin. Mai trec 10 minute, nimic. Deja ma isterizam. Asa ca pornesc masina si plec. Dupa 10 minute ma suna ca unde sunt. Pe drum unde trebuia sa fiu deja cu juma de ora in urma! Nu-i venea sa creada ca plecasem fara ea. Rugaminti sa ma intorc, alea alea, teapa. Nici vorba. A fost cea mai dulce razbunare :)) Dupa asta macar se stresa sa ajunga la timp, chiar daca tot intarzia dar doar cateva minute.
In ultimii ani am devenit mult mai drastica. Nu mai astept, max 5 min. N-ai venit, pa, lipsa de respect. Singurul loc unde tre sa astept e la medici, evident. Dar n-am incotro. Noroc ca nu am treaba pe la ei prea des.
Am trăit și eu experiențe de genul cu o prietenă pentru care întârziatul era regulă. Maximul a fost tot așa, când am trecut să o iau de acasă, pentru a merge împreună undeva. Întâlnire stabilită la o ora X, i-am dat mesaj când am plecat eu de acasă cu timpul estimat de aplicație că ajung la X fără ceva și reminder la 10 minute înainte de ora stabilită. Și tot a trebuit să aștept. Vreo 30 de minute! Când a venit, într-un sfârșit, am provocat o ceartă monstru, în care ea susținea că a așa este ea și nu se poate schimba, eu susțineam că este inacceptabil așa ceva și că, poftim, nici eu nu mă pot schimba. Că nu accept să mă simt ca și cum și-ar bate joc de timpul meu și, implicit, de mine. Deci, ce facem? N-am ajuns la o concluzie, dar ulterior, a devenit semnificativ mai preocupată să nu mai întârzie și chiar să reușească. Iar eu am căutat să-mi schimb și eu puțin intoleranța pe subiect, în sensul că să accept senin sfertul cela academic. Așa că, de ziua ei, când m-a invitat la masă, am ajuns la timp și am anunțat asta printr-un mesaj. După care am comandat și am început să citesc ceva special păstrat în eventualitatea unei astfel de situații. A ajuns cu nici nu mai știu câte minute întârziere (eu deja-mi savuram comanda, eram super chill) și un buchețel de flori. Plus scuze și cenușă-n cap. Adică te-ai mai oprit și la florărie, astfel mărindu-se timpul de întârziere? Nu, nu, le vindea cineva la un semafor și le-am luat foarte repede. Adică…flori de „iartă-mă” luate în grabă, de la semafoare? Pfff. :)))
Jungla din școala generală, pe de o parte, și sărăcia, pe de altă parte, m-au învățat să fiu mai mult decât punctual. Ajung cu minim 15 minute mai devreme la orice întâlnire sau programare.
Școala, fiindcă nimic nu era mai jenant și mai supărător decât să întărzii la oră. Intrai, toți ochii din clasă se întorceau spre tine, unii râdeau, învățătoarea sau profesorul te mustra sau facea mișto de tine, și te simțeai mizerabil. În clasele mai mari și în liceu, dacă întârziam, preferam să nu mai intru și să-mi iau absență.
Sărăcia, fiindcă nu întotdeauna aveam bani de bilete pentru meciuri sau concerte. Mă rog, vorbim de sărăcia mea proprie și personală, fiindcă eu, pă persoană fizică, nu aveam bani, nu părinții. Adică nu eram muritori de foame, dar mai existau și alte priorități. Și atunci mă descurcam fără să le cer. Cum? Păi, cu cât ajungeam mai devreme la meciuri sau concerte, cu atât paza perimetrului era mai slabă, paznicii (jandarmi, bodyguarzi) erau mai binedispuși, și erau șanse mai mari să sar un gard, să intru sau să fiu lăsat să intru fără bilet. Pe măsură ce se aglomera în jurul sălii/arenei/stadionului, paznicii deveneau fiare deosebit de atente și alerte, și riscam chiar amendă sau bătaie dacă încercam. N-am fire de păr în cap de câte ori am sărit gardurile la unitatea militară din Ghencea. Mă mai vedeau soldații, dar nefiind haos (cu minim o oră jumate – două înainte de începutul meciului) nu îmi ziceau nimic. Un puștan amărât p-acolo, care vrea și el la meci. 😁 La fel la concerte. Ajungeam devreme, existau șanse să găsesc bilete mai ieftine de la unii care nu mai puteau să meargă, sau să mă strecor prin vreun gard, să ajut vreun „oficial” la ceva și să mă bage și pe mine pe vreo ușă. Așa că m-am învățat să ajung devreme oriunde, chiar exagerat de devreme câteodată, să evit trafic, aglomerație, eventuale incidente neprevăzute, să nu alerg după mijloace de transport în comun sau taxi.
Nu mă supără întârziații, dar îmi lasă o impresie proastă, de oameni dezorganizați, care nu știu să aprecieze timp, distanțe, și care nu anticipează nimic. Mi se pare incredibil ca, în era tehnologiei, când există zeci de aplicații care îți arată la secundă cât faci din punctul A în punctul B pe jos, cu mașina, cu avionul, cu transportul în comun, cu nava spațială și cu ce mai vrei tu, să existe oameni care să întârzie undeva, nu din cauză de neprevăzut, ci pur și simplu fiindcă au plecat târziu de acasă. Am un prieten care face așa de când eram în liceu. Întotdeauna îi spunem că ne întâlnim cu o oră înainte de ora stabilită. Și tot reușește să întârzie!
La întâlnirile alea post-terminare liceu, ne reamintim mereu de chinul dirigului să-l educe pe unul dintre colegi să nu mai întârzie, întârziatul lui frecvent (că dirigul era prof de mate, clasă mate-fizică, matematica de regulă prima oră) generând vreo 10 minute ulterioare de discurs, pentru toată clasa, privind importanța punctualității în viață. Adică 10 minute de ceva ce știam prea bine deja, dar lipsă de matematică, of, of. De întârziat, întârzie și acum, când ne mai întâlnim în gașcă, ăștia din București. S-a cochetat cu ideea de a-i transmite ora greșită, dar, în final, a rămas ceva de genul: „Ne vedem la ora X. Cu I ne vedem la X+1”. Mereu reușește să ajungă după ora X, dar mai devreme de X+1. Când întârzie doar 1-15 minute se lasă cu aplauze. Și dirigul îl mai aplauda. Bine, doar când intra fix după el sau doar la câteva secunde după. :)))
Unul dintre copiii mei era extrem de nepunctual. Asa ca mereu izbucneau nemulțumiri,inclusiv la un moment dat aplicat regula ,,dacă la ora x nu ești gata, te duci cu autobuzul la scoala”, autobuz in care îți rupeai hainele și nervii la ora de maxima presiune. Si asa făceam, ca doar nu era sa întârzii zilnic la munca din cauza intarziatului. Asa ca dacă ii făceam programări la frizer, la medic, întâlniri cu noi, ii comunicam mereu +30 min. Numai ca, o data cu maturizarea a început sa devina punctuala. Și ma trezeam cu telefon: ,,de ce stau ca tuta încă 30 minute, ca nu e asta ora programata?”. Apoi a urmat neîncrederea în mine. Când comunicam o ora de frizer urma invariabil:,,ma minți, sau chiar asta e ora?”. Acum comunicam la secunda, ca suntem cu toții punctuali. Azi de ex, stabilisem o ședință de Mall, și cd am sunat la telefon la ora stabilita ca intalnire, a răspuns o voce somnoroasa, de abia trezita din somn. Era la poarta, dar ii place sa se joace cu nervii mei, ma cunoaște extrem de bine, și știe ce butoane sa apese dacă vrea sa facă mișto de mă-sa.
MAS, drept să spun, la ieșirile cu oricare dintre cei din familie, e suficient să stabilim ora de plecare și fiecare se gestionează corespunzator. Eventual se mai dă un reminder la 5 minute. In schimb, cu unul dintre copii, m-am confruntat chiar de curând cu invocarea necesității de a fi punctuală la o activitate personală, drept argument pentru a-și fi lăsat vasele nespălate in chiuvetă. “Am mâncat, mă grăbeam, ca să ajung la timp la….” Fapt ce mi-a ridicat îngrijorări privind o încărcătură prea mare a programului copilului, poate? Am propus renunțarea la activitatea respectivă, una care-i place foarte mult. S-a respins propunerea vehement, s-a recunoscut și că ar fi avut timp berechet să nu ajungă la stadiul de grabă, s-a lansat asigurarea că nu se va mai întâmpla. Plăceri personale vs datorii personale. 1-0. Urmează egalul. Da, chiar că e ca un joc. 😅
Am întârziat? Mno … aia e … treceți-mă pe răboj 🤪 Cândva punctualitatea conta și pentru mine în asemenea măsură încât mă ofticam grav dacă nu reușeam să ajung la ora stabilită undeva. Capitala m-a făcut să mai las din pretenții și să aplic regula sfertului academic de după 🤪
Da’ ce ți-a făcut dragă domnule, Capitala, de ți-a îmblânzit pretențiile? Aștept răspuns în maximum o săptămână. Abia după te trec pe răboj. 😁
Să vedeți ce sexy e și să anunți persoana care întârzie și care, culmea, ea ar avea interes mai mare de pe urma întâlnirii, că nu ai mai putut să o aștepți și ai plecat în alte treburi pe care le aveai. Dar chiar e culmea nesimțirii să nu ajungi la tinp în acest caz.
Tolerez întârzierile în limite rezonabile, în special dacă e vorba de familie sau prieteni apropiați. Și le urăsc pe cele de la programări diverse.
Eu nu întârzii, prefer sa ajung puțin mai devreme. Și să spun că abia am ajuns și eu atunci când persoana își cere scuze crezând ori ca a întârziat ea, ori ca m÷a făcut sa aștept.
Solandi, la întâlniri în care este vorba de un interes specific, am observat că ajtută mult dacă se stabilește și timpul alocat întâlnirii. Avem o oră la dispoziție și apar întârzieri? Aia e, de-aia s-a inventat graba.
Aveam un coleg pe vremea când eram arbitru căruia atunci când ne întâlneam ca să plecăm către locația unde se disputa jocul de fotbal îi spuneam cu 15 minute mai devreme. De câteva ori l-am lăsat și am plecat fără el și cu mine știa că dacă nu vine la ora stabilită vine singur 😎.
Îmi place să cred că am cuvânt și când spun ceva încerc să se întâmple ceea ce spun.
Încerci? Aveam o colegă care folosea des „promit că încerc” când era vorba de a-și respecta cuvântul dat. E adevărat că și-l respecta aproape mereu, dar cine n-o cunoștea putea intra în fibrilații. Cum adică încerci? Ori faci, ori nu faci? 😀
@Baghera,
Am un vecin catre tot imi zicea „sorry” când întârzia la plecatul împreună la muncă. Câteodată mai dădea si mesaj ca să amâne cu 15 minute. De câteva ori l-am luat peste picior, dar nu a avut efect. Până într-o zi când nu am mai raspuns la mesajul in care invoca amanatea și am plecat singur. Treaba e că i-am emis factura pentru deplasarea mașinii mele iar el a venit cu a lui, daci cheltuială dublă. Cand m-a intrebat de ce am plecat i-am spus că a dat dovadă de lipsă de respect, in formă continuată, față de mine, față de client și față de firma lui (PFA). Nu mai întârzie, chiar mă uit ostentativ la ceas, insotit de onomatopee admitative, când apare cu 5 min mai devreme. Nu pot rezista in a-i da la oase 🤣
@Anduța, mie taica-meu mi-a zis așa… ține minte de la mine un om fără cuvânt este un om de nimic.
Eu fac tot posibilul să ajung la ora stabilită, dar uneori nu depinde de mine. Că trafic, că x motive, dar de obicei atunci când am spus ceva fac pe dreaq în patru să se întâmple 🙈.
@Akon, bună asta 😂.
Până să am copii eram foarte punctuală. Pe urmă, cu cât mă stresam mai mult să ajung la ora cuvenită undeva cu atât mai mult se întâmpla neprevăzutul. Mai exact, fii-miu îmi simțea agitația și pornea o criză de nervi din „nimic”. La doctor ajung întotdeauna la timp, dacă nu ajung, sun. Dar se întâmplă extrem de rar să amân/anulez o programare. Iar cu prietenii nu ies atât de des încât să devină deranjantă întârzierea. Am un amic care stă în blocul de lângă barul meu preferat (de rockeri unde mergeam aproape zilnic până să mă mărit) și îmi zice când ajungi mă anunți și cobor (ieșim de câteva ori pe an). E mai simplu decât să mă stresez că mă așteaptă nu știu cât. Bine, avem o oră estimativă. Asta merge doar cu el (ne știm de 17 ani), cu fetele încerc pe cât posibil să nu întârzii mai mult de câteva minute.
Vara trecută, în gașca din parc, am fost solidară cu una dintre mămici care întârzia. Eu ajunsesem la timp, dacă nu chiar prima. Trebuia să plecăm în centrul orașului. Are o fată de vârsta fiică-mii și născuse de o lună un băiețel. Băiețelul l-a lăsat cu taică-su și a ieșit doar cu fata. Restul fetelor nu au vrut să o aștepte, am așteptat-o doar eu și ai mei (noi mergeam în echipă completă). A doua zi ea a ajuns la timp în parc și a întârziat fix cea care fusese mai vehementă în ziua precedentă cu un „nu mă interesează, plecăm fără ea”. Karma! A fost un festival la care ne-am dus câteva seri la rând.
Drept să spun, oamenii cu copii au un statut special în capul meu și întârzierile în aceste cazuri mă deranjează cel mai puțin spre deloc. Nu am avut experiențe cu tantrumuri sau alte neprevăzuturi care să-mi dea programul peste cap, dar sunt conștientă că asta a fost pur și simplu noroc.
Intre prieteni ne toleram intarzierile. Ultima data, vazand ca nu apucam sa ne incadram in timp pentru o intalnire, ma pregateam sa dau mesaj ca mai intarziem, dar ce sa vezi, prietenii nostri dadusera mesaj inaintea mea ca intarzie. Am scapat ca prin urechile acului de sentimentul de vinovatie ce urma sa ma incarce sufleteste. 🙂
In viata mea am intalnit toate felurile de oameni si pot sa zic cu mana pe inima ca nu am observat sa fie mai buni punctualii in raport cu nepunctualii. E peste tot o compensatie. Mai grave mi se par defectele care nu se vad cu ochiul liber. Am grija sa respect in contexte specifice ora. Dar in activitati ce tin de relaxare sunt mai Zen.