Prezentat ca fiind un thriller, romanul Transgresiuni oferă o lectură terifiantă şi totuşi imposibil de abandonat. Închizi cartea pentru că ai altceva de făcut şi mintea îţi rămâne printre paginile ei. O plimbi după ţine în speranţa unor minute libere pe care să le agiţi cu câteva transgresiuni.
Tocmai când gândea că lucrurile ar trebui să se aşeze frumos în casa şi sufletul ei, după şapte ani de relaţie obositoare cu Tom, Lizzie este invadată de ciudăţenii, spaime, umbre şi urme inexplicabile. Şi nu doar în viaţa reală. Ca traducătoare a unui roman poliţist, paginile traduse o înfricoşează până la limita nevrozei.
După ce caută şi nu găseşte ajutor la poliţie, prieteni şi chiar preot, Lizzie decide să înfrunte răul în felul ei.
Transgresiuni m-a fascinant prin împletirea celor două planuri: cel al lui Lizzie şi cel al cărţii traduse de ea. Trecând brusc de la un plan la altul, Sarah Dunant învăluie cititorul într-o tensiune dulce-amăruie, alimentată de frică, erotism macabre şi curiozitate. Cititorul vrea să afle ce se întâmplă cu Lizzie, dar şi ce se întâmplă în romanul tradus de ea. Altfel spus, avem două romane într-unul. Lizzie – cu trăirile intense din realitatea ei – îşi pune amprenta pe traducerea romanului, iar ficţiunea romanului îi crează ei trăiri intense.
Sarah Dunant scrie direct şi onest, fără fasoane sau derapaje elitiste; scrie pentru cititor şi nu pentru a-şi demonstra calităţile literare. Nu-i lipseşte nici ironia, nici umorul, nici simţul realităţii.
Fiecare pagină din Transgresiuni este o nouă aventură; fie erotică, fie înspăimântătoare, fie ambele.
Și mie mi-a plăcut modul în care a reuși să îmbine cele două planuri, menținând constant suspansul.