A intrat pe uşă şovăitor, cu pasul ezitând încă. A făcut o rapidă inspecţie vizuală a încăperii şi a decis să rămână. Dintre toate locurile pe care i le-am oferit să se aşeze, a ales canapeaua. Un colţ mic, aşezat lângă uşă, şi fără să se afunde în moliciunea pernelor. Gata să fugă…
Era un bărbat bine construit, între 45 şi 50 ani, încă tânăr, încă în putere. Mâinile fine indicau fără echivoc munca de birou iar hainele îngrijite spuneau tăcute că în viaţa lui este o prezenţă feminină.
Mă intriga decizia lui de a veni.
– Despre ce situaţie ai dori să discutăm?
– Vreau să mă ajuţi să pot zbura.
– Să poţi zbura?! În ce fel?
Râsul uşor i-a încălzit pentru o clipă faţa şi doar aşa am putut să-i văd privirea greoaie, ţinută cu grijă la marginea pantofilor lui îngrijiţi.
– Nu, nu să zbor eu. Să pot călători cu avionul. Dar e interesant că întrebarea ta m-a făcut să-mi dau seama că nu gândesc decât foarte îngust.
S-a lansat apoi într-un şir de constatări personale, fără legătură cu subiectul. Şirul discursului îl dezvăluie ca un bărbat inteligent, educat, erudit. Frazele elaborate şi literare îmi plac. L-am lăsat un pic să fugă de el, de mine, de întrebări…doar un pic.
– Şi de ce vrei să călătoreşti cu avionul ?
– Nu, nu vreau, dar trebuie!
– Cine zice că trebuie ?
– Serviciul.
– Serviciul ăsta spune că trebuie să călătoreşti undeva departe?
– Da…şi eu cred că trebuie.
– Şi dacă nu te-ai duce, ce s-ar întâmpla? Ai fi concediat? Râsul uşor iar s-a ivit, de sub tristeţea pe care i-o pot vedea în ochii albaştri.
– Nu, nu m-ar concedia. Insă trebuie să plec, pentru că numai aşa familia mea ar putea fi fericită.
Răspunsul mă descumpăneşte. Ce familie poate fi fericită numai dacă el este la mii de kilometric distanţă? Cum a ajuns la această comcluzie? De ce? Întrebări nenumărate pe care aş vrea să le pun pe toate odată.
– Aş vrea să-mi spui mai multe despre asta.
– Vezi, eu sunt căsătorit. Şi am o fiică pe care o iubesc foarte mult. E sensul vieţii mele. Aş face orice pentru ea. Însă cu soţia mea nu mă înţeleg deloc, ne certăm mereu. Ea nu munceşte şi îmi spune că dacă nu fac ce zice ea, divorţează de mine şi pleacă în Spania. Iar eu n-aş mai putea s-o văd niciodată pe fiica mea. Nu mai pot sta cu ea în casă, nici să divorţez nu pot, trebuie să plec cu serviciul undeva departe, să aibă bani destui ca să rămână cu mine. Aşa trebuie. Şi de asta vreau să mă ajuţi să pot calatori cu avionul, pentru că mi-e teamă de spaţii închise.
– Sigur că lucrăm imediat pe claustrofofie. Când ai simţit prima dată frică?
– Eram într-un lift şi aşa, dintr-o dată, m-am gândit că s-ar putea să mor sufocat acolo. Şi de atunci nu mai pot merge cu liftul.
– Când s-a întâmplat asta ?
– Acum 1 an.
– În ce moment era căsnicia ta ?
– Atunci mi-a spus soţia mea prima dată că pleacă din ţară cu tot cu fată şi că n-o să le mai văd niciodată…
– Ştii, vom lucra pe frica de spaţii închise, însă s-ar putea să fie nevoie să mergem puţin mai în profunzime, să discutăm de exemplu despre căsnicia ta.
– NU! Teama, furia, deznădejdea, toate s-au prăvălit în cameră şi peste noi.
S-a uitat speriat în jur, de parcă un mare pericol s-ar putea ivi de după raftul cu cărţi.
Relaţia lui crează conflicte, de care nu vrea să scape şi pe care nu vrea să le spună. De teamă, din convingerea că nu sunt răspunsuri, de groaza unor decizii ulterior regretate. O cuşcă în care singur trăieşte şi stă.
– Te-ai gândit că există şi alte soluţii în afară de divorţ? Pentru o relaţie, este bine să existe o investiţie de atenţie şi situaţia se poate îndrepta. Ce alte variante ai mai putea găsi în locul divorţului, al unei călătorii în celălalt cap de lume sau o viaţă închis într-o relaţie care te constrînge?
– Nu există variante… şi sunt foarte obosit. Sunt cu ea de o viaţă şi pentru mine e prea mult. Vreau doar să nu plece cu fata într-o ţară străină, fără siguranţă şi fără nimic.
„EA”…impersonal, fără nume şi fără afecţiune. Ce poveste ascund aceste mici elemente? Prins într-o capcană, într-o cuşcă construită de doi oameni care cândva şi-au jurat dragoste şi ajutor veşnic. Cum au ajuns aşa, doi străini închişi unul lângă celălalt? Cum au reuşit să-şi omoare unul altuia sufletele dornice de iubire? Ce răni atât de adânci şi-au făcut aşa încât nu poate vorbi despre ele?
– Bine, vei putea călători în Asia cu avionul, vom face împreună asta, însă nu vei putea vindeca total frica ta până nu o vei scoate din rădăcină.
– Ştiu, ştiu că aşa e. Insă nu pot, nu am cum să fac nimic. Ea este lipsită de inteligenţă, nu am nimic în comun cu ea, numai fata care este sângele nostru comun. Ce pot eu să lucrez în relaţia mea? Eu sunt inginer, am o poziţie de conducere, ea e o femeie simplă, fără carte, fără cultură… o dispreţuiesc. Îi sunt doar recunoscător că mi-a dat un copil.
– Şi totuşi, ai iubit-o cândva, de-asta te-ai căsătorit cu ea.
– A fost acum mulţi, foarte mulţi ani. Eram amândoi simpli şi singuri. Poate că ne-am agăţat aşa unul de altul… şi acum nu ne mai putem desprinde. Eu însă am făcut şcoală, am învăţat. Ei nu i-a plăcut să facă nimic, nici să înveţe, nici să muncească. Mi-a fost milă de ea, nu am putut divorţa când eram tânăr. Nu avea pe nimeni, nu avea unde să stea, trebuia să stea cu mine.
– Crezi că soţia ta este fericită?
Întrebarea mea lasă tăcerea să curgă. Pare că vorbeşte cu el, că îşi alege cu grijă cuvintele, poate ca ele să nu doară, sau poate ca eu să înţeleg.
– Nu cred că îşi pune această problemă.
– Este şi ea om, este femeie, are nevoie de iubire şi fericire la fel ca şi tine.
– Nu, nu cred…
Aşa cum stă şi mă priveşte, ştie că i-am deschis uşa cuştii în care se află de bună-voie. Nu pot face eu mai mult de-atât, nu pot eu forţa destine, vieţi, oameni, relaţii. Nu pot decât să ofer un sprijin. Mai mult trebuie să facă el.
Va putea călători cu avionul, va putea pleca peste mări şi ţări. Însă fericirea lui va fi tot dincolo de norii în care va urca. Sufletul va fi tot împărţit între fiica lui şi nevoia de a fi într-o relaţie sigură şi echitabilă cu o altă femeie.
Uşa cuştii lui va fi mereu deschisă şi el tot închis în ea va călători peste tot. Poate doar până într-o zi când, împins de nevoia de iubire, va reuşi să facă primii paşi dincolo de cuşca unei relaţii nefericite.
Foto: Singlemom & DALL-E
Contradictorii datele din articol.
Deci femeia aceea e cam prostuţă şi în prezent nu lucrează, dar dacă el nu face ce spune ea, ea va divorţa şi va pleca cu copilul în Spania? Cu ce bani şi cum se va întreține acolo? Şi cum să plece cu copilul în altă ţară (presupun minor, nu?; altfel nu are sens ideea) fără acordul lui ca tată? Bănuiesc că şi la un eventual divorţ, poate cere şi el custodia şi i se va acorda, dacă nu a făcut fapte reprobabile în căsnicie şi nu e pericol pentru mamă sau copil.
Nu înţeleg deloc situaţia şi lamentările lui. Şi nu e deloc onorabil modul cum o vede pe soţia lui. Deşi autoarea spune că el îşi caută cuvintele ca să nu îşi jignească soţia, el o face de fapt cu tot ce spune şi cu tot ce are de gând să facă.
Sigur că oricare dintre noi, femei sau bărbaţii, putem fi prinşi în situaţii complicate, din care nu ştim încotro să o luăm şi punem în prim plan ce e mai de preţ pentru noi (diferit pentru fiecare) – copiii, sănătatea mentală, fericirea etc. Doar că, din cum este relatat cazul de astăzi, povestea spusă de el pare cusută cu aţă albă.
Nu la psiholog trebuie să meargă, ci la avocat. Să-i explice (că el, cu toată educația și erudiția lui nu știe, oooffff) că un tată are drepturi de părinte și după divorț.
După aia să meargă la psiholog să lucreze la claustrofobie, misoginism, aporofobie (am căutat termenul).
Pentru hobby-uri recomand cursuri de teatru, are potențial, duduie de dramatism.
La aia cu aporofobia greșești (evident am căutat și eu să văd ce e – mulțumim, @Vera, pentru cuvântul necunoscut al zilei! 😁). Nu vezi că zice că d-aia n-a lăsat-o atunci, că era sărăntoacă? Deci nu e fobie d-aia, e fix invers, că altfel fugea demult.
Ea e putoare, lipsită de minte, incultă.
Nu a fost mereu așa, chiar dimpotrivă, dar a căzut cu bicicleta și s-a resetat occipitalul. Înainte era harnică, brici la minte și pasiunile ei erau ingineria cuantică și vechea filosofie a Orientului Mijlociu.
Eu în viață am învățat că la căruța numită cuplu tragem amândoi.
Inclusiv unul pe altul.
După ani de zile eu deștept și ea proastă…Nu știu ce să zic.
Ea e lipsită de inteligență, de cultură, de…. Hai, bă, las-o dracu’ de treabă! Când stai de-o viață lângă o persoană se mai iau diverse de la unul la altul, se mai cizelează ăla care e mai din topor, se mai strică ăla care era prea cizelat, inteligența și educația se întâlnesc pe undeva pe la jumate. Adică aia, după atâția ani lângă el, eruditul, educatul, inginerul cu funcție de conducere, tot proastă făcută grămadă, simplă, incultă, a rămas?
Și a stat atât cu ea doar din milă? Sau ca s-o folosească ca iapă de prăsilă? Sigur, nu cunosc backroundul, cine știe ce o fi fost în tinerețea lor (că zice că erau amândoi singuri și s-au agățat unul de altul), dar totuși….
Să-i dea un șut în cur ăleia, dacă e așa lepră cum zice el, și, dacă se mută aia în Spania cu copilul, să se ducă și el acolo și gata. Și așa e dispus să călătorească mult ca să fie fericit. Să se mute de tot. Deși, chiar și cu ciudata lege românească, dacă aia nu muncește și nu are venituri, cam greu să păstreze fata doar pentru ea sau să fugă cu ea în altă țară.
Complicată treabă. Pare că amândoi sunt în cușcă acolo, și au cheile în mână, dar nu vor să le folosească.
După cum zice și @Solandi,cam pare cusută cu ață albă (iar pacientul e negru). E scris fumos, dar căile legale sunt pur și simplu ignorate. Nici măcar șamanul, de renume local, nu le cunoaște 😜
Mulți au impresia că prin străinătate umblă câinii cu covrigi în coadă, pentru că majoritatea celor care pleacă, atunci când se întorc, le vând doar gogoșile frumoase celor care nu au plecat nicăieri. Din punctul acesta de vedere străinătatea este privită ca pe un miraj. Când ajung acolo au două opțiuni, se întorc acasă cu coada între picioare sau dau din bașcheți mai cu spor și reușesc și ei la rândul lor.
Cât despre personaj, să presupunem că este real. Pare genul de persoană care a muncit destul de mult ca să ajungă pe poziția pe care este acum. Pare genul de persoană care a crezut că banii îl vor înlocui de acasă, care prin cadouri luate cu sudoare vor bucura prezențele de lângă el. Și în prima fază chestia asta este de ajuns, pleci de undeva de nu ai nimic și muncești o viață ca sclavul ca pe urmă să ai.
Ce nu înțeleg mulți este că multe dintre femei, deși la prima vedere pare că le bucură cadourile scumpe și parfumuri de lux și whatever la un moment dat astea vor fi… perisabile.
Și atunci drumul te va duce în situația subiectului nostru în care ajungi la disperare. Subiectul nu mai vede cu adevărat femeia de lângă el. Bineînțeles că reciproca este 100% valabilă… Și atunci de ce mai rămâi în relație? Nu poți să faci o mâncare? Să speli sau să calci? Faza că pleacă nevasta cu copilul, e puerilă, asta mă face să râd la cât de evoluat pare subiectul. Mdea mai avem și din aceștia!
Sunt sigur ca povestea este fictiva, probabil autoarea a incercat doar sa creeze scenariul pentru intrebarile de la final: te complaci intr-o relatie in care esti nefericit? Daca a fi fericit intr-o relatie inseamna sa iti lasi copilul in urma (sa spunem ca iubirea vietii tale e in Adrica de Sud), o faci sau te pui pe tine deoparte pentru a fi alaturi de copilul tau?
Inainte de a continua, am un var intr-o situatie extrem de asemanatoare. O greseala din tinerete s-a lasat cu copil, s-a casatorit pentru ca a considerat ca e datoria lui de barbat de onoare, au divortat doi ani mai tarziu iar dupa ceva timp fosta sotie a luat copilul si au emigrat in Australia. El a acceptat pentru ca a gandit ca ii ofera un viitor mai bun decat mizeria din Romania. Drept rasplata, fosta a montat fata impotriva lui, astfel incat acum, la 18 ani ai ei, nu ii mai vorbeste deloc sau o face doar ca sa ii ceara bani. El a suferit toata viata ca un caine pe tema despartirii de copil, dar stie ca cel putin pentru viitorul ei, a luat decizia corecta.
Desi face apa prin toate partile povestea asta, e posibil, totusi, ca 2 oameni diametral opusi sa stea impreuna o gramada de ani. Cunosc un cuplu care pe principii de etica si morala sunt la 180 de grade, el pe pozitiv, ea pe negativ. El activist, ea faptasa. El e sincer, il cunosc de dinainte de a se casatori cu ea si tot asa a fost. Au stat vreo 15 ani casatoriti. Nush cum au reusit, poate pe tipologia „fiecare cu viata lui afara din casa, iar in casa suntem o familie”?! Eu personal nu reusesc sa ma imaginez stand cu cineva care prin natura proprie e contra tuturor principiilor mele. In sensul ca: cum reusesti sa faci abstractie de tot ceea ce e o persoana, oricat ai fi de indragostit? N-am inteles asta niciodata la cuplul asta de cunoscuti. S-au despartit apoi din alte motive, nu legate de principii, oricum. Nici nu pun in calcul ca el sa fi fost fals, pentru ca, asa cum am zis, il stiu de foarte multa vreme si a fost mereu asa. Ce sa fie, indobitocire?! Posibil.
In cazul dat, el nu e indragostit, sta in casnicie pentru copil, desi nu suporta femeia cu care e. Ok pana aici, n-ar fi nici primul, nici ultimul. Totusi, Spania e mai aproape de Romania decat Asia, nu? Adica, daca chiar e, tot isi vede fata mai des. Plus ca, asa cum zice @vera mai sus, legea nu ii permite ei sa faca chiar orice cu copilul, deci iar nu inteleg. Sunt niste contradictii si niste franturi logice, dar asta poate e asa pentru ca tocmai el, pacientul, a ales sa le povesteasca favorabil lui. Nush, e foarte ciudata situatia.
@singlemom,
Ai punctat foarte bine pomenind de ”pacient”. E situația lui, prezentată prin trăirile lui. Nu e un dialog inventat pentru lectură/literatură. Dacă pacientul minte, asta e, cam ca la doctor: îi zici că te doare apendicul, medicul nu te cauta la ureche sau la inimă. El lucrează cu ce-i zice pacientul.
Cât despre Asia, nu știu de ce, textul m-a dus cu gandul că pe-acolo l-ar trimite firma, deci job asigurat, nu emigrare ca să puna distanță între el și casă.
@Laura,
Da, dar el zice ca ar pleca nevasta in spania cu fata. Daca el ramane cu jobul in ro, tot ii e mai usor sa vada fata calatorind in spania decat sa se intoarca din asia in ro, ceea ce dupa capul meu e mai dificil logistic, mai ales ca depinzi de job si nici nu poti zbura in ro pt 2 zile, de weekend, gen. Pe cand din ro in spania, poti. Adica nu depinzi de timpul liber de la job, asta zic.
iar faza cu pacientul care povesteste ce vre ala psiholog, zic sa nu avem impresia ca toti cei ce merg la terapie sunt sinceri. Multi nu reusesc sa spuna adevarul daca acesta ii dezavantajeaza cumva. Prefera sa il deformeze un pic, cat sa ii puna intr-o lumina favorabila, in viziunea lor, in cazul de fata aia de victima.
Eo am o curiozitate: cine e Barbatul din titlu!?
@HM,
Ăla din cușcă. Vezi că ai și poză în stânga 🙂