Ne aflăm undeva pe la începutul anilor ’80. Ani în care copiii stăteau foarte mult timp nesupravegheaţi. Acei copii cu cheia de gât, care veneau singuri de la şcoală sau de la grădiniţă încă de la 6 ani. E adevărat că nu prea erau maşini în acea perioadă şi străzile erau mai sigure, dar tot mă înfior când mă gândesc că am fost unul dintre ei.
Dar nu despre siguranţa copiilor acelor vremuri vreau să vorbesc astăzi. Ci, despre ce făceau copiii când erau singuri acasă.
Să luăm așadar, spre exemplificare, una bucată copil: subsemnata, împreună cu sora ei. Aveam cam 9, respectiv 7 ani și locuiam într-un apartament semidecomandat, cu 3 camere, la etajul 3 al unui bloc cu 4 etaje.
Veniserăm de la şcoală de puţin timp şi cred că ne plictiseam. Părinţii urmau să vină abia după ora 16:30. Şi, ce ne-am gândit noi? Să le facem o surpriză. Şi ce surpriză mai surprizătoare decât să meşterim o prăjitură? Papilele gustative erau deja în delir.
Carte de bucate aveam în sertar și o văzuserăm pe mama, de atâtea ori, gătind delicatese folosind acea carte, noi de ce n-am face la fel?
Am răsfoit-o puţin şi am ales un fel de chec-pandișpan. Prăjitura se numea ceva cu V: Vifor, Vijelie, nu-i mai reţin exact numele. Posibil și să-l fi citit noi greșit și să ne fi atras numele stâlcit.
Ingredientele erau basic și le aveam în frigider şi în cămară. Am pregătit vasele, am adus toate cele de trebuință pe masă și am trecut la fapte. Am spart ouăle cu chiu cu vai, părea mai simplu când o priveam pe mama. Dar nu ne-am dat bătute. Le-am venit de hac și au ajuns, cu ceva coji cu tot, în bol. Ne-am chinuit să pescuim cojile cu degetele, dar în final s-au dus la fund și nu le-am mai văzut. Iar ce nu se vede, nu există! Am bătut apoi, vitejește, cu telul, am pus zahăr, ulei, faină etc., urmând paşii din carte. Deşi nu aveam voie să umblăm la aragaz, am aprins cuptorul şi am aruncat băţul de chibrit în gunoi.
Am turnat compoziţia în tavă. Arăta foarte bine, gălbuie şi catifelată. Dar nici nu am vârât-o bine în cuptor, că ceva deja mirosea a ars. Dar nu de la ea, din fericire. Ne speriaserăm degeaba! Ci de la găleata de gunoi, care era din plastic. Băţul de chibrit aprinsese ziarul din ea, care ardea acum frumos, astfel încât o margine i se şi topise puţin, zbârcindu-se. Am aruncat cu apă peste ea şi s-a stins. Dar a rămas deformată, așa că am acoperit-o cu un ziar nou, fără să ne gândim că, la prima golire, cicatricea găleţii va ieşi la iveală. Dar eram prea concentrate pe evoluţia prăjiturii din cuptor, nu aveam noi timp de lucruri neînsemnate. Prăjitură care creştea ca făt frumos, o minunăţie se făcuse! Se ridicase şi se rumenise, arăta ca în reviste. Timpul se scursese şi am oprit focul la cuptor. Dar, să vezi pocinog! La scurt timp, opera de artă se scofâlcise de parcă îmbătrânise brusc cu o sută de ani, ca o cotoroanță din povești şi dăduse și înapoi, era acum subțire de doar câteva degete, cam cum era când o turnasem în tavă. Iar când am vrut să o tăiem, era moale, lichidă aproape, mai mult cremă decât chec. O fi necoaptă, ne-am zis!? Neştiind că, de fapt, nu avea destulă făină, că cine ştie cum măsuraserăm noi cantităţile.
După un aşa eşec răsunător, trebuiau ascunse urmele. Am aruncat-o la gunoi şi am dus gunoiul. Dar am observat găleata stâlcită, aşa că am aruncat găleata cu totul. Am strâns cum ne-am priceput mai bine la locul crimei faptei. Şi am aşteptat, extrem de cuminți, să vină mama de la serviciu.
Mama evident că a simţit miros de copt, o fi găsit şi vase prost spălate sau şterse, lucruri mutate de la locul lor și alte asemenea. Aspecte pe care un copil nu le percepe și se miră cum de îi ghicește mama, mereu!, boroboațele comise, când el a ascuns așa bine urmele?
Ne-a întrebat ce s-a întâmplat. Noi nu recunoşteam nimic: nu ştim, n-am făcut, am fost ocupate să ne facem temele, n-am văzut, nu cunoaștem!
Găleata de gunoi unde e? Nu ştim, n-am văzut-o!
În final, sora mea, care era mai sperioasă, a dezvăluit toată tărășenia sub avalanșa de întrebări. Am primit apoi cu stoicism mustrările care nu se mai terminau, dar fără să înțelegem cu adevărat gravitatea faptelor.
Mie îmi stăruia pe retină, cu ciudă, aspectul dezolant al prăjiturii Vifor și întregul șir de evenimente care au mers din rău în mai rău, încă de la început. Și cred că îmi spuneam, în sinea mea: ori că data viitoare o să îmi reușească, ori că nu voi mai găti vreodată prăjituri!
La final mama ne-a trimis să aducem înapoi găleata de gunoi. Era o găleată urâtă, verde închis cu linii șerpuite, negre. Acum arăta și mai hidos. Am avut-o sub ochi, mustrându-ne mut, zi de zi, încă vreo doi ani, până când ne-am mutat în alt oraș și nu am mai luat-o, din fericire, cu noi.
Ani mai târziu, mi-am luat totuși revanșa: aveam o baftă inexplicabilă la rețetele de chec și blat de tort, încât devenise sarcina mea să le prepar cu ocazia diverselor sărbători. Auzeam frecvent: ,,E de trei stele Michelin! Dar mai știi prăjitura Vifor?…”
Voi ce boacăne vă amintiți din copilărie?
Foto Pexels
„Ne-a întrebat ce s-a întâmplat. Noi nu recunoşteam nimic: nu ştim, n-am făcut, am fost ocupate să ne facem temele, n-am văzut, nu cunoaștem!”
Mi-am luat trigger aici. Că nici fleurșii nu recunosc decât dacă le încolțesc și, extrem de rar, îmi explică așa înțelept, de parcă-mi fac o favoare: „bine bine, o să-ți spun adevărul, dar nu te poți enerva fiindcă eu recunosc!!”
Eu boacăne n-am făcut, m-a dresat mama bine să fiu ajutorul ei în casă. Îmi amintesc niște bătăi, deci ceva sigur am greșit. Poate haine rupte la joacă…nush.
Copiii mei (8 & 10 ani pentru referință) sunt relativ cuminți, fac boacăne absolut rezonabile, nimic păgubos sau periculos (haine rupte, lichide varsate, lipici si sticlici pă peste toooot etc.). Cel mai tare m-am speriat că aia mare nu știu cum a reușit să calce pe un stecher din priză și să scoată priza cu totul. Halul în care am transpirat s-o pun înapoi… ou mai gad, piei amintire!!
Iar în bucătărie au voie limitat. Pot curăța/toca lucruri ușor de mânuit, pot sparge ouă, adăuga condimente, mesteca în oală, dar nu pot umbla la aragaz/cuptor încă.
Se mai spune că greșeala recunoscută e pe jumătate iertată. Altfel spus, enervarea poate fi la jumătate! 😀
,,bine bine, o să-ți spun adevărul, dar nu te poți enerva fiindcă eu recunosc!!” Hai că negociază bine. 😀
Pe la 6-7 ani, țin minte că m-am „jucat” și eu cu focul. Dar nu meșterind prăjituri. Aveam un vecin care descoperise el că dacă-ți vâri degetul mare în sticla cu gaz (orice familie avea o sticlă cu gaz în casă), îi dai foc și apoi sufli rapid, să-l stingi, e foarte distractiv. Parcă ne și văd. O gașcă de puradei, stând la rând la băgat degetul în sticlă și dând foc. Părinții n-au știut niciodată nimic, dar cumva ne-am dat seama că nu prea e ok ce facem și am renunțat rapid la acest „joc”. Altădată, eu mergeam încă la grădiniță iar fratele intrase la școală. Într-o zi s-a gândit să vină după mine și să mă aducă acasă, mai devreme. Nu știu ce le-o fi zis educatoarelor, dar am fost lăsată să plec. Când a venit mama, eu m-am ascuns în șifonier până la momentul în care urma să plece după mine, la grădi. Am ieșit vijelios (sau viforos 😀 ) „tadam!”, sigură că o să fie o surpriză tare plăcută. Nu mai țin minte dacă a fost sau nu așa, dar nici nu s-a mai repetat fapta, deși mi-aș fi dorit. Când am intrat la școală, țin minte că aveam „război” cu o altă clasă. De ce, naiba mai știe. Practic, în pauze, care înarmați cu rigle, care cu mâinile goale, ne stropșeam unii la alții și ne alergam pe holuri, ca sălbaticii. După ore, la fel. Se mai lăsa cu împiedicări, julituri, plânsete, da’ na, așa e la război. Da, principiul „cheia de gât” nu doar că invita, da’ parcă te și obliga la boacăne. Trebuia să fii de fier să nu le faci! 😀
Am şi eu o păţanie cu şifonierul. Eram mai mare, clasa a 8-a cred. Şi am chiulit de la niște ore. Adică eram acasă, dar trebuia să fiu la şcoală. Şi aud cheia în yală. M-am ascuns în şifonierul din camera mea.. A cărui uşă nu şe închidea, noi o ţineam închisă cu o sfoară legată de orificiul pentru cheie și dată pe după bara de umeraşe. Aşa că stăteam eu cu sfoara aia în mână, pe dinăuntrul şifonierului, să nu cumva să se deschidă uşa şi să fiu văzută. Tata nu știu ce se tot folfăia prin casă, el obişnuia să vină uneori aşa, că venea cu maşina. Şi intră şi în camera mea. Şi aud: fââsss! fâssss! fâss!
Dădea cu spray de ţânţari!
Mi-am afundat capul în haine, că uşa aia nu stătea tocmai etanş. Abia o ţineam să stea cât de cât destul de închisă. Am stat acolo ceva, până a dat şi în celelalte camere. Era stil vagon apartamentul, începuse cu baia mare, camera lor, camera noastră. Urma un hol lung, bucătăria, sufrageria şi balconul închis. Într-un final a plecat şi am ieşit val-vârtej din şifonier şi am deschis larg geamul.
Boacăne de care au aflat părinții sau nu au aflat părinții? Petrecute afară sau în casă! Ca să știu unde trebuie să mă concentrez!
Da’ cine zice că trebuie să te concentrezi? 10 top of mind! 😛
Care îți vine prima în minte. Sau dau năvală? 😀
În bucătărie nu aveam voie să ating aragazul. Eu și acum mare, de frică, aprind aragazul cu o lumânarea 😎.
Mi-am făcut o omletă pe care am mâncat-o și după ca să ascund faptul în sine, am luat tigaia să o spăl. Am turnat apă și ghici ce a sărit uleiul ăla încins de ziceai că e posedat. S-au făcut niște aburi și s-au pătat pereții plus un cabinet din ăla de deasupra chiuvetei în care ținea mama toate ceștile. Busted!
Mereu am avut o chestie cu caii. Îmi plac la nebunie. Când eram mai mic mă jucam cu bibelourile din vitrină – bineînțeles că unul cel mai mare și mai frumos și-a rupt piciorul. Minuțios l-am lipit și l-am pus în vitrină mai în spate. L-a descoperit mama la curățenia de Paște. Busted!
Pe stradă vreo 3 țiganuși au vrut să îmi fure ceasul. A ieșit cu scandal, ceasul a rămas pe mâna mea dar eu m-am ales cu o tăietură pe spate de cuțit! Nu am fost prins!
Era o tipă de la mine de pe scară de care mie îmi plăcea… Ce a mai îndurat săraca fată de la mine. Eram copil și nu știam și eu cum să mă comport cu o fată, cel mai frecvent o trăgeam de codițe ușor așa cât să mă bage fata în seamă 🙈. Până odată când m-a văzut mama ei odată și m-a pârât maică-mii. Vai de capul meu ce bătaie mi-a dat mama. Nu i-am mai făcut nimic fetei de atunci.
În incinta facultății se aflau niște corcoduși din ăia roșii și cineva avea porci pe acolo. Te urcai pe tabla galvanizată și afunai corcodușele. Toată lumea denumea locul respectiv „La porci”. S-a rupt tava aia galvanizată și tenișii mei s-au umplut de kko. I-am aruncat ca nu mai puteai să stai lângă ei. Am venit desculț acasă și am mințit că am vrut să mă spăl lano pompă, i-am lasat pe marginea drumului și cand m-am întors nu mai erau. Boscorodeală, dar teneși noi!
M-am urcat într-un pom, până pe la aproximativ etajul 3 ca să mă uit la Sandy Bell pe geamul unuia dintre prietenii mei. Acum copii nici nu știu cum să se mai cațere într-un copac și mai mult de atât nici nu au voie!
Doar câteva dintre amintirile mele de copil cuminte!
Eh, măcar tu, ani mai târziu, ți-ai luat revanșa. Eu încă lucrez la asta (lucrez = mă mai gândesc din când în când și atât).
Mi-amintesc un rateu când am făcut pandișpan și am uitat să pun ouăle (scoase special din frigider ca să le văd. nu le-am văzut). Culmea e că a ieșit comestibil (dacă zic că era foarte bun, nu mă credeți). Deci se poate și fără ouă 🙂
Ți-a ieșit de post.😀
Cate si mai cate! :))
una singura a fost foarte grava, dar n-am facut-o eu, ci un baiat din grupul de copii cu care eram pe afara. Ne-am urcat pe garaje sa culegem nuci, iar astuia i-a venit stralucita idee sa ardem cojile si frunzele imprastiate pe acoperisul garajului, asa ca s-a finalizat cu un foc care s-a extins si la cele de langa. Noroc ca a ars doar acoperisul ala facut din nu stiu ce. A urmat adunare generala, judecata si o bataie cu strigaturi. Majoritatea aveam 7, 8 ani, baiatul ala era fratele unei fetite si avea vreo 14 ani. El fiind mai mare, a dat vina pe noi, astia mici, si noi ne-am luat-o rau de tot. El a scapat usor. Altele au mai fost, dar nu asa grave. In casa nu prea faceam, ca ma nimiceau bunicii cum prindeau ocazia. Aveam grija sa pasesc pe varfuri si sa nu ating nimic, de frica.
Banc: „Am fost la spovedit. Doamneeeee, cât am râs și eu și popa!” Așa și azi: ar ieși de un articol (baban) per cap de cititor. Am și eu: mi-am ars complet cravata de pionier ( nenorocirea aia roșie din nailon) încercând sa o calc cu fierul, am luat bătaie cu centură de aia militară de la tata, că m-am jucat cu focul în pod, am luat bătaie de la mama că am înjurat… Copilărie…
1. Apartament cu 3 camere, în comunism? Burghezie!
2. Ouă? Făină? Lapte? Specula!
3. Găleată de plastic? Capitalism! Per total HUOOOO! 😀
Da, era un apartament din ăla mic, înghesuit, fără balcon. Cu hol minuscul în care ai mei amenajaseră nişte rafturi să fie cămară. Din el dădeai, în faţă, în baie (mică, abia aveau loc 2 oameni în ea) şi, în dreapta, în sufragerie. Iar din sufragerie erau,la dreapta. camera noastră, a copiilor, în faţă camera părinţilor şi în stânga o bucătărie mică în care nu aveai loc să iei masa 4 persoane. În ea era doar o măsuţă la care putea sta un singur om pe un taburet, atât. Că avea 2 laturi la perete şi una înspre mobila tip de bucătărie şi nu era loc prea mult între ele să mai pui şi acolo un scăunel să stea şi a doua persoană.
Cât despre lapte, ouă, faină, erau în 1980 cât de cât. Procurate cu greu. Şi noi le-am irosit de au ajuns la gunoi.
Ioi de viața și de zilele mele
:)))))))
Mno, numa’ piromani și agresori p’aci.
Doamne, ce copchil cuminte am fost 🤪 Furam căpșuni și alte fructe, sârme de la poștă, mere din piață, sculele de tâmplărie ale bunicului, caii sătenilor, ne băteam pe găști, am spart capete, am spart tabla, am rupt mâini, am condus fără permis, am vândut lucruri furate, am, am, am … și toate astea până la 18 ani. Apoi mi-am lăsat barbă și am pozat într-un pios admirator nepracticant al cumințeniei 🤪 🤳
Și io ce mai povestesc, John Wayne?
Tata era la țară, făcea naveta zilnic după serviciu (astfel nu ne lipseau ouăle, carnea, laptele în comunism), mama era schimbul doi, eu aveam 7 ani, soră-mea 8, am rămas o dată afară până seara târziu și ne-am jucat pititea cu copiii de la bloc. Numai că eu m-am îndepărtat, iar soră-mea era speriată rău când m-a găsit, am intrat în casă cu puțin înainte să ajungă mama la 11 și ceva. Ea purta mereu cheia, fiind mai mare, ceea ce era motiv de ceartă între noi. „Dar ești doar cu un an mai mare” era fraza pe care o foloseam cel mai des.
Altă dată, după ce s-a născut sora cea mică și ne era dată nouă în grijă pe-afară, am pierdut-o. Avea doi ani și am scăpat-o din vedere. Am căutat-o cu gașca de la bloc, deja ne intrase frica în oase, am găsit-o în poala unei țigănci câteva blocuri și străzi mai departe. O legăna, ea nu avea nicio treabă. Cred că nu am fi îndrăznit să ne întoarcem acasă fără ea.
Ne-am apucat într-o zi, noi astea mari să facem o ciocolată de casă. Dar ne-a prins mama în flagrant, nu știu de ce venise acasă mai devreme. Ne-a ieșit beton la propriu, am răzuit-o cu lingura din oală. Mama nu ne-a certat, dar a fost atât de supărată pe noi că nu ne-a vorbit toată ziua. Și ne-a durut mai rău decât o palmă. Acum când mă gândesc, poate o fi fost supărată din alte motive pentru că nu am ars nimic prin casă. 😁
Ciocolata de casă a rămas un dulce preferat, le făceam nepoților și acum le fac copiilor mei de câteva ori pe an. Și mie îmi iese bună acum. Nu fac decât câteva dulciuri, chec săptămânal, câte-o negresă la zile mari, cozonac de Paști și de Crăciun (fii-miu îl adoră, fii-mea nu se apropie de el). Soțul meu e expert în clătite și biscuiți. 🙂
Așa am pățit eu cu șerbetul. Eram mai mare, la țară. Și mi s-a părut super ușoară rețeta. Practic trebuia să fierbi mult timp niște apă cu zahăr. Până se îngroșa. Dar eu am fiert-o de a luat-o gaia. Când s-a răcit era ca cimentul uscat pe pereții oalei. Ca să salvez vasul a trebuit sa torn apă peste și să pun iar la.foc, sa las apoi sa se topească zaharul ăla pietrificat în apa caldă și abia apoi am reușit (cu ceva tix) să îl dau jos.
Apropo de șerbet, nu am mai găsit șerbet care să aibă gustul celui de la.magazin din anii ’70-’80.
– Doamnă învăţătoare, să ştiţi că fiul meu nu poate veni azi la şcoală!!!
– Dar cu cine vorbesc ?
– Cu tatăl meu!
Mama ne-a confiscat cablul de alimentare de la casetofon. Cică ne distragea de la teme. Dar frati-miu a înlocuit cablul cu 2 sârme. Mbon, numai ca eu nu am aprofundat procedeul exact. El a plecat la scoală, eu am avut ideea ,,ia sa ascult eu niște muzica”. Țin minte perfect ca ideea mi-a venit în timp ce ma imbracam pt scoala. Eram în cămașă albastra de nailon, ciorapi lungi de mătase ,sarafanul încă nu îl imbracasem și am băgat cele 2 sârme în mufa casetofonul, iar cu capetele libere m.am îndreptat spre priza. Dap, eram deșteaptă de mic copil. Când am băgat capetele sârmei în priza, a făcut poc, a topit sarma, metalul topit m.a ciuruit de jos pana sus, cămașa de nailon și ciorapii de mătase arătau ca svaitzerul dar și mâinile și fața mea. No, am supraviețuit ca orice prost norocos. Seara mi-am luat și capace de la frati.miu pt prostie dar și pt ca am stricat casetofonul.
Hai că dacă nu povestesc ceva, la noapte bag mâna în foc că canci de odihnă o să aveți parte, ca sardina în conseva de ulei o să vă zvârcoliți.
După ce au cumpărat părinții apartamentul, mai era o cameră goală de mobilat .
Acolo mi-am construit eu un mini orășel cu mașinuțe, căsuțe ( de mic am fost un demiurg ).
Tata a fost mereu cu ficuși, lexuși, baobabi și alte plante inutile.
Și-a băgat toate vejtejiturile la mine în orășel, tsunami mi-a făcut. Am luat cea mai mare foarfecă din casă și am tăiat toate frunzele la toate plantele. Au rămas ceva gen araci de vie. Și nu erau puține.
Nu m-a prins, că am fugit cu bicicleta și până să mă întorc, l-a calmat mama.
Am dat foc la casă scării. Foc, nu fum și paie ( piroman checked ). Făceam fumigene din mingi de ping pong și bandă scotch.
Am început să conduc de când am reușit să ajung la pedale. ( Și mă mai și întreba tata,, ție nu ți-e rușine? Păi și cine m-a învățat să conduc ? Bunica ? Mai și mă iei la rost…,).
Când pleca tata prin delegații, luăm cheile de la mașina noastră și dădeam ture prin cartier.
Făceam semn în spatele roților cu un colț de cărămida și la întoarcere coordonare și parcat la fix.
Într-o zi, în timp ce verificam să fie pe poziție m-a fluierat cineva de sus.
Era tata, fuma pe balcon.
A fost frumos.
Mai am, dar e deja târziu și poate aveți treabă..
Mi-am adus aminte de talentele mele de scotocitor. Furam din barul părinților țigări de foi, trăgeam coniac cu siringa prin dopul de plută și completam cu alte băuturi, scoteam praf de pușcă din cartușele încuiate în rastelul metalic ce îl ținuse tata o vreme sub lada patului. Doamne, ce sistem de susținere a saltelei cu arcuri pe taburete încropeam ca să pot accesa rastelul și câte și mai câte. Never busted, sau cel puțin așa credeam eu🤭
Deseori îmi aduc aminte când îmi zicea tata : să îți dea Dumnezeu un copil așa cum ești tu și să îți facă ce îmi faci tu mie. Nu mi-am luat cafteală niciodată pentru orice tâmpenii am făcut și mărturisesc acum ca adult că am cam făcut ☺️Mi-am luat-o doar pentru minciună și am învățat că dacă spun adevărul, într-un final o să se rezolve orice problemă.
@Habare, eu am fost copil cuminte pe lângă tine 🙃.
Și eu am învățat că oricât de mult ai minți până la urmă adevărul va ieși la iveală. Mai am cazuri în care nu spun tot adevărul de la început dar cu siguranță până la sfârșitul poveștii ies cu mâna sus indiferent de consecințe.
Citind postarea @Solandiei despre șerbet, mi-am amintit de o boacănă în bucătărie – și nici n-am scuza că eram copil.
Studentă, vin acasă la părinți într-un weekend cu iubitul (tipul cu care m-am și măritat). Eram fraierică și voiam să-l impresionez cu o masă caldă: cartofi prajiți cu (nu-mai-știu-ce). A început prăjala, întors, aranjat, se cam rumeneau prea mult și prea repede, riscau deja o culoare dubioasă de maro închis. Speriată să nu-i ard, îi scot.
Hmm… Erau maronii, foarte dulci și neprajiți. Cu moaca scofâlcită de gustul ăla, fac ochii roată, văd 2 borcane foarte asemănătoare și am revelația: în loc de untură am pus miere de albine (zaharisită). Aruncat totul la coș.
P.S. I-a zis tata să nu se-ncurce cu mine, că-s un dezastru, dar el nu și nu. Acum suportă…
Știi tu la final suma defectelor și a calităților este mereu aceeași – așa că, mai mult ca sigur ai compensat cu siguranță cu altceva.
@Paco, poți sa mai povestești, ca eu am întrat pe mood de weekends este doar 2.30 pm la mine😊.
@Zoe, nu ești singura care așteaptă 😎.
Apropos de boacane din copilarie , imi vine in minte rezerva de cartofi de pe balcon, din care mai zburau si n strada, si dupa fiecare aruncatura, ne ghemuiam ca soldatii n transee ca sa nu fim vazuti si chicoteam inabusit la reactia trecatorilor.
Mentionez ca, din fericire, n am ranit pe nimeni.