Cândva, nu de multă vreme, am aflat – din online – că nu ești cum te vezi tu c-ai fi, ci ești cum te văd ceilalți.
La nivel mic n-ar fi o problemă sau ar fi, dar nu gravă: poți să te cerți cu partenera pentru doar o bere băută cu băieții exact în ziua când trebuia să duci covoarele la curățat deși mai e ceva până la Paște, și, de-obicei, nu faci d-astea; ba chiar ești soțul model care duce el gunoiul după ce a dat cu aspiratorul; sau cu șeful, c-ai lăsat o hârtie de azi pe mâine, fără să existe un termen limită pentru ea, că ești campionul birocrației.
La nivel mare însă, e o problemă. Cei ce te aud, te privesc sau te citesc o fac voluntar în primă instanță pentru ceea ce oferi: o voce tocmai bună de voice-over, un aspect plăcut sau dibăcia de a te filma într-un decor în regulă, fără detalii extra, grotești sau rizibile și, nu în ultimul rând, pentru ceea ce oferi pe viu sau în scris. Când toate astea încep să se altereze sau să meargă supărător într-o altă (unică) direcție, se dă totul peste cap. Lumea începe să comenteze, nu neapărat critic. Iar dacă apare critica, unii o fac cu bune intenții, direct sau indirect, mai ironic sau mai în glumă. Unii critică punctual și argumentat, iar alții critică fără nicio noimă logică, doar cu multă răutate – aceștia sunt cei mai toxici.
Și aici apare declic-ul. Poți să-i asculți sau nu. Poți să le răspunzi interlocutorilor sau nu. Poți multe. Omul, în jde mii de ani de la facerea lumii sau de la desprinderea de maimuță (alegeți voi ce vă convine) s-a rafinat, s-a cizelat, s-a învățat să facă multe. Nici unghiile de la mână nu-i mai sunt necesare la o adică, fiindcă a inventat sapa și grebla. Așadar poți. Dar n-o faci. Sau o faci grosolan și dictatorial. Iar parte din oamenii ăia care te-au înconjurat nu înghit d-astea. Și-ți răspund pe același ton și își iau catrafusele și pleacă. Lumea-i mare.
Și apoi – deja blocat într-o atitudine absolutistă datorită succesului real(?) de până atunci – te miri și te revolți că de ce ți se întâmplă asta. Că toți sunt răuvoitori, că toți vor să-ți fure ce-i al tău. Posibil ca vreo doi, hai trei, să fie oportuniști sau ticăloși și chiar asta să vrea. Dar ce te faci cu ceilalți o sută sau chiar o mie? Bă, chiar toți îți vor răul? Chiar toți au uitat de unde au plecat? Chiar toți nu-și cunosc locul și rolul? Mă-ndoiesc! Și nu încerci să schimbi nimic. Comiți primul păcat: vanitatea. Mergi din rău în mai rău. Continui să tai punți, să otrăvești fântâni, să dai foc la grâne. Dar o să rămâi izolat, muritor de foame și însetat.
Merită? Și, oare, ești așa cum te vezi tu în oglindă, sau cum te văd ceilalți?
Foto: Pexels
Așa, ia să vedem, care e vanitos pe-aici și păcătuiește urcându-se pe un piedestal și înțepenind acolo?
Ocazie bună de spovedeală 🙂
În poza care apare la comentarilii mele nu sunt eu, ci un văr de-al patrulea din partea unei verișoare de-a treia a fratelui vitreg al bunicului din partea tatălui.
Iacă că m-am spovedit.
Îhi … și era poza făcută în selfie mode în liftul staționar al unui degajament …
Și acum, Doamnelor și Domnilor a intrat pe fir @HM, care de bunăvoie și nesilit de nimeni declară că se știe cu poze, selfie și degajamente.
Vezi că vărul din poză e astronaut. Manipulator la Super Heavy, pe mentenanță uleioasă pentru naveta Starship, aia înfiptă în vârf. La rachetă.
Pă persoană fizică mă cam doare la bașcheți de imaginea mea din online. Dacă aș câștiga ceva dintr-o activitate online, evident că probabil aș gândi diferit. Sau nu, cine știe?
Ca simplu „spectator” al online-ului, am observat o ușoară scădere a calității conținutului și o creștere a vulgarității și „prostituției”. Fiindcă e foame de bani și concurența e mare de când orice piciulică cu smartphone poate să se facă vlogger, blogger, tiktoker și alte asemenea. De aici și migrația tot mai alertă a publicului dintr-o parte în alta.
Dacă ții să reziști ca „influencer”, „creator de conținut” și alte asemenea denumiri pompoase, poți încerca să-ți păstrezi publicul, sau poți să te mulezi pe ce vine în loc. Dacă alegi prima variantă, e de muncă, fiindcă acel public te cunoaște deja, și nu acceptă ușor deraieri sau schimbări bruște de traseu. Dacă alegi a doua varianta, e un risc. Ai un public nou care vrea altceva, pe care trebuie să-l fidelizezi prin alte metode și alt stil decât ai făcut prima oară, iar riscul să te părăsească e mult mai mare. Din păcate, în mediul online românesc am observat că a doua variantă e mult mai populară.
Cand iti zice unu ca esti prost (insert whatever), nu-l crezi, cand iti zic doi ar trebui s-apara un dubiu, cand iti zic trei, ar trebui s-o iei in serios. Cand iti zic 10, 12, 23, 47 ai tras lotul castigator deja. Ca pe langa aia care-ti zic, fiindca au atribute (a se citi cwaie), is mai multi care o gandesc dar tac din gura. In online e cel mai usor de cazut in capcana asta, de a te crede detinatorul adevarului absolut, pentru ca online-ul, pe cat e de vast, pe atat e de limitat si nici nu-ti dai seama. Poti tria si alege ce vrei sa vezi/auzi/crezi mergand pe principiul „cu ce nu-s de acord, elimin”, convins fiind ca de fapt ala e filonul adevarului, si ramai inchis in patratica ta fara sa realizezi ca afara din ea exista o lumea intreaga cu alte pareri, ganduri, idei. Daca in viata reala ai de-a face cu cine vrei si cu cine nu vrei, esti obligat sa observi reactii, sa asculti pareri sau sa te confrunti, in online nu e deloc asa. Iti inchizi patratica, lasi la vedere doar ce-ti convine si-ti faci lumea ta. E foarte usor sa crezi despre tine doar la superlativ, in online. Provocarea e sa realizezi asta, dar nah, cand esti prost, n-ai cum :)))
Cred că e valabil și în mediul real, nu numai virtual. Și e veche problema, vezi „când doi îți zic că ești beat, du-te și te culcă”. Sau erau trei?
Până la urmă fiecare face cum vrea și crede că e mai bine.
@jack,
da, e valabil si in mediul real, dar mai greu de pus in practica pentru ca in viata reala paleta de oameni cu care interactionezi e mai mare, ca vrei sau nu, si inevitabil mai auzi si altceva decat ce-ti zice vocea din capul tau.
In rest, corect ce zici, fiecare face ce vrea si cum vrea, dar asta e extemporalul de azi, am dezvoltat pe subiect :)))
Am o prietenă care a plecat dintr-o comunitate online unde se răzgâia și se bălăcea în păcatul vanității, la rândul ei. Indiferent câți se vor bate cu pumnul în piept că i-au tras un șut pe ușă, adevărul e că a plecat. De bunăvoie. Cu amărăciune. Cu ranchiună. Cu furie. Cu dezamăgire. Ce s-a întâmplat cu acea comunitate? Nimic. Ca să te citez, Victore, lumea e mare. Și nimănui nu-i pasă, adaug eu. Pentru o clipă, prietena s-a gândit că va ridica un val. Sau măcar un văl de pe ochii celorlalți. But no. Nu s-a întâmplat nimic. Odată ce ajungi la această realizare, că viața merge înainte, cred că ai două opțiuni. Ori rămâi ranchiunos și otrăvit ori îți faci un drum al tău așa cum îți tihnește. Pe drumul tihnit nu-ți mai pasă ce ai lăsat în urmă, dacă cineva îți va da dreptate mai devreme sau mai târziu, nu vei avea nicio satisfacție să vezi alți vanitoși căzând.
Mă gândeam la asta azi în timp ce făceam curățenie. Cu ce mă ajută dizgrația în care cade unul care mi-a greșit în trecut? (da, wow, surpriză, eu sunt acea „prietenă” 🤣). Răspuns: nu mă ajută cu nimic și dacă nu mă ajută, e zero pentru mine! Eu am trudit să spăl podele și perdelele, eu am burta goală că n-are cine găti cât flendur un spălător pe geamuri. Cine a plătit cei 30 de lei pe spălător? Eu. Nu a venit nimeni din nicio comunitate să-mi spele geamurile și să-mi atârne la loc perdelele, iar căderea vreunui grandoman din înalturile online-ului nu-mi umple burta. (M-a amuzat într-o zi, recunosc, dar tot la fel de bine puteam să termin cealaltă jumătate din ‘Grasă și proastă’ în loc să mă hăhăi în online.)
În concluzie, există viață și după vanitate. And it’s beautiful! ❤️
P.S. multă vorbărie, puteam s-o scurtez cu: mai dă-i în plm pe alții, eu ce mănânc azi?
Aș da două emoji dar nu pot. Așa că mă exprim în scris: like pentru idee și o lacrimă pentru aia cu burta goală. Aș mai zice că mâncarea e fudulie și că băutura e temelie. Dar tu bei cidru, adică bere de mere! 😀 adică nici așa nu e prea bine.
Victore, apreciez virtual aprecierea ta virtuală, da’ tot nu se compară cu o supă de pui cu găluște… 🤪
Și mai țin să precizez că sunt sober de prin vară. Din niciun motiv, n-am mai băut și pace bună.
Aloo .. despre ce e articolul de azi ? E pă influencereli gastronomice ? Treaba mea ce bag în gură 🤪
Cât despre onalinării ăștia: Ia mai dă-i în … Doamne iartă-mă, pă toți!!! E ca la prohod: ferice de cei ce au plecat și greu de cei ce au rămas. E precum culmea consolării : păcat că nu se mai scoală, da’ ce frumos atârnă.
Cică există in lume trei lucruri care nu merită nici o milă: ipocrizia, minciuna și tirania 🤪
@HM,
Numa’ 3?!
Da.
@Mariusică,
Te-a cerut, așa-i? 🙂
Nimic din ce e omenesc nu mi-e străin, așadar nici păcatul vanității. Sunt conștientă de latura vanitoasă, aia e, trăiesc cu dânsa. Observ vanitatea la alți oameni, dar nu pot spune că mă deranjează. Pentru mine, deranjantă devine vanitatea combinată cu altele. Cu minciuni, de exemplu. Care sunt crezute de alții, că na, fake news pot părea real news chiar și celor mai inteligenți dintre noi. Cu siguranță că e destul de deranjant (aș putea spune chiar scârbos) să vezi un vanitos/o vanitoasă cocoțat/ă pe un piedestal și mâncând c@cat. Și dând și la alții. Merită? Sigur că merită. Că acolo unde eu poate văd un c@cat, alții să vadă o delicatesă. La urma urmei, asta e frumusețea viziunilor diferite, nu? :))
Sau vad un kkt dar il mananca sa fie in ton cu majoritatea.
La nivel mic: certurile mele cu soțul nu au fost niciodată din cauza ieșitului la bere. Ne anunțăm unul pe altul înainte cu 2-3 zile dacă vrem să ieșim în oraș (nu ne cerem voie, dar na, avem doi copii, unul trebuie să rămână pe baricade). Ieșim rar, zic eu, nici măcar o dată pe lună. Certurile erau dese când stăteam la ai lui, acum ne certăm doar dacă renovăm ceva prin apartament, adică rar. 🤭 Bine, nici nu avem voie, fii-miu detectează orice ton de contradicție și ne zice: trebuie să vă iubiți, nu să vă certați! 😁
La nivel mare: nu am fost niciodată celebră. 🙂 Am urmărit câteva persoane celebre care m-au dezamăgit mai devreme sau mai târziu. Și deși ți se aprinde beculețul la un moment dat sau în mai multe momente, ca într-o relație toxică, tot speri că a fost un derapaj. Până derapajele se țin lanț și îți dai seama că nu mai ai nimic în comun cu această persoană.
@Victor, când am citit titlul articolului, am crezut ca este vorba de păcatul primordial, adică despre Adam și Eva☺️. Am citit articolul si comentariile, și te rog sa ma crezi ca primul gând a fost către Ana Modrogan supranumita și Contesa bla bla ba, ceva cu Instagram! Dar nu cred ca despre acest subiect ai vrut sa discutam!
Da, ai dreptate, vanitatea este un păcat☺️. Mai ales cand ai creat o comunitate, care te-a ajutat sa te ridici în mediul online, și apoi vii și zici”casa mea, regulile mele”. Nu va convine, block pa și pusi😂. Mda, pe de-o parte ai dreptate, ca este blogul, Facebook, Instagram-ul tău, dar când te-ai hotărât sa te lansezi în online, pai nene, trebuie sa îți asumi și consecințele!! Dacă nu, stai în banca ta și treci la „strung”, adică la orice munca care nu presupune prezenta în online!
@Victor, îmi este dor de o bere Tuborg, ca de mama😞!