De când am descoperit acest blog, nu a durat mult până am lăsat primul comentariu, apoi am primit invitația de a scrie și eu pe-aici. Am văzut că se obișnuiește pe meleagurile blogului și nu pot nega faptul că ideea m-a încântat nespus. Doar că, deși scriu pe blogul personal de aproape 10 ani, recunosc că mi s-a încețoșat mintea leneșă, în încercarea de a găsi o idee suficient de bună.
Mi-am dorit să mă ridic la nivelul calității blogului și mai ales să pornesc o discuție, așa cum am observat că vă place. Așa am decis să fie despre muncă, atât de înjurată în diminețile de luni și totuși atât de necesară pentru a trăi sau pentru a ține plictiseala departe. Așa că, atât am putut eu:
Recunosc că am fost leneș de când mă știu și niciodată nu m-am trezit cu entuziasm, strigând: ce bucurie, o nouă zi de muncă! De fapt, am avut nevoie mai mereu de ore bune pentru a deschide ochii și mult mai greu am găsit cheful de muncă.
Totuși, muncile câmpului – pentru că da, am crescut la țară – nu se lasă așteptate, iar când tata îți spune impunător „Hai la fân!”, nu prea mai stai pe gânduri. A fost momentul în care am zis că agricultura nu e de mine și că trebuie să pun burta pe carte. Nu aveam burtă pe atunci, ea apărea mult mai târziu, dar lăsăm subiectul pentru alt articol.
Norocul meu că nu am fost și prost, pe lângă leneș, ci dimpotrivă, m-a dus capul fără să învăț prea mult. Prindeam repede, cum zic ai mei. Așa că am putut avea rezultate suficient de bune la școală, fără să depun prea mult efort. Ce bucurie!
Totuși, ajuns în lumea urbană, la liceu, vedeam totul altfel. Iar în acea lume, nevoia de bani era mai aprigă ca niciodată. Dacă la țară nu simțeam lipsa lor, în oraș… atracții, nene! Era nevoie de bani, iar cum la furat și combinații nu mă pricep, că n-aș mai dormi noaptea și aș fi atât de stresat încât fie aș sări pe geam, de la parter, fie m-aș preda după câteva ore – soluția era să îmi găsesc ceva de muncă.
M-a pasionat internetul de mic și l-am accesat în cele mai interesante moduri posibile, de pe telefoane care astăzi ar putea sta într-o vitrină de muzeu, cocoțat în geam, că doar acolo era semnal. Frumoase vremuri! Încă de pe atunci, nu voiam să fiu doar unul dintre utilizatori, ci mai degrabă îmi doream să fiu parte dintre cei care creează și oferă conținut pe internet. Aveam apucături de influencer înainte ca ei să apară, ce ziceți de asta?
Voiam să ofer, să am site-ul meu pe care să intre lumea și să-m zică „mersi” pentru ce au găsit acolo. Așa se face că am cochetat mult cu forumurile, până în momentul în care am descoperit că lumea te plătește ca să scrii articole. Am zis: asta-i pentru mine! Mi-am luat un astfel de job. Eram plătit cu 2,5 lei pentru 100 de cuvinte și am muncit din greu pentru prima sută de lei. Mi-am făcut card bancar și cu primii bani mi-am cumpărat domeniu și hosting.
De atunci, am tot scris și scriu și astăzi, inclusiv acum, pentru voi. O fac atât pe blogul meu, cât și pentru site-urile altora.
La un moment dat mă intersectam și cu facultatea, dar nu am avut o relație de lungă durată. Nu mă pasiona domeniul și totodată lenea îmi zicea: întoarce-te la scris.
O vreme, am stat acasă, pe meleagurile proprii. Câștigam suficient de bine din scris încât să nu îmi trebuiască nimic. Despre loc de muncă nu voiam să discut, deși eram curtat pe atunci. Era loc liber la primărie, idee care gâdila orgoliul părinților. Multe certuri au mai fost pe subiectul ăsta pe atunci că… de ce refuz? Condițiile și câștigurile nu se comparau cu ale mele, dar eram cu carte de muncă! Mama ei de carte. Pentru ei era însă mai important să mă vadă angajat, chiar dacă asta nu coincidea cu fericirea mea.
Am fost suficient de leneș încât să las scrisul pe dreapta și, dat fiind faptul că veniturile pasive nu țin la infinit, la un moment dat robinetul a început să curgă tot mai puțin. Caută-ți, nene, de muncă! Urât gând, dar am ales tot scrisul. Să fie 4 ani de atunci.
Să scrii pentru alții nu este la fel de plăcut ca atunci când scrii pe propriul blog, mai ales când subiectele sunt videochatul sau pompele funebre. Chiar și așa, pasiunea rezistă. Îmi doresc ca, la un moment dat, să pot trăi bine mersi scriind doar pentru mine.
Acest vis este însă destul de departe, dar lucrez la el. Și ca să nu se plictisească singur, alături de visul meu a mai apărut un vis: acela de a trăi din pictură. A mea jumătate este pasionată de artă și și-ar dori să poată face asta toată viața. Am decis să îi ofer ceea ce nu am primit eu: susținere. Și chiar dacă există presiuni din partea viitorilor socri, momentan scriem și facem portrete personalizate. Adică ce vrem, nu ce trebuie. Nu ne dau banii afară din casă, ba chiar nici nu ne vizitează prea des, ci doar la sărbătorile mari.
Suntem însă fericiți că putem lucra la visele noastre și sperăm ca într-o bună zi să tragem linie și să spunem că a meritat.
Întrebarea mea pentru voi este: voi faceți ceea ce vă place? Iar dacă nu, care este pasiunea voastră?
Foto: Pixabay
Pfff, am scris și n a apărut. Răspuns, da. Subiect care să pornească o discuție, haha. Pai oricum nu citește nici dracu si comentam ce vrem, nu ți fa probleme.
Dacă ești amețit; ai folosit alt nick și nu te recunoaște blogul așa.
Asa e,trebuie sa scriu cu nickul care mi-a adus notorietatea.
Bun subiect de discuție. Țin minte că în liceu, atunci când trebuia să aleg la ce facultate să merg, tata îmi zicea să dau la drept. „Spirit justițiar ai, limbariță ai”. Drept să spun, ideea nu-mi displăcea, dar fiind la clasă de mate-fizică, în capul meu era că variantele pentru mine erau fie ASE, fie medicină, fie politehnică. Cei de la filologie dădeau la drept. Păi ce facem, amestecăm domeniile? Plus că, la facultate, se dădea examen la română și eu mă descurcam mai bine la matematică. Prostănacă, desigur. Am dat la ASE și apoi am lucrat în vânzări. Diverse domenii, fiecare între 3 și 5 ani. Am vândut șampoane, încălțăminte, ulei de măsline și măsline, electrocasnice. Mi-a plăcut, mai ales în primii ani, când boost-ul de învățare era cel mai mare. Un an am făcut și imobiliare (superb domeniu!), până ce drumurile mi s-au intersectat cu activismul. Asta fac acum, activism, campaigning pe subiecte importante pentru mine și care, cred eu, sunt importante și pentru un trai mai bun în țara noastră. Îmi place? Da. Dar mă și enervează, chiar frustrează uneori. Din fericire, nu fug de nervi sau de frustrări sau de obstacole, mai ales dacă am în jur oameni care nu se dau bătuți. Nu știu dacă o să fac asta toată viața, rămâne de văzut.
Altfel, cum e cu scrisul despre videochat sau pompe funebre? Mie mi se par niște subiecte tare bune…de discuție. 😀
Şi cred că ţi se potriveşte foarte bine activismul.
Când te-am descoperit aici: https://www.declic.ro, printre membrii cunoscutei comunități de activism online Declic, acum mai bine de un an şi jumătate, nu am fost deloc surprinsă, tenacitatea ta nici că putea fi folosită mai bine. 🙂
Chiar crezi asta? Mie nu mi se pare deloc așa, ci doar plictisitor.
@Adrian,
Vrei să zici că nu e palpitant să scrii despre videochat? Nu pot să cred 🙂
Deloc! :))
Da l încolo de scris despre videochat, chiar că e plictisitor. Apropo, poze din domeniu poți pune daca ai, chiar și fără scris.
Cu pompele funebre m-am intersectat până acum când am avut de dat comandă de niște coroane, pentru niște înmormântări. Au fost momente pline de încărcătură emoțională negativă și, în principiu, mi-aș dori să nu mai am niciodată de-a face cu acest domeniu. Pe de altă parte, puțină lume scapă de contactul cu furnizorii de servicii funebre (așa li se zice?) și, eventual, cu tot tacâmul de servicii. Despre care am mai auzit și tot felul de povești horror de pe la niște prieteni. Deci cum să nu fie un subiect bun de discuție, de vreme ce nu știu mare lucru despre pompele funebre (sau ce știu e de rău), dar știu că voi avea de-a face cu ele?
Despre videochat am citit și se pare că e una dintre meseriile care au luat mare amploare în România. Și totuși, nu știu pe nimeni care să lucreze în domeniu. Mi se pare de-a dreptul ciudat. Iar ciudățeniile sunt subiecte bune de discuție.
Cred că îmi place ce fac acum, la al patrulea loc de muncă în 35 de ani. Nu știu complet, sunt doar de 4 luni aici. Cert e că ziua trece repede. Bine ai venit! Continuă să scrii!
Abia am dat de gust. 😀
Primii ani de muncă nu mi-au plăcut, dar m-am adaptat (inginerie, navetă, frecușuri). Apoi am schimbat domeniul și până acum am făcut și fac ce-mi place.
Perioada cea mai distractivă: mulți ani de radio, cu o atmosferă tare faină.
Perioada cea mai comodă: ultimii ani, de când lucrez online.
Perioada cea mai bine plătită: niciuna! 🙂
Sunt vreodată banii suficienți? 😀
@Adrian,
Nu știu, nu mi s-a întâmplat :)))
Mulțumesc pentru oportunitate, mai revin, să fiți siguri. 😀
Mulțumesc frumos pentru menționare.❤️ Să știi că datorită ție fac ceea ce fac acum. Eu nu dispuneam de curaj și încredere. Dacă aș fi fost încă acasă, nu cred că Artă în Dar ar fi prins viață sau blogul meu unde încerc să scriu despre tot ce am învățat și încă mai învăț despre pictură. Este greu să fii susținut într-o treabă incertă. De asta este bine un sprijin sau curaj.
@Ștefania,
E (deseori) mai ușor să convingi și să vinzi ceea ce fac alții – ești un intermediar, poate mai obiectv.
Cel mai dificil e să convingi și să vinzi ceea ce creezi tu – aici apar emoțiile personale, cu bagajul de aprecieri și critici 🙂
Succes! 😀
@Ștefania,
Am intrat pe Artă în Dar și de acum, io o să îți spun Fata cu bujori în obrăjori! Detaliile fac diferența.
Iți urez succes și cât mai mulți prieteni alături.
@Laura G.
Așa este. Dar voi merge înainte, sperând să meargă totul bine 😇
@Mona,
Chiar mi s-au înroșit obrajii după acea replică 😊 Mulțumesc frumos! Sper să fie așa!
Nu fac ceea ce îmi place, dar ceea ce fac nu îmi displace.
Cu simpatie,
HabaRnaM – comentator profesionist cu normă parțială ce nu și-a încasat banii de la ultimul blog de muncă 🤣🤣🤣
@HM,
Stai liniștit, n-o să-i încasezi nici aici 🙂
@HM
Bai ce oameni, sau om? 😜 Sa nu te plătească pentru munca depusa! 😬😬
@Zoe,
Da, da, e un oropsit al vieții 🙂
@Fetele, lăsați omul în pace că, parcă acum îl văd recitând din Hadrian! 😁
@Adrian,
Nu mă mir deloc că scrii, pentru că ești foarte ușor de citit. Ăsta e un compliment!
Dacă fac ce îmi place … e o întrebare grea, cel puțin pentru mine. Eu am încercat mereu să îmi fac treaba bine și satisfacția de aici a venit. Altfel, îmi place de mor să meșteresc chestii, de la bijuuri la upcycling mobilier și sper ca într-o zi să am un loc al meu pe care să îl numesc atelier.
Vă rugăm să traduceti Bijuuri și upcycling .
@Mona, sunt de acord cu @Marius, am căutat pe Google ce înseamnă Bijuuri și upcycling și mi-a zis că nu știe și să fac bine și s-o întreb pe @Mona deoarece ea este singura care știe!
Bine, treacă de la mine. Făceam bijuterii (bijuuri) dar nu mai fac că sunt puțintel mai mult chioară și vopsesc mobilier. Mulțumiți?
@Mona,
Domnii aceștia te iau așa, mai pe departe, dar ei tot la halat vor s-ajungă 🙂
@Laura, eu nu am zis nimic de halat 😇 nu mă băga în gura lupului degeaba
@BaGheRa,
N-ai zis, dar dacă o să zici?
Să fie, preventiv! 🙂
Frumos compliment, mulțumesc! Mă bucur că nu vă chinui cu ceea ce scriu. Mult succes în obținerea atelierului mult visat.
Nu cred că am făcut vreodată cu adevărat ce îmi place sau ce mi-ar fi plăcut să fac. 😁
Am făcut ce mi s-a spus, apoi am făcut fix invers decât mi s-a spus, apoi am făcut ce am făcut din ambiție sau de nevoie. Vag răspuns, nu? 🤣🤣
Asta fiindcă am vrut mult să fac parte din lumea sportului și/sau a muzicii. Mi-ar fi plăcut să fiu sportiv (chiar am făcut ceva sport de performanță, dar prea puțin și fără rost) sau să mă învârt în jurul acestei lumi (jurnalist, comentator, preparator fizic, antrenor, ceva de genul). Mi-ar fi plăcut să fiu muzician, să cânt pe scenă (am făcut-o chiar de vreo două ori, prea puțin, prea degeaba), să fac parte dintr-o trupă, să compun. Da, cânt la vreo două instrumente (școală făcută la unul dintre ele) și îmi vine foarte ușor să învăț la altele (soția zice că am ureche și talent de țigan lăutar 🤣). Ce n-a mers? De ce nu mi-a ieșit? E poveste lungă. Să zicem că n-am primit sprijinul de care aș fi avut nevoie când aș fi avut nevoie, apoi a fost prea târziu.
Pot spune că am învățat să-mi placă ceea ce fac la momentul respectiv, am făcut cât de bine am putut și aia e. 😁
Tot ce pot să fac e să îi sprijin pe cei doi băieți ai mei să facă ceea ce își doresc, oricât de ciudat sau inutil sau futurist și de neînțeles mi s-ar părea.
Aşa şi mie, mi-ar fi plăcut să cânt. Şi tot la fel, am fost pe scenă când eram copil. Însă nu aveam dezinvoltura unui artist, eram timidă şi mai apoi şoarece de bibliotecă.
Aşa că, am urmat traseele clasice: şcoală, liceu de mate-fizică, IT şi am ajuns acum, de nevoie, și la ceva psihologie şi pedagogie pentru uz personal.
Cu alte cuvinte, fructificarea vocaţii a trecut pe lângă mine şi n-o să ştiu niciodată ce ar fi putut fi.
La ce cânți? Tare mi-ar plăcea să învăț și eu într-o bună zi. Am și o chitară pe care se pune praful, aruncată pe un dulap. Mă tot gândeam la orgă, că tot mi se mișcă bine degetele pe tastatură. :))
@Adrian,
Fii-miu a învățat (chitara) de pe internet. Habar n-am dacă el cântă bine, că nu mă pricep, dar cântă, nu zdrăngăne 🙂
@Adrian, cânt la chitară. Am vreo 12 ani de cursuri de chitară clasică, începută hăăăt… departe, înainte de Loviluție, și, pe lângă, am rockărit și folkărit la greu de câte ori am avut ocazia.😁 Mă rog, cântam, că acum și pe chitările mele se cam pune praful fiindcă nu mai merg degetele cum mergeau și nici timp n-am.
Așa, mai la nivel de „după ureche”, cânt la orgă. Profit de faptul că băiatul meu cel mic are un început de pasiune pentru pian (nu știu cât o să-l țină 😁), așa că învăț și eu o dată cu el partea teoretică, mai mult de amuzament. Nu, niciunul din băieți nu a vrut chitară (i-aș fi învățat chiar eu) și nici n-am insistat. La nunți, botezuri, cununii faci mai mulți bani cu orga.🤣🤣
Foarte, foarte, foarte mișto articolul tău.
Felicitări!
Spre deosebire de tine, eu am fost un copil căruia ii era rușine sa fie ridicat în picioare la ora și sa nu știe răspunsul. Așa că invătam. Nu am fost genul tău, sa prind din zbor tot, ci mai degrabă genul muncitor si conștiincios.
Asa am ajuns la liceu, mate-fizica, m-am îndrăgostit realmente de profa mea de fizica și am decis ca vreau sa fiu profesoara. Ceea ce am și executat la Universitate, adică sunt absolvent de matematica și fizica aplicata. Doar că a venit revoluția și am scăpat de repartizarile făcute de partid și uite așa, la un semnal al unei prietene am fost la un interviu la BNR. Interviu pe care l-am luat. Odată cu postul ăsta, am descoperit lucrul cu publicul, cu oamenii. Și iar m-am îndrăgostit. N-am o zi de catedră, am testat joburi pe la sediile companiilor la care am lucrat, dar nimic nu mă încântă mai mult decât interacțiunea cu oamenii, cu clienții.
Ca sa-ti răspund la intrebare, da, fac si trăiesc din ceea ce îmi place.
Va doresc și vouă mult succes și aveți admirația mea.
Semnat: un om care nu are niciun hobby.🙂
Sincere mulțumiri pentru complimente. Se pare că ar trebui să abordez mai des subiectele generale, ceea ce nu prea am reușit să fac vreodată pe blogul meu. Poate așa îmi capăt curajul. Cu rușinea am avut și eu probleme de când mă știu și încă mai am. Rac, ce să faci…
Mă bucur că ești fericită cu ceea ce faci, asta-i tot ce contează. Mulțumim! 😀
Pe un areal geografic relativ extins, ceva cam cât vezi cu ochii, sunt singura persoană care face ce vrea. Gen, dacă îmi place ceva fac, dacă nu, nu fac și mă uit în gol sau mă autonalizez. Autoanaliză din aia de categorie grea, Freud e sculer matrițer in comparație cu mine. De unde vin, unde merg, dacă nu eu atunci cine?… Din-astea grele, de inclusiv muștele mă privesc cu admirație.
Asta până apare Doamna prin preajmă.
Și mă întreabă: ,, ție îți place ce faci?,,
Iar eu pe Doamna nu pot să o mint și îi răspund afirmativ.
Deci da, îmi place ce fac.
😎🙋🏻♂️🤣🤣🤣.
Emoji care fac cât 1000 de cuvinte!
@Paco,
Du-te-n colo de profund ca am izbucnit în hohote.😂😂😍😂
Am încercat ca toți băieții din generația mea cu fotbalul și pot spune cu mândrie că am ajuns să joc la Divizia C. Dar nu a durat mult pentru că m-am accidentat și zilele mele de glorie au apus rapid. Pentru că n-am putut sta departe de dreptunghiul verde m-am apucat de arbitraj și am rezistat în lumea asta 13 ani. Era foarte nasol ca să mă întâlnesc cu foști colegi de-ai mei pe teren din posturi diferite dar asta era. Pe teren nu aveam mamă și nici tată! Dacă nu ajungeam să plec prin țări străine cred că și acum eram în teren. Nu am vrut să mă duc mai departe pentru că am văzut câtă mâncătorie este mai sus și deși poate mi-am dorit, serviciul pe care îl alesesem nu se potrivea mai deloc cu această pasiune pentru ca plecări în străinătate.
Pot spune că mie îmi place ceea ce fac… nu mă duc cu greată la muncă, deși poate mi-ar fi plăcut să lucrez în domeniul sportului.
@Adriane, băi mișto articolul, felicitări.
PS. Dacă stau să mă gândesc bine prin anul 3 voiam să mă las de facultate, mă bucur că nu am făcut-o. Nu cred că mai ajungeam eu cu munca, să vizitez locuri pentru care alții dau bani buni să le viziteze, iar eu ajung pe banii altora prin locurile respective.
Mulțumesc tare mult. Mă bucur că faci cu drag activitatea din prezent. E tot ce contează.
@Adrian, felicitări pentru articol! Și mai multe felicitări ca îți susții jumătatea sa facă ceea ce ii place ❤️
Probabil o sa ma considerați o ciudata dacă va spun ca îmi place contabilitatea la nebunie. Am terminat ASE-ul și de atunci numai contabilitate am făcut. A, și ceva resurse umane. Am avut și firma de conta pe care am închis-o in 2019, devenise foarte greu sa lucrez de aici. Și acum tot contabilitate lucrez😂. Pasiuni, câteva… îmi place sa pictez, normal la nivel de amator😊. Sa prajituresc, la un moment dat am vrut sa deschid o cofetărie în Ro, dar nu a fost sa fie😒. Cine știe, poate pe viitor.
@Zoe,
Ce înseamnă ”de aici”?
Mulțumesc frumos. Mie îmi place să fac pâine, așa că dacă faci cofetărie și propui să te extinzi, strigă! 😀
Ahhh … te-am citit … brutalule .. ăăa brutarule 🤪
@Zoe, @Adrian, mie îmi place să mănânc. Prăjituri cu pâine sună bine 😎 că doar suntem români, noi suntem în stare să mâncăm pâine cu pâine 🙃
Merge și pâine cu mămăligă, să știți:)))
@Laura locuiesc în USA, pe coasta de vest.
@Adrian,cu siguranță am sa strig🤗. A fost o perioada când am făcut pâine acasă, ca aici pâinea este dulce pentru gustul meu.
@BaGheRa prăjituri și pâine?? Hmm pai cred ca o sa încerc combinația, pâine în loc de blat de tort/prăjituri și ceva crema, ma descurc eu😂😂
@Mona,incearca combinația mămăligă prăjită cu gem, bestiala😅. Amintiri din copilarie 😂😂
@Zoe, să ne zici ce a ieșit 🙉.
Mămăligă prăjită pe plita de la sobă… vai de capul meu îmi dădea mamaia d’asta cu magiun de prune.
Acum prefer țuica, dar atunci nu știam eu altceva ce se poate face cu prunele în afară de magiun.
@BaGheRa, am sa te anunt😂😂