Haruki Murakami se bucură de un succes extraordinar, nu doar în Japonia, ci în întreaga lume. Încep cu această frază pozitivă pentru a le scuza, cumva, pe cele negative ce vor urma. Pentru că Murakami este un scriitor apreciat şi lăudat, mă simt vinovată pentru că m-a dezamăgit cu acest roman. M-au încercat chiar complexe de inferioritate, oare nu-s destul de destupată ca să-l înţeleg şi sa-l apreciez? Totuşi, acest roman nu-i scris de Schopenhauer! Mi-am revenit din nefericitele şi dăunătoarele complexe când am citit o altă recenzie*. Chiar m-am bucurat, răsuflând uşurată.
Pădurea norvegiană este, în opinia mea, romanul cu o singură calitate: titlul. Inspirat după numele unei melodii cântate de Beatles, probabil va fi singurul motiv pentru care voi ţine minte acest roman.
O poveste plină de depresii şi depresivi, în care jumătate din ei se sinucid. Plină de amintiri banale şi un dialog anost, de genul “eu am spus…ea a spus….eu i-am răspuns…”
”…aici povestea ne îndoapă cu decese până la punctul în care aproape că nici nu-mi mai pasă cine moare”
– se spune, pe bună dreptate, în recenzia citită de mine*
Acţiunea e o înşiruire de mişcări mărunte, fie geografice (am luat trenul, am aşteptat metroul), fie introspective (m-am gândit, mi-am amintit), fie gastronomice (am mâncat, mi-era foame).
În rest, o aiureală a unor studenţi de prin anii ’69, unii normali dar trişti, alţii mai veseli dar cam duşi cu pluta.
Pădurea norvegiană are un început plat, o continuare plictisitoare, însă ultimele 50 de pagini reuşesc să mai salveze ceva din poveste. Ele sunt mai pline de acţiune şi mai vivace decât restul de 300 la un loc. Se pare că nu trebuia să încep cu ea, dar de unde să ştiu?
”N-aş recomandă cartea de faţă, în special cuiva care nu a citit până acum Murakami. Mi-e teamă că o să fie descurajat să citească altele… Cel mai bine săriti peste ea, Murakami a scris alte romane mult mai bune, de vreme ce în acest an (2012) a ajuns şi pe lista de nominalizări la premiul Nobel!”
Ei, bine, asta e prima carte a lui Murakami ce-mi pică în mână, printr-o comandă online și în urma citirii unor recomandări mult mai exuberante care m-au convins că merită. M-am păcălit, după gustul meu, nu merită.
*recenzia din care am dat cele două citate de mai sus am citit-o pe acest blog.
„Mi-am revenit din nefericitele şi dăunătoarele complexe când am citit o altă recenzie. Chiar m-am bucurat, răsuflând uşurată.”
Cum s-ar spune, ai avut nevoie de validare pentru propria opinie?
Nu erai 100% sigură 🙂
Da. Am avut nevoie de validarea că nu-s o ciudată 🙂