Aş fi curioasă să aflu dacă şi în alte culturi, la alte popoare, există această sintagmă, adânc implementată în mentalitatea noastră. Vine momentul, de-o viaţă aşteptat, când odrasla şi-a terminat anii de şcoală şi începe truda în câmpul muncii – câmp cu o suprafaţă tot mai redusă, aş zice. La acest moment, marcat de o poză în robă şi cu tichie academică pe cap, familia, în frunte cu mama gen “eu te-am făcut, eu îţi (re)comand”, începe campania de fixare a odraslei. Adică de aşezare într-un punct fix, cu două aspecte clare şi esenţiale:
Aspectul material. Se concretizează, de obicei, într-un apartament cumpărat în rate. Nu contează că n-ai bani, nici că te împrumuţi pe următorii 80 de ani, aşa încât şi nepoţii îşi vor da bursa la bancă. Nu contează că abia poţi cumpăra 25 de metri pătraţi, familia e fericită că ai “casa ta”. Pe cine interesează că din baie aterizezi drept în pat, iar dacă îndrăzneşti să-ţi întinzi picioarele, intri în şifonier? Eşti un om “aşezat”….
Aspectul spiritual constă în “aşezarea” printr-o căsătorie. Unii zic că e loterie. Eu cred că e aritmetică de clasa a IV a. Înveţi adunarea – te aduni cu cineva în apartamentul ăla amărât. Urmată de înmulţire. Dacă totul e atât de strâmt, în pat e cel mai comod şi cam pe-acolo se înmulţesc oamenii. Iar dacă fataliştii cobesc şi nu mai ai loc în acei 25 de metri pătraţi, ar putea urma o împărţire. A mobilei, a copiilor, a nervilor şi a datoriilor.
Şi uite-aşa, fixat la casa ta, ajungi înecat până peste moţul capului într-o viaţă de rob, încercând, ca un magician, să jonglezi cu facturile, ratele, pamperşii, jobul incert şi speranţa unei minuni care să te scoată din malaxorul numit “casa ta”. Ca relaxare, cu ceva noroc, ai putea spera la o escapadă-două pe litoral – aventură emoţionantă ca o călătorie intergalactica.
Cam asta înseamnă în mentalitatea (numai?) românească “a fi la casa ta”, a avea un rost. Şi rostul asta e veritabil numai dacă e parafat cu acte. Stai cu chirie, nu ai act de proprietar? Nu e bine! Trăieşti bine-mersi în armonie cu cineva, dacă n-ai acte, nu e bine! Ţi s-a născut copilul şi încă n-ai trecut pe la primărie, nu e bine! Unii spun că nici preotul nu te cunună (spiritual) dacă n-ai actul de însurătoare. Până de curând, nici telefon mobil nu-ţi puteai lua dacă n-aveai casă. De ca şi cum n-ai voie să vorbeşti la telefon dacă eşti homeless.
Discutam toate astea cu o prietenă psihoterapeut. Mi-a explicat că nevoia de siguranţă este pe locul doi în lista nevoilor umane, după cele fiziologice (martor e piramida lui Maslow). Întrebarea este: cum percepe fiecare din noi starea de siguranţă? Aşa cum ne-o impune societatea şi mentalitatea ei? Sau, poate, cineva se simte în siguranţă călătorind, mutându-se din 2 în 3 ani, schimbând relaţiile până ajunge la cea potrivită, ori locuind cu o mătuşă bogată. E ceva greşit în ultima frază? Poate doar lipsa de clişee…
Desen: Solandi & DALL-E
E complicat. Românii n-au avut ceva al lor multă vreme, istoric vorbind. Acum pot avea. Și își iau. Mult, puțin, să fie acolo maică! Că legile și regulile din țara asta sunt stufoase și scrise parcă în altă limbă… Altă poveste, alt subiect de discuție! Până atunci? Rate mici și puține vă doresc!
@VictorR,
Legi de-astea care țin de organizare administrativă sunt și la alții. Și, la fel, îți prinzi urechile în ele.
Ai zis ceva acolo în penultimul paragraf despre acte. Exact aici e problema. „Așezatul la casa ta” vine ca o presiune a familiei sau societății, într-adevăr, dar eu consider că factorul determinant o constituie absurdul anumitor situații create de stat. Situații în care actul de proprietar sau certificatul de căsătorie (încă) îți fac viața mult mai ușoară.
La treaba cu creditul și ratele mă încadrez din plin. Am făcut cununie civilă fix pentru credit la apartament, fiindcă ajunsese chiria la 2 camere să coste cât rata la 3. Nu am avut bani de restul, așa că am făcut cununia religioasă și petrecerea și restul doi ani mai târziu. Ne-a trebuit certificatul? Ne-a trebuit. Aia e.
Nu mai știu cum e acum, dar știu că, înainte de pandemie, concubinii nu aveau voie să se viziteze în spital. Ești soț în acte? Intri la vizită. Nu ești? Să fii sănătos matale și cei 20 de ani petrecuți împreună cu pacienta/pacientul. Nu e voie, nu intri.
@Ionuț,
Recunoaște că ți-a plăcut să te însori și ai profitat de toate ocaziile 🙂
Că ne place sau nu să recunoaștem, în momentul de față termenul de chiriaș / chirie are in România un sens (încă) peiorativ. Adică ești cam vai mama ta, nu-ți permiți să ai și tu casa ta.
Prin alte țări, că tot ai ridicat problema la fileu, e ceva foarte normal să locuiești în chirie.
Am cunoscut pensionari în Spania care locuiau în chirie, dar cu mașină decapotabilă și care hălăduiau prin Europa pe sistemul, viața e să te bucuri de ea, nu să te stresezi inutil… Mno, alte mentalități, alte priorități.
Mai cunosc inclusiv persoane, foști colegi de muncă în România, care și-au cumpărat apartamente (credit) cât mai aproape de locul de muncă. Logica lor a trecut în viteză pe lângă mine și dusă a fost.
@Paco,
Dacă acei colegi ai tăi stau în București, alegerea lor are o logică (gândindu-ne la ce trafic e acolo și cele 3 ore petrecute pe drumul casă-job-casă). Problema e că dacă schimbi job-ul, ce faci? Te muți după ăla nou? 🙂
@Laura G, acțiunea a avut loc prin 2010, în Timișoara. Logica mea a luat-o pe arătură și datorită faptului că în firmă deja se zvonea că e în lucru noul sediu, aflat exact in partea opusă a orașului. Noi eram în zona de sud a orașului, urma să ne relocăm în zona de nord. Exact asta cu schimbatul locației după job mi-a dat cu virgulă.
@Paco, dacă o faci crezând că o să stai toată viața la un job… și mie mi se pare inconștiență.
Am simțit fix pe pielea mea când am părăsit primul job că nimeni nu îmi face statuie. Faza cea mai tare este că, aproape cu o lună înainte să încep să aplic la joburi în altă parte, m-am dus să îmi cer un drept pe care l-am crezut necesar – mi s-a spus că trebuie să îndeplinești niște condiții ca să iei bonusul respectiv. Când am pus oferta pe masă din altă parte era gata să imi dea și bonusul și încă 5% peste.
Eu nu găsesc nimic greșit în ultima frază „Sau, poate, cineva se simte în siguranţă călătorind, mutându-se din 2 în 3 ani, schimbând relaţiile până ajunge la cea potrivită, ori locuind cu o mătuşă bogată”.
În mediul românesc am observat și eu un interes destul de mare pe partea asta a job-ului, a locuinței proprietate personală sau pe cale de a deveni proprietate personală, a căsătoriei și întemeierii unei familii din care să rezulte cel puțin un copil. La fel am observat și la greci, căci am contact destul de des cu ei.
Doar am mai observat că prea puțini aduc în discuție piramida lui Maslow și nevoile și „siguranța în viață”. Cei mai mulți vorbesc de „rostul în viață”, dar și de „realizarea în viață”, de „succesul în viață”, ba chiar de „fericirea în viață”.
De unde îmi vin în minte celebrele întrebări: „de ce ne naștem?”/”de ce trăim?”
Ne-ai dat greu rău azi. 🙂
Greu, da. Mă străduiesc să scriu un comentariu-rezumat şi nu-mi iese. Tot îmi vine să o iau pe amplul ogor al filozofării.
@Anduța,
Așa, ca de weekend, să aveți timp să meditați la întrebările existențiale. Chiar dacă nu găsim răspunsuri, măcar medităm 🙂
Mentalităţile pot fi trecute cu vederea, clişeele ignorate, iar aspectele legale iţi pot uşura viaţa şi te pot scuti de bătăi inutile de cap. Şi toate astea în funcţie de ce fel de fire eşti.
Siguranţa? Rezultă dintr-un cumul de factori care se pliază pe personalitatea fiecăruia. Pentru mine, de exemplu, a sta în chirie sună incert şi neliniştitor, la fel şi creditele la bancă. Nunta e ceva ce nu m-a interesat şi nici n-am făcut. Iar ce cred alţii e treaba lor. Mai important mi se pare să fii fericit şi împăcat cu tine însuţi, decât să te supui unor paradigme cu care nu ai nicio afinitate. Sigur, fericire e un cuvânt mare şi cu diferite conotaţii. Eu am folosit termenul cu sensul de stare de bine.
Complicat, precum spune VictorR.
Pentru că treaba asta cu siguranța, se ramifică incredibil de mult. E normal și firesc, ca părinte, să îți faci griji pentru odorul din bătătură. Doar că noi ca nație, cred eu, avem o plăcere diabolică pentru exagerare. Mâncăm mult, bem mult, cumpărăm mult, aruncăm mult, vorbim mult, chefuim mult, trei zile și trei nopți, din străbuni citire. Și așa, pe lângă situația descrisă de tine apare și faza, am luat credit și am făcut o casă maaare, cu 2 etaje, să stea și copiii cu noi, ne-am chinuit noi destul în viață, să nu se mai chinuie și ei. Vă sună cunoscut? De ce ai face asta? Ia mai lasă-i frate, că doar d-aia le-ai spus, de când mergeau de-a bușilea, hai că poți, tu poți orice în viață. Ce contează că încă nu i-au dat dinții și nu pricepe o iotă din ce-i spui, tu trebuie să îl motivezi, să sădești sămânța reușitei că altfel te-ai ratat ca părinte. Un părinte iubește nesfârșit doar că uneori uită că la fel de important ca grija pentru copii este și grija pentru propria persoană. Degeaba l-ai motivat pe Gigel și îl crezi în siguranță, la casa lui, dacă la momentul x îl vei încărca cu problemele tale de sănătate, inclusiv mintală, că de la atâtea griji o poți lua razna! Nu mai bine îți vezi de treaba ta, de viața ta și singura ta grijă să fie să nu îi mai porți exagerat de grijă? Se descurcă și neînsurat și cu chirie și fără diplomă.
Cred că am dat-o bine pe lângă subiect dar ce contează. Om sunt și eu, ce dacă am exagerat puțin? Din dragoste, maică, doar din dragoste.
Dacă eu am un apartament în care nu locuiesc pentru că mai mereu sunt plecat… se pune că sunt așezat?
Mai am și două mașini pe care nu le conduc. Una dintre ele este un Logan din 2006 (aspiratorul meu de femei 🤓).
Mai mă duc la întâlniri cu gagici cu Loganul, de obicei la prima, ca să văd ce față fac când apar cu bolidul 😁.
Se poate comenta? Sau e cu circuit închis.
Foarte bun articolul.
Cred că este o mare diferență de mentalitate între noi și alte țări, mai ales în privința joburilor și chiriilor.
@Jack,
Se poate, e circuit deschis 🙂
E o mare diferență, da (în minus pentru noi). Câteodată, mă consolez cu ideea că în comparație cu țările arabe sau asiatice (grosso-modo) suntem pe plus, ca mentalitate.
Nu doar mentalitatea ne deosebeste de asiatici, ei prefera sobolanul doar oparit. noi il si parlim, ei il halesc cu sos de soia, noi cu mujdei de usturoi. Usturoiul e moartea virusilor, se stie!
@Marius M,
Hei, nu amesteca porcul cu șobolanul. Au caractere mult diferite 🙂
Grea tema de astăzi.
Locuiesc în chirie de când am venit la facultate (2006). Nu m-am aşezat „la casa mea” fiindcă nu am fost sigură că rămân în oraş. Până la urmă nu cred că voi rămâne, aşa că poate voi avea „casa mea” în altă parte.
Nici relația n-am bifat-o, dar nu exclud nimic 😀
O sa vină toate acestea când o să te aștepți mai puțin.
Cât despre relație, ține ochii deschiși și uită-te într-acolo unde te-ai uitat cel mai puțin! Sigur este cineva prin târgul cela care îți face ochi dulci și tu nu l-ai observat pentru că în primul rând nu i-ai dat atenție! Nu l-ai văzut ca pe un potențial partener!
Io-te unde era oftalmologu’ de suflete 🤭 95 95 cu doctorul Andrei 🤪 Deschideți-vă sufletele cu Onelia … păi se poate ?
@Habare, eu sunt omul care ALINă sufletul oricui dorește 🤓
Eu văd lucrurile într-o manieră mult mai simplă. În viață trebuie să știi de ce te dai jos dimineața din pat și de ce revii seara. Nu bate cercul !!! Fiecare are cercul lui, mai mic sau mai mare, chiar și de o formă oarecare (pardon, figură).
@HM,
Cum de ce? Să faci patul, și dimineața și seara :)))
@Mona, ce rost mai are să îl faci dacă seară îl mozolești iar? 🙈