Nu-i un secret că sunt îndrăgostită de cărțile lui Zafon și de stilul lui literar. Aproape că nici nu mai contează cum se numește romanul sau subiectul lui. Pur și simplu, a-l citi pe Zafon e ca un balsam, mă absoarbe într-o lume mirifică, plină de mister, întunecimi și suspans, fără a fi dur sau agresiv. O delectare!
Marina este romanul pe care ar fi trebuit să-l citesc înaintea romanului Umbra vântului și-atunci poate m-ar fi impresionat mai mult. Poate că acesta nu e cel mai captivant roman al autorului, dar tot e unul bun datorită stilului literar neobișnuit: cald, emoționant, greu de uitat.
Cartea e marcată de tristețe, poate pentru că evocă trei povești de iubire și niciuna cu final fericit: iubirea adolescentină dintre Oscar și Marina, iubirea împlinită și dramatic frântă dintre German (tatăl Marinei) și soția sa prematur decedată și iubirea misterioasă devenită legendă dintre Mihail și Eva – un cuplu celebru al Barcelonei interbelice.
Cum spuneam, nici nu prea contează (pentru mine) firul evenimentelor din carte, pentru că scrierile lui Zafon găsesc întotdeauna două personaje absolut superbe: Atmosfera de mister și Barcelona. Ele sunt cele care dau culoare romanelor lui Zafon, oricare ar fi timpul, personajele sau acțiunea poveștii. Zafon e un geniu al narațiunii și cred că orice ar povesti, n-are cum să plictisească. Iar pentru toate astea, Marina e o carte care merită citită – un thriller gotic încărcat de suspans și nostalgie.
„Adevărul nu îl putem găsi, fiule. El ne găsește pe noi.”
„Uneori, lucrurile cele mai reale se petrec doar în închipuire…”
„Timpul face din trup ceea ce prostia face din suflet… Il face să putrezească.”
„Suntem fragili. Trecători. Rămân faptele noastre. Binele și raul făcut semenilor.”
”Pictura e o scriere cu lumină, afirmă Salvat. Întâi trebuie să-i înveți alfabetul; apoi gramatica. Doar atunci vei avea stil și magie.”
