Nu știu dacă ați observat, dar a venit primăvara. Mai vine câte un ger mic noaptea, mai o fulguială, dar e clar că nu mai are putere, gata, iarna fuse (mai mult nu fuse) și se duse. În fiecare primăvară una din cele mai lăudabile inițiative ale omului de rând este să facă mișcare. Că face la sapă, că face la jogging, tot mișcare se cheamă. Nu ține mult, că vine vara cu concediul și porceala de la all-inclusive, toamna cu școala, trafic, nervi, griji, ploaie, iarna cu Crăciunul, frigul și restul, dar primăvara e altceva…
Primăvara lumea face sport. Și mie îmi place sportul. Momentan mai mult îl privesc și mai puțin îl practic, dar asta este altă discuție. Fiindcă aici am vrut de fapt să ajung: la sportul organizat, sportul de performanță, evenimente sportive, sportivi etc.
Ca orice pasionat de sport de la noi din țară nu pot să nu remarc că toboganul pe care sportul românesc a început să se ducă la vale cu mulți ani în urmă pare fără sfârșit. Câteva „accidente” ne-au mai dat de doi bani speranțe de-a lungul anilor, dar realitatea este sumbră. Luând contact cu sportul de oareșce performanță (pentru puțină vreme, ce-i drept) în anii ’90, și din nou în prezent (prin intermediul celor doi băieți ai mei), am înțeles că avem niște probleme grave pe care nici „accidentele”, sclipirile, diamantele și briliantele care mai apar din când în când, nici banii, care există, poate chiar mai mulți decât în trecut, nu le pot rezolva. O să mă refer mai mult la sporturile de echipă, fiindcă am fost și sunt mai aproape de ele.
Cea mai mare problemă pleacă de la copii și juniori, viitorii sportivi, și pare să țină de pedagogie, educație și know-how. O să vin direct cu exemplul personal ca să înțelegeti despre ce vorbesc. Băiatul meu cel mare merge la antrenamente la o echipă de baschet. Așa a vrut el, deși e nebun cu fotbalul. M-am bucurat nespus (interior, ca să nu mă simtă și să își schimbe brusc opțiunea, că așa fac copiii în ciudă părinților) fiindcă baschetul îl dezvoltă frumos, e și mai puțină presiune fiindcă la noi huliganii și „ultrașii” obișnuiesc să-i înjure, să-i bată și să-i alerge doar pe fotbaliști, n-au treabă cu alte sporturi. Fac o paranteză aici… Unul dintre cei mai promițători atacanți din fotbalul românesc s-a lăsat de fotbal și este acum barman fix din această cauză, a unor „băieți” de galerie care și-au uitat locul în acest spectacol denumit fotbal și i-au cerut socoteală pentru nu știu ce meci ratat. Și ăla și-a băgat picioarele în el de fotbal. Alin Predescu este numele lui și la un moment dat, prin 2019, promitea să fie deosebit. N-a fost. Am închis paranteza.
Deci, băiatul meu cel mare, baschet, copii, club privat cu niște trofee câștigate prin tot felul de competiții, la tot felul de grupe de vârste, și băieți, și fete… Primul semnal de alarmă pentru mine a venit încă de la primul antrenament: unul dintre antrenori avea diabet tip 2, iar celălalt, pe la vreo 30 și ceva de ani, obezitate morbidă. Așa, și? o să ziceți. Ce are sula cu prefectura? Păi, are, că ăștia ar trebui să fie model pentru câteva sute de copii, corect? Adică, na, și eu am peste 100 kg, viață sedentară, nesportivă, mănânc tâmpenii, am fumat și am băut, dar eu sunt model pentru doi copii, ai mei și atât, nu pentru două sute, nu?
De altfel, dacă privim un pic la antrenorii (hai să zicem de fotbal, că ăsta e cel mai accesibil sport de privit la tv, dar se verifică si la alte sporturi) de la marile echipe de afară și-i comparăm cu ai noștri, sare în ochi instant cât de slim și fit sunt alde Guardiola și Arteta și Klopp și Allegri și cât de burtoși și buhăiți sunt alde Mutu, Hagi, Strizu, Iosif și restul, cât de tineri și în formă par primii și cât de bătrâni și consumați par ceilalți. La fel este și la copii și juniori. Te uiți la antrenorii de copii și juniori și majoritatea par niște nenea care abia se pregătesc să-și ridice tricoul pe burtă deasupra buricului și să dea drumul la un grătărel cu niște mititei și o ceafă de purcel, nu niște foști sportivi sau profesori de sport gata să antreneze. Instinctiv îți dai seama că, dacă s-ar apuca să facă cam ce le pretind elevilor lor la antrenamente, i-ar lua Smurd-ul după 5 minute. Nu pare în regulă deloc.
Într-o seară așteptam băiatul să iasă de la antrenamentul de baschet. A ieșit, am luat-o pe jos spre casă, iar pe drum ne-a depășit mașina domnului antrenor (cel cu obezitatea morbidă), a oprit la o covrigărie apostolică, a luat vreo cinci covrigi, trei ștrudele și o felie de pizza, și a plecat mai departe. Asta a explicat, pe de o parte gabaritul depășit al antrenorului, pe de altă parte faptul că majoritatea copiior, după ce ies de la antrenamentele cu el, de obicei se opresc ori la covrigărie, ori la o shaormerie din apropiere, seara, după ora 19:30 – 20:00, și mănâncă aceleași mizerii care, nu că nu sunt indicate pentru sportivi, dar nici oamenii obișnuiți nu ar trebui să le consume prea des, mai ales la ora aia târzie. Sigur, să faci ce zice popa, nu ce face popa, dar asta nu merge la copii, copiii au nevoie de modele, au nevoie de comportamente pe care să le imite, și cam iată ce primesc ca model.
Dar asta nu e tot. Într-un an de zile, eu, ca părinte de sportiv, nu am primit de la antrenor sau de la club nici un fel de indicație cu privire la alimentația și viața extrasportivă a copilului. Nimic. Ce ar fi indicat să mănânce, când, cum, câte ore de somn să presteze, la ce oră, cum să se ferească de diverse boli, viroze de sezon, nimic, nimic. Adică, nu contează dacă-l umflu cu pizza și fast food, îi dau suc în loc de apă și îl las să se culce la miezul nopții după ce s-a trezit la 6 jumate să meargă la școală? Nu-i afectează sănătatea, nu-l împiedică să se antreneze corespunzător, nu-i afectează performanțele ulterioare? Pe dracu’ nu-l afectează!
Ce îmi ziceți? Că părintele ar trebui să știe chestiile astea? Unii poate că știu, marea majoritate nu, fiindcă nu am făcut ore de nutriție la școală, n-am avut „sănătatea” în programă (nu e nici acum, doar pe la privat mai fac din când în când câte o acțiune cu mâncat sănătos) și, în plus, părinții din ziua de azi suntem noi, generația aia „cu cheia de gât”, cei care am luat tranziția în plină figură și, în materie de alimentație, am trecut de la „tacâmuri” și conserve la toate mizeriile care au ajuns la noi după ’89. Ce să știe generația mea despre nutriție și mâncat sănătos când noi încă suntem sclavii burții, cu sechele încă din perioada în care făceam foamea? Băgăm în noi și în copiii noștri cât putem și absolut tot ce putem, fără pauză, fără discernământ, cu o foame cronică de care nu ne vom putea vindeca vreodată. Profesioniștii (școală, antrenori, medici) ar trebui să vină cu acest tip de educație și pentru elev, și, mai ales, pentru părinte. Din păcate, nu se face așa ceva la noi.
Oricum părintele, în primă fază, își duce copilul la sport cu gândul că cel mic trebuie să facă mișcare și atât, antrenorul e cel care vine, îl modelează, îl educă sportiv, îl observă și îi cultivă potențialul. Cum vede antrenorul potențialul unui copil dacă copilul are viață și alimentație nesportivă? Îl interesează măcar acest aspect? Vă zic eu: nu, nici pomeneală. Pentru antrenor e de ajuns o fentă, o postură de „sportiv” și aia e. Dacă știe să înjure și să scuipe, stă un pic crăcănat și face mișto de alți colegi, Hagi iese din el. Nu râdeți, cam asta e mentalitatea antrenorului de copii și juniori în România. Messi, cu timiditatea lui ar fi fost mâncat de viu de Șumudicii și Alibecii tupeiști și nesimțiți de la noi.
Am fost spectator la un turneu de fotbal în sală pentru copii între 7 și 10 ani. Pe parte de mingicăreală și freze șmechere copiii erau ok, știau și cu mingea, și cu ronaldismele (fițe, figuri adică). Dar cam un sfert erau ca niște gogoșele cu burtică și gușiță, și alt sfert, dacă bătea vântul mai tare, zburau pe geam. Ce credeți că se poate alege de ei? Ce rezultate să aibă când dau nas în nas cu juniorii Realului sau ai Juventusului, adevărate mașinării la care le este calculată orice înghițitură de mâncare?
Ce ziceți? Că e prea devreme la 8, 9 , 10, 11 ani să învețe să aibă o minte sănătoasă într-un corp sănătos, vorba poetului? Dar când s-o facă? La 17, 18 ani, când alții deja au performanțe incredibile? La 27, 28 de ani când viața de sportiv e deja pe sfârșite, iar la noi e, de cele mai multe ori, ratată complet? O să-mi ziceți: Da, băi, dar nu sunt toți Michael Jordan sau Pele! Nu, nu sunt. Dar nici măcar ăia care ar putea să devină, dacă sunt îndopați cu pizza, shaorma și covrigi, și antrenați la mișto, golănește, n-au nici o șansă.
Despre partea tehnică a antrenamentelor nu pot spune prea multe. Rezultatele (aproape inexistente, indiferent de sport) vorbesc de la sine. În general se folosesc tehnici învechite, fiindcă, probabil, asta se învață (nu e singurul domeniu unde suntem cu vreo 30 de ani în urmă, nu e stres), cei care vin cu ceva modern și inovativ, ori se pierd și întâmpină rezistență, ori au rezultate excepționale (rare) cu care apoi ne mândrim fiindcă „Noi suntem români” și avem talent, dom’le, de parcă doar talentul ajunge. E de ajuns să-ți vină copilul acasă într-o zi de la un antrenament de fotbal (băiatul meu cel mic face fotbal, apropos) și să-ți zica: „Tati, azi am făcut antrenament cu X, fiindcă Y nu a putut să vină. Și, știi, X ne-a învățat să lovim mingea cu șiretul!!”ca tu să realizezi că, dacă Y nu le-a arătat asta în 5 luni de antrenamente, deși ar trebui să fie printre primele lucruri care se învață într-un sport care presupune să dai cât mai corect cu piciorul într-o minge, înseamnă că totul ține de noroc sau ghinion. Dacă ai ghinionul să dai peste un habarnist, plictisit, dezinteresat, poate copilul tău de acasă să aibă talentul combinat al lui Maradona, Del Piero și Ronaldo, că tot nu va face nimic cu el, se va pierde la fel ca alții pentru care șiretul ăla e doar o chestie care se leagă să nu-ți zboare papucul din picior (am dat doar un exemplu). Dacă mai și strigă la el și-l înjură e clar cam cât chef va avea copilul de sport. Am văzut destule cazuri, la toate vârstele, zici că fără înjurături și urlete nu suntem în stare să învățăm pe cineva să facă ceva (oare mizeria aia de Gheorghe Tadici, care înjura niște femei – jucătoarele de la Zalău – acu’ o lună și ceva, de a auzit o țară întreagă, încă mai antrenează acolo?).
Nici nu deschid subiectul despre favoritisme și nepotisme, de asta suferă toată societatea românească, n-are rost să discutăm. Cam acolo suntem cu copiii și juniorii: zero nutriție și program de viitor sportiv de performanță, zero tehnică, zero pedagogie, zero modele de urmat, mult habarnism, mult mârlănism. Si apoi ne mirăm că cei care totuși răzbesc și ajung undeva mai sus decât majoritatea sunt firavi ca puii de Gostat, nu au nici mentalitatea, nici mijloacele fizice și psihice necesare pentru a se lua la trântă cu alții ca ei din alte țări, și noi, docți, le băgăm p-alea cu aria de selecție limitată și cu lipsa investițiilor în sport. Dă-o-n morții ei de arie de selecție că doar la două cluburi private de baschet din București am numărat vreo 200 de copii între 10 și 13 ani. Dar câți sunt la fotbal? Sau handbal, sau volei? Chiar așa, să se piardă aproape toți pe drum? Chiar nimic să nu iasă din ei?
Aparent nimic, fiindcă majoritatea echipelor de seniori masculin și feminin de la sporturile de echipă de la noi sunt pline de străini. Oare de ce? Păi, fiindcă fizic și tehnic sportivii din alte țări corespund cu ce se cere în ziua de azi. Au background-ul, cum s-ar zice, au pornirea, au totul format de când erau juniori. Ai noștri nu prea, din motivele scrise mai sus. De asemenea, numărul mare de străini (unii chiar deosebit de valoroși, a se vedea handbalul feminin, de exemplu) confirmă și ce am zis referitor la finanțare: bani există în sportul românesc, destui bani, fiindcă străinii ăia sigur nu vin aici pe bani de semințe. Doar că noi nu știm să folosim o parte din acești bani ca să atragem copiii spre sport de performanță, iar pe cei pe care îi atragem (mai mult din ambiția părinților decât din implicarea școlii, a cluburilor sportive sau a statului) nu știm să îi antrenăm și să îi formăm. De marketing nici nu discut, o să scriu cu altă ocazie cam ce înseamnă să fii spectator și pasionat de sport în România și cum (nu) atrage sportul românesc public și sponsori.
N-am concluzii. E doar ceva scris cu o oarecare amărăciune, fiindcă a venit primăvara și lumea face sport, fiindcă am prieteni plecați prin alte părți ale lumii, prieteni care au copii sportivi (am inclusiv un prieten care este antrenor de fotbal la juniori la un club din Londra) și, de câte ori discutăm și vine vorba de sport (că n-ai ce face cu nebunul de mine, dacă te-am prins pe subiect, ești mâncat, nu scapi ușor), îmi povestesc lucruri SF de la antrenamentele, echipele și meciurile copiilor lor, despre emulația care se formează la nivel de comunitate când vine vorba de sport amator sau de performanță etc. Ei cu SF-ul lor, noi tot cu talentul strămoșesc de acu’ 50 de ani.
Ceva se va schimba și în sport, e inevitabil, ne trag restul după ei, ca în toate domeniile. Dar am mari îndoieli că voi trăi să prind această schimbare.
Foto: Pexels
Citind articolul ăsta mi-am amintit de toată saga cu gimnastica feminină românească, care da, a ajuns pe culmi înalte cu niște copilițe. Și la abuzurile pe care le suportau. Succesul a fost succes și ne-am bucurat toți de el, dar sechelele fetelor au rămas undeva indeep.
@Laura, tragic este că la noi, aparent, fără sechele, bătăi, umilințe, înjurături, nu prea se poate ajunge la performanțele alea. Adică alții au trecut peste (că doar nu eram noi singurii care tratam copiii sportivi ca pe sclavii din antichitate), au ajuns la un alt nivel de abordare a antrenamentului la copii, au rezultate cu tehnici fizice și psihologice moderne, iar la noi totul se mișcă foaaaarte greu, și în continuare sunt destul de apreciați de către întreaga societate tot felul de mizerii de antrenori care „fac performanță, dom’le” distrugând psihic (și fizic, uneori) copii.
99,9% dintre cunoscuții mei și-au dat copiii la sport strict pentru mișcare, pentru dezvoltare armonioasă, pentru a-și forma niște obiceiuri sănătoase. Știu o singură familie al căror copil a fost recrutat prin generală la volei (au venit niște neni de la ceva club și i-au invitat la selecție), a jucat mult la clubul respectiv. Din povestiri, pregătirea părea foarte disciplinată, alimentația la fel, primeau sponsorizări, mergeau în competiții, turnee, erau mize la mijloc. Acum joacă la Rapid și, dacă am reținut bine, majoritatea colegilor lui sunt expați. Mie mi se pare foarte curajos să așezi și să susții copilul pe drumul performanței într-un sport, în România. Cazul despre care am vorbit mie mi se pare unul fericit, băiatul e super pasionat de ce face și vrea să continue pe acest drum. Visează la o echipă din afară și sper să-și îndeplinească visul. Dar altfel, pentru mine personal, sportul de performanță este foarte departe. Mai degrabă mă interesează sportul ăla de masă, de plăcere, pentru starea de bine. Mi-aș dori să apuc vremuri când genul acesta de sport va fi o normalitate nesezonieră. Pentru copii, adulți, vârstnici. Sunt optimistă, cred că am șanse să le prind în această viață.
@Anduța, știi ce curiozitate aș avea eu? Cam cât s-au implicat părinții în disciplina și alimentația acelui copil de care zici și cât clubul. Cel puțin în faza incipientă. Fiindcă aici e problema la noi: dacă nu-ți bați tu capul ca părinte, dacă nu te implici mult peste ce poți și ce știi, copilul n-are nici o șansă, fiindcă clubul (cu tot ce înseamnă) nu dă doi bani pe asta , adică fix ce zic eu mai sus. Lucru care afară este fix pe dos, a se vedea anumite cazuri de sportivi care, deși păreau fără șanse, au ajuns legende datorită implicării cluburilor încă de la nivelul de copii și juniori (vezi cazul Messi, de exemplu).
Uite că n-am întrebat în detaliu ce și cum, dar știu că era copilul încă destul de mic și deja avea el grijă să nu mănânce „prostii”. Chiar și dacă-i spunea vreun părinte „hai că n-o fi foc” dacă-și ia nu știu ce desert când mai ieșeam la masă. Și, în general, părinții n-au ținut morțiș ca el să facă sport, însă l-au susținut. Bine, într-o perioadă mama era chiar un pic nemulțumită că pierdea pe partea cu școala (absențe multe, cunoștințe lipsă, din astea) și l-a informat să se gândească bine pe ce drum continuă. A ales sportul. Impresia mea generală e că antrenorul/clubul a/au avut cea mai mare influență asupra lui și că a contat enorm că părinții nu s-au opus.
👏👏👏 jos pălăria!!!
Ce trist! Nu știam că lucrurile stau atât de grav în domeniul sportului. Și nu că am trăit în junglă până acum, dar nu prea am avut tangențe cu sportul. Trei fete la părinți, divorțați și mereu puși pe ceartă la orice întrevedere, nu ne-au dat la niciun sport. Cea mică a făcut baschet în clasele 5-8 la școală, nimic în privat. Iar la liceu a intrat în echipa de majorete a orașului și a participat la mai multe competiții, are și ceva medalii. Era cea mai sportivă dintre noi, acum practică doar yoga.
Eu am fost mereu antitalent la orice sport, cădeam și de pe propriile picioare, m-am urcat o singură dată pe bicicletă si patine. Și mi-a fost de ajuns. Dar de nutriție am fost pasionată din liceu (pentru că eram îngrozitor de slabă și voiam să am forme… which never happened), așa că sunt foarte atentă la mâncarea copiilor. Fii-mea a făcut o perioadă fitness o dată pe săptămână, piciul nimic până acum pentru că nu înțelege regulile,se oftică foarte rău dacă pierde și intră într-o criză de plâns. L-am învățat badminton acum doi ani, servește și joacă exemplar pentru vârsta lui (din ce am observat când l-am pus să joace cu alții), am încercat și o ședință de tenis pe un teren amenajat, s-a declarat obosit după o jumătate de oră. O să mai încercăm pe viitor. O să îi înscriu la înot pe amândoi deocamdată, pentru mișcare. În școala lor toți profesorii de sport au burtă, inclusiv o profesoară. Iar de la clasa a treia în sus o treime dintre elevi, dacă nu mai mulți, sunt supraponderali. 😔
@Blanche, sunt supraponderali, da, și toată lumea dă (greșit, după părerea mea) vina exclusiv pe mâncarea nesănătoasa, pe chipsuri, fastfood etc. Dar foarte puțini vor să înțeleagă că e mult mai ușor să-l faci pe copil să „consume” ceea ce a mâncat, să ardă caloriile, decât să-l oprești de la mâncare. Și asta se face prin mișcare și sport. Ziceam și mai sus de „gogoșelele” de la turneul de fotbal. Măcar părinții ălora au înțeles asta. Dar ăia sunt o minoritate.
Băiatul meu cel mare cam are predispoziție spre îngrășare. Întotdeauna a fost… solid, ca să zic așa, mai țeapăn decât alții de vârsta lui, dar mereu s-a agitat, a alergat, oriunde prindea o minge, trambulină, câțiva prieteni pentru o leapșa, era fericire mare. Pandemia a fost grea pentru el, inactivitatea făcându-l să ia proporții, să facă colăcei. 😁 Ăsta a fost motivul pentru care l-am înscris la baschet. Două antrenamente pe săptămână + cât se agită pe la școală când prinde un pic de timp liber și o minge (și prinde destul de des 😁) l-au adus imediat la o formă decentă, nu-i numeri coastele, dar nici colăceii de grăsime nu mai sunt acolo. Și în continuare mănâncă mai mult decât un adult, mai scapă și prin tâmpenii gen dulciuri, chipsuri, fiindcă e deja la vârsta la care mai stă și singur, dar sportul si un pic de control al alimentației (cât putem și noi) anulează damage-ul pe care îl fac acestea asupra lui.
Da, ai dreptate, vina nu are cum să fie exclusiv a mâncării! Combinația cu sedentarismul face ravagii. Sunt plină de nervi dimineața când trebuie să fac slalom printre mașini să îmi duc copiii la școală. Care e pe o străduță înfundată. La unii se vede clar că nu au tangențe cu sportul, au trecut de mult de stadiul de colăcei.
Am o prietenă cu două fete, pe cea mică o suflă vântul ca pe ai mei, cea mare, de-o seamă cu fii-mea are dublul greutății ei. Dar e solidă, nu grasă. E mai înaltă cu un cap decât a mea, face înot de vreo 4 ani și karate de doi. Și normal că nu mănâncă precum o vrăbiuță.
Noi ieșim mult la plimbare și am compensat cât de cât lipsa unui sport până acum. Copiii nu sunt privați de dulciuri, mănâncă un baton (aș) de ciocolată zilnic (pe care o preferă în locul cornurilor și produselor de patiserie), fata mai ia (nu zilnic) câte o pungă de chipsuri, băiatul nu suportă cartofii de nicio formă, își ia popcorn… În general, i-am încurajat să mănânce cât simt nevoia (și nu în fața ecranelor ca să nu conștientizeze), măcar un fruct sau două pe zi din moment ce legumele nu le suportă și fără sucuri carbogazoase (ocazional câte un nectar de fructe).
Am niște vecini, chiar bună relația între noi, că ne știm de mult. Au doi băieți pe care i-au dat la schi. Care e al naibii de scump. Băieților le-a plăcut, au făcut performanță, au câștigat premii și-n țară și în străinătate. Destule și însemnate. Pe banii părinților. Când a fost să fie de Olimpiadă (repet: Olimpiadă! adică nu vreo etapă europeană sau mondială) … n-au avut loc în lot. Și pe urmă – în contrapartidă cu rezultatele lui Popovici sau ale lui Halep – ne plângem că ieșim pe locul 1234567890. Păi dacă cei trimiși acolo au în comun cu sporturile de iarnă doar gradele de rudenie cu mai marii federațiilor de specialitate…Ce să mai zici?
Cât despre fotbalul românesc… Am mai afirmat o dată aici (https://www.pediverse.ro/cuvinte-despre-fotbal-de-la-un-microbist-de-canapea/) că în România n-ar fi voie să se cheme astfel! 🙂
P.S.: Am auzit că se dorește revigorarea oinei, e vorba de o propunere parlamentară. Sunt de acord. Dar întreb sincer? Cu cine? Mai avem cluburi, antrenori, practicanți, terenuri?
@Victor, propunerea aia parlamentară n-a venit așa brusc. Îi doare pe ăia din parlament fix în cwr de sportul românesc, iar de ăla tradițional și mai și. Cică ar fi ceva proiect european de revitalizare a sporturilor tradiționale, probabil o mizerie unde e rost de supt niște bani.
Cât despre sportul oină, eu am o mare nedumerire: a văzut cineva vreodată un joc, un meci de oină? Ai/ați auzit pe cineva printre cunoscuții tăi/voștri care să fi văzut? Mărturisesc că am văzut live sau la tv tot felul de minuni de sporturi, care de care mai ciudate, dar oină nu am reușit să văd vreodată. Culmea, în școala generală am avut probă la un moment dat „aruncarea mingii de oină”. A fost cam singura dată când m-am intersectat cu acest sport, dar în afară de faptul că aruncam ca disperații dintr-o parte în alta a sălii cu o minge mică și cam grea, spre disperarea profesorului de sport care apreciase greșit forța aruncărilor noastre și se temea că o să găurim peretele din celălalt capăt, altceva n-am făcut, deci habar n-am de reguli, așezare etc. Gropița, liniuța, portofelul, castelul, americana, centrărica sau douășuna erau mult mai populare când eram eu copil decât sportul așa zis național. 🤣🤣
Deci 9 mai să fie ziua națională a oinei. De asemenea, Federaţia Română de Oină ar fi obligată să prezinte, până la data de 1 octombrie a fiecărui an, activităţile propuse a se desfăşura anul următor, pentru finanţarea directă de la bugetul de stat a programului naţional.
„Oina este singurul sport național românesc, născut la sat și posibil să moară la oraș. Oina, sportul nostru național, contribuie, alături de alte valori naționale, cum ar fi cântatul și dansul popular, la realizarea identității noastre de români. (…) Fotbalul este de foarte mulți ani sportul numărul 1 în multe țări din lume, inclusiv în România. Dar, sportul național nu este, așa cum cred unii, fotbalul, ci oina, un sport înscris în patrimoniul românesc. În acest context ne dorim să avem Ziua Națională a Oinei, o zi în care să marcăm așa cum se cuvine sportul nostru tradițional, cu susținere din partea autorităților centrale și locale, TVR și radiodifuziunea Română”, zic inițiatorii în expunerea de motive.
Adevărul e că și eu cam aveam impresia că oina e deja moartă. Mă bucur că (dacă?) nu e!
Și totuși, undeva în subsol a existat de multă vreme federația de oină: ,,La începutul lunii decembrie 1912, la București, este înființată „Federația Societăților Sportive din Romania” (FSSR) care cuprindea și „Comisia de Oină”. Federația Română de Oină este fondată în iunie 1932.”
Are și pagină fb cu activități ce se întind pe 8 ani în urmă: https://www.facebook.com/FederatiaRomanaOina/videos/?ref=page_internal&locale=ro_RO
@Anduța,
Ai crezut bine. Dacă se vorbește despre ea și are o zi națională, asta nu înseamnă că e vie 🙂
Cred că și guguștiucii au o zi a lor – locală, națională sau internațională
Să zic iar de pisica lui Schrödinger?
@Solandi,
Abia așteptam să aduci vorba. Pentru o după-masă de weekend e un subiect perfect :))
Gând la gând.
În ordinea vârstei.
Ne-am dus într-un weekend la Arad la pista de karting. Am un prieten care era prieten cu proprietarul locației. ( Juniorul avea deja volan și pedale acasă, rupea pe Need for Speed).
Dă ture toată ziua, gata s-a născut noul Fittipaldi.
Mai departe ce fac ? Mai departe cumperi karting, echipament, pui cârlig la mașina, îți iei platformă, îl duci la competiți, zice proprietarul. Pe banii tăi, evident. Bine, mulțumesc frumos.
L-am dat la înot ( printre puținii bărbați cu pătrățele pe care i-am cunoscut a fost profesorul lui de înot) făcea pe culoar individual , cu strigătele de rigoare,, bagă capul în apă, că intru și ți-l bag eu, mișcă picioarele, etc,,.
Nici un moment nu l-am simțit timorat, speriat. Dimpotrivă, mereu era nerăbdător să meargă la înot. Și-a rupt broscoiul mâna și servus înot.
La fotbal a renunțat singur.
Am ajuns acasă ,,Eu nu mai merg la fotbal,,. Păi?
,,Nu mai merg,,. Și-a început să plângă.
Păi ai fost și căpitan de echipă și goluri și expert in tiki-taka, ce-i baiul?
,,Mă țin pe bancă aproape tot meciul ca să joace toți grașii și mă bagă doar la sfârșit că să marchez ??
Nu e corect. Și nu mai merg”.
Ah, uitasem complet, a făcut și fiu-miu câteva luni de karting, la Palatul Copiilor din București. De ieșit pe pistă au ieșit doar de câteva ori, că trebuiau bani de motorină. Am mai cotizat și noi părinții pentru asta, da’n rest îi învăța chestii tehnice. Inițial i-a plăcut și partea de teorie, până ce s-a săturat până peste cap de ea. Apoi a descoperit bicicleta. La ea nu trebe motorină. :))
La karting… wow. Cu asta mi-am început cariera sportivă. Din păcate părinții mei nu erau atât de dispuși să plătească gazul consumat de kart pentru mine. Totuși am făcut vreo două luni antrenamente.
Vă spuneam de Olanda, de circuitul indoor de la Duiven. Mă nene, nu vă imaginați cât de tare poate să fie să te dai cu bestiile alea în doi cilindrii. Extraordinar! Mi-e dor de o tură cu kartul 😎.
@Anduta, nici la karting nu trebuie motorină..😀😀😀
@Ionuț, nepotul meu face handbal, sport de care este pasionat, de opt ani. Articolul tău pică punctual pe toate problemele existente. De altfel, i l-am trimis fiică-mi. Atâtea nedreptăți în sporturile de performanță practicate de copii, atâtea mânării și favoritisme! De patru ani e la aceeași echipă. I se reproșează, mai nou, lipsa pregătirii de specialitate pentru postul pe care joacă. Scuze, pregătirea asta trebuia cumva s-o fac eu acasă, cu el?! Nu era datoria lor să-l pregătească?! Gata, mă opresc, deoarece m-am ambalat și trebuie să mă pregătesc de muncă.
Stai! Am înțeles bine? Deci ei, de la echipa la care joacă de 4 ani, îi reproșează nepotului tău lipsa pregătirii de specialitate pentru postul pe care joacă? El fiind acolo de 4 ani? Nu poate fi pe bune!
În paralel cu fotbalul am făcut și handbal 😁. Nu dați cu pietre că nu le-am făcut pe toate. Eram extremă dreapta. Mi-aduc aminte că antrenamentele le făceam cu niste mingii atât de mari încât nici nu le puteam cuprinde. Ce să scapi și să dai goluri din extremă 🙃.
Antrenamentele constau în alergări, lovituri de la 7 metri fotbal si handbal. Nu tu chestii specifice nu nimic. Mai oprea antrenorul jocul de handbal ca să demonstreze cum se face.
M-am lăsat destul de repede pentru că începusem să iau note mici la școală și mi-a zis mama că nu mai mă lasă să mă duc la fotbal. Așa că între școală și handbal am ales… școala 😁 pentru fotbal 🤗.
Ba da Ionuț, ai înțeles bine și e pe bune! Din toamnă va pleca de la ei, chiar în alt oraș. Băiatul are un talent înnăscut pentru ceea ce joacă, dar aici a apărut unul cu un tată influent, care își împinge fiul în față. Și, bineînțeles, cel care muncește pe rupte și care nu a vrut să plece acolo unde este cerut și să lase echipa în mijlocul campionatului, este dat la o parte.
Ih. Ca un porc ce sunt (si n-o zic eu ci consoarta la nervi) sunt ….putin grasut. Eh, am peste 50 si recent am citit un articol cum ca peste 50 deja organismul secreta nu stiu ce hormoni care nu iti permit sa slabesti. Deci, nici nu ma chinui. Culmea e ca fac miscare destul de multa in comparatie cu altii . Probabil de la modul de a manca (dezorganizat, rapid si ca un lup, doar n-o sa zic ca un pork). In concluzie sunt gras si frumos cum ii place popii, nu ca a mea sotie care mesteca si ciorba si nu se prinde de ea nimic desi haleste mult mai mult. Pfff, cum vreti sa mi stricati voi zenul cu chestii nesemnificative:)))
Ăăăăă, am uitat, ai ceva, cumva, cu un anumit gras?
@Marius M,
Există grași și… grași. Unii sunt simpatici, alții sunt de ocolit 🙂
Ăia de ocolit în general pot fi denumiți „porci”. Asta dacă nu ar fi o jignire pentru animalul cu același nume. 😜
Mă nene dar ai scris nu glumă. Mă apuc să citesc și revin cu un comentariu 😁. Am fost la plimbare mai toată ziua. Abia am ajuns pe zonă.
Citește, citește, că e pe felia ta. Adică nu partea cu colăceii, ci partea cu sportul, cu alea….să nu înțelegi greșit. 😜😜🤣🤣
Adevărat… m-ai cam nimerit cu articolul acesta! 🙋🏻♂️
Da, un articol foate bun. M-ai cam nimerit cu articolul 🙋🏻♂️
Am făcut fotbal, am început la Prahova Ploiești și ulterior după un meci cu Petrolul, care avea cea mai bună echipă din județ, în care am bătut cu 3-2, antrenorul Petrolului a venit la noi în vestiar și a zis tu, tu si tu de luni vă prezentați la Petrolul. Eu eram primul tu din cei 3 enumerați. La Petrolul am întâlnit o altfel de mentalitate, antrenamente profesioniste, doctor prezent la antrenament, ne dădeau și câte un sandwich aveam apă care nu era luată de la pompă, mai băgau vitamine în noi. Eram 4 grupe de copii conform grupelor noastre de vârstă. Din astea 4 grupe se alegeau cei mai buni și se formau două grupe de juniori republicani. Erau foarte mulți buni, dar mulți jucau în teren pe sacoșe. Eu jucam pe bune, părinții mei nu aveau lovele să dea la antrenori, dar eram bun. În schimb erau unii care deși erau buni, cei care erau lăsați pe bancă ca ei să joace, erau și mai buni. Dar nimeni nu le cerea socoteală antrenorilor. Câștigau fiecare meci. Am fost campion național la categoria mea de vârstă la un turneu la Onești, unde i-am bătut pe cei de la FC Argeș. Spre deosebire de seniori Steaua și Dinamo nu erau la fel de bune și la nivel de juniori. Fc Național, Sportul, FCM Bacău, Argeșul, U Cluj, Rapid, Bistrița aveau echipe super bune de juniori.
Nu toți sunt făcuți să ajungă fotbaliști, din cei cu care am fost eu angrenat, aproximativ 100 de juniori, doar unul singur a ajuns la liga I. 1%! Are cateva meciuri și în cupele europene și a prins și un meci la Steaua. Și nu spun că nu era bun, dar avea părinții potenți 🙋🏻♂️. Este din cartier cu mine am crescut amândoi la Prahova, el a ajuns la Petrolul cu vreo 2 săptămâni înaintea mea.
Eu… am fost un copil prost. Poate puteam să ajung undeva mai sus cu fotbalul. Nu a fost să fie, m-am accidentat și aia a fost, dar nici nu îmi pare rău. Câțiva ani mai târziu am ajuns la arbitraj, nu am putut să stau departe de dreptunghiul verde, dar și acolo am găsit altă mafie. Erau numai fii de foști arbitri și actuali observatori. M-am convins când am dat examenul de promovare la liga a IV-a. Am alergat de mi-au sărit capacele, am scris cât am putut de bine și au promovat pe doi insi care… luau bătaie pe unde se duceau. Anul respectiv s-a dat o derogare de la FRF și s-a putut da examen la nivel national. Și unul dintre cei doi a promovat de la țară la Liga a III-a într-un singur an. Am promovat ulterior anul următor, dar arbitrajul pentru mine nu a mai fost la fel. Muncisem pentru promovarea aia și nu s-a întâmplat datorită sistemului.
Tu zici că se va schimba ceva… eu mă îndoiesc tare că se va întâmpla lucrul acesta.
Îmbrățișarea e de la mine! 🙂 Voiam să îți spun că tata e fan Petrolul de mulți ani. Are două surori în Ploiești (mă rog, mai are una, cealaltă care era nașa mea a murit la venerabila vârstă de 90 de ani) și când era mai tânăr se ducea la o grămadă de meciuri. Își lua și nepoții (săracul tata avea 4 nepoți băieți de la cele două surori și el a făcut numai fete) cu el pe stadion. Era „nenicu’ Gelu” venit de la Târgoviște. 🙂 Acum așteaptă să fie inaugurat stadionul Chindia, mai vedem nocturnele aprinse în câte-o seară. Vreau să merg și eu cu băiatul. Bărbată-miu nu știe nici cine e antrenor la Națională, tata în schimb nu pleacă de-acasă dacă se dă vreun meci la tv.
Eu n-am facut niciun sport, imi place sa privesc, nu sa joc. Pe fete le duc la initiere la inot de vreo 7 luni. Merg incet, dar sigur. Nu stiu daca au aptitudini sau inclinatie pentru polo, le las daca vor cere asta. Antrenorii pe care-i vad la club… well, sunt si asa si asa. Si fit si ne-fit. Si atat pe partea asta, nu prea mai comentez despre proportiile altora de cand m-a lovit pandemia cu o perversa de abia-abia am dat jos alea 10 kg cu care m-am pricopsit.
Dar apropo de exemplul dat de antrenori cu obiceiuri alimentare nesanatoase, cei de la inot au cola la discretie. Not ok, in opinia mea, dar it is what it is. Ale mele nu au baut cola/pepsi niciodata, doar picea mai primeste o data pe luna ceva fanta sau sprite. Chipsuri le iau in special la final de saptamana, cand au voie sa se uite la filme cu gustari. Cea mare mananca mai nesanatos si mai limitat ca variatie, iar cea mica e gurmanda, ar manca orice. Pe ea o si opresc din mancat, de altfel, pentru ca e foarte pofticioasa si cere refills la mancare, vrea fructe imediat dupa pranz sau cina. Ii explic ca primese portii potrivite varstei si corpului ei (se invart amandoua pe la 23-24 kg, deci categoria lacusta) si sa nu insiste sa ceara in plus doar pentru ca vede ca am nu stiu ce mancare.
Dulciuri primesc regulat, in cantitati masurate. Am mereu in frigider/camara ciocolata/biscuiti, ele nu mananca niciodata sa-si faca plinul, primesc cu portia si niciodata nu se duc sa ia pe furis. Incerc sa le construiesc o relatie echilibrata cu ispitele, nu sa scape pe la 13-14 ani in fast food si dulciuri ca vaca in trifoi.
Ah, cea mare a zis ca vrea sa incerce tir cu arcul. Inca nu m-am ocupat de asta, dar urmeaza sa o duc la o lectie. E mai convenabil si accesibil decat biatlon sau sarituri cu schiurile cum a cerut aia mica. :)))
@Vera, dacă o duci la tir dă un semn, că într-o vreme le surâdea ideea și alor mei, dar nu știu de ce am rămas cu impresia că ar fi cam costisitor.
În spital, când s-a declanșat diabetul, ne-au recomandat ca, în caz de hipo glicemie severă, să îi dăm suc, Sprite, Fanta, Cola, că îi crește rapid glicemia, îi bubuie de-a dreptul. Lucru pe care îl facem, avem tot timpul o sticlă de Fanta Madness la îndemână, dar doar pentru el în caz de urgență, noi restul nu prea obișnuim. Îți dai seama că și nouă ne bubuie la fel glicemia când bem așa ceva, doar că noi nu ne monitorizăm?
Pentru tir cu arcul cautati-l pe antrenorul Macu.