Faze neverosimile în filme

Laura G. 15/01/2023 14 Comments

Ador filmele şi serialele. Dar urăsc scenele întunecate.

Beznă
Când cineva intră într-o incintă întunecoasă (cameră, clădire, apartament, depozit) căutând ceva sau pe cineva, niciodată nu aprinde lumina! Ăştia-s tâmpiţi? Nu ştiu unde-i întrerupătorul? De obicei e lângă intrare şi nu cred că-l mută cineva de-acolo. Instinctual, ăsta e primul gest pe care-l face orice om normal în beznă. Similar: stăpânul unei case aude zgomote ciudate în miez de noapte şi începe să caute prin toată casă. N-ar aprinde lumina nici mort, de parcă n-ar fi casa lui… merge tiptil ca un hoţ, cu o bâtă de basball/puşcă în mână, de parcă el ar fi agresorul.

Blind battle
Ecranul e-n beznă (iar!). Auzi tot felul de zgomote şi te întrebi ce naiba fac ăia acolo. Buşituri, zdrongănituri, uneori se aud împuşcături şi habar n-ai cine pe cine a descărcat arma. Aştepţi (cu ochii mijiţi) o rază de lumină ca să vezi cine mai mişcă. În scena următoare, regizorul aprinde lumina şi-ţi vezi eroul preferat în viaţă. După o luptă crâncenă şi întunecoasă, el are doar un deget scrântit, iar duşmanii sunt morţi toţi. Cred că întunericul îi omoară…

1001 articole
Lanterna miraculoasă şi alte ustensile. Nu puţine sunt filmele în care văd personaje-eroi-spioni care se descurcă în orice împrejurare. Da’ nu s-ar plânge unu’ că-i lipseşte ceva! Umblă peste tot fără nici o geantă, sau rucsac, sau mapă, sau traistă, sau o amărâtă de borsetă, nimic. Dar când dau de obstacole, au totul la îndemână. Deodată scot din buzunar o lanternă. Care mereu are bateria full. Dacă au nevoie de şperaclu, pac! apare imediat în mâna lui, nu se ştie de unde. Uneori eroul cu pricina e fugărit, hăituit, trece prin foc şi apă, iar când ajunge într-un magazin are bani să cumpere orice. Ba chiar, la nevoie, are şi fise de telefon (amărâţii ăia de americani încă mai au telefoane publice la fiecare colţ de stradă). Mai are card bancar, iar ăsta nu se pierde, nu se stâlceşte, chiar dacă eroul nostru e praf şi pulbere…

Super-smart …dar nici chiar aşa!
Spionaj. Emoţii, tensiune, suspans, enigme. Spionul-erou (de obicei american) e trimis urgent la capătul pământului (prin Orientul Mijlociu, Asia sau Europa) într-o misiune. Am zis urgent, deci n-are timp de stiudiu. Ciudat e că în orice loc ar ateriza ştie perfect topografia terenului, toate cotloanele şi străduţele, ştie pe unde să fugă, niciodată nu se rătăceşte. Conduce orice maşină cu nonşalanţa unui taximetrist autohton. Aruncă telefonul ca să nu fie urmărit şi-şi cumpără altul. Şi-apoi, nu ştiu cum, dar ştie pe dinafară toate numerele de telefon de care are nevoie. Ok, e spion, deci e deştept, are memorie bună, bravo lui! Dar chiar aşa?! Ştie orice număr de telefon (din 9 sau 10 cifre)? Ştie orice uliţă uitată de lume?

Eroul persecutat
Mai ales în filmele poliţiste, observ că eroul principal – un poliţist extrem de competent, curajos, deştept, care rezolvă toate cazurile, este într-un permanent conflict cu şeful lui. Şeful îl ceartă fără oboseală pentru orice mişcare face sau nu face. Cum naiba? În realitate, noi ştim din experienţă că cel mai “fruntaş” angajat este protejat şi apărat de şefi. Se pare că ăştia din filme sunt toţi cam ţâfnoşi…

Voi ce faze neverosimile aţi surprins în filme?