Proprietatea mea, Dumnezeu

Am devenit, odată cu înaintarea  în vârstă,  mai credincioasă decât  mă  ştiam. Poate că înţeleg mai bine sufletul ascuns al Omului de lângă mine  şi îl regăsesc mai degrabă pe Dumnezeu în lucrurile mărunte şi minunate care mă înconjoară  – un apus colorat, ciripitul unei păsări sau penele lucioase ale pescăruşului care caută mâncarea la fereastră mea Poate că Dumneazeu a fost mereu în mine, adus de vocea caldă a tatălui meu, preot care ne-a călăuzit, mie şi surorilor mele, paşii în astă lume, atâta cât a fost el locuitor printre noi. Am rămas deci la concluzia că sunt credincioasă.  Însă nu  practicantă şi, prin urmare, încerc o apropiere mai mare de ritualurile şi practica ortodoxă, de multe ori scăpate înţelegerii mele, din lipsa de mentorat constant şi clar.

Aşadar, din cand în cand, paşii mă poartă către biserică, să găsesc sau să regăsesc acolo acţiuni care nu-mi sunt cunoscute. Îmi plac cântecele, îmi plac metaforele  şi îmi  place apropierea blândă a concetăţenilor mei.  Mă las uneori purtată de vraja cuvintelor încărcate de  poveţe bune, chiar dacă înţelesul e deseori căutat de mai multe ori. Poate pentru că, aşa cum am auzit odată la o predică, “binele se face cu suferinţă şi sacrificiu“ (dacă e să-mi dau cu părerea, nu prea sunt de acord cu asta).

Sărbătoarea Floriilor şi toată perioada Paştelui este specială pentru  mine, din două considerente. Unul, pentru că am o infinită recunoştinţă pentru Isus, care a reuşit prin poveştile sale metaforice să ne aducă în conştiinţa raţională atâtea adevăruri despre noi  înşine, despre structura noastră duală, despre virtute şi păcate ascunse şi manifestate în noi, despre iubirea dusă dincolo de limita egoismului personal. Al doilea considerent este cel legat de schimbare, de innoirea continuă, de lecţia îmbunătăţirii permanente a firii noastre nestăpânite. O înaintare de fiecare dată la un alt nivel, o nouă etapă clădită pe lecţia învăţată deja şi o pregătire pentru noi şi noi lecţii, care ne vor ajuta să murim noi, cei cu credinţe vechi, pentru a ne permite să ne naştem din nou, să ne construim firi mai bune şi mai înţelepte.

Deci am decis că este o zi numai bună de mers din nou la întâlnirea  cu cântece liniştitoare şi vorbe mângâietoare. Am ajuns mai târziu, slujba era aproape de final. Era sesiunea dedicată laudelor.  Mă aşteptăm să ascult laude către Dumnezeul cel de sus, Dumnezeul cel din noi şi să-L întâlnesc acolo, în mijlocul casei lui, pe Isus care să ne  mai înveţe câte ceva despre infinitul univers uman. Erau laude…Preasfinţitul îl lauda pe Patriarh, Patriarhul îl laudă pe Mitropolit, preoţii îi lăudau pe conducătorii bisericii…în cele 60 minute de laude, l-am pierdut pe drum pe bunul Dumnezeu, care stătea tăcut şi răbdător. Numai glasul unei copile a spart cu brutală sinceritate tăcerea: “e gata? când se termină?” Nu se termină, că era o  lista lungă, cea cu autoaprecierile…Mă învăţase tata lecţia modestiei, pe care  el o practica desăvârşit, dar…

Stând şi ascultând “laudele”, m-am întristat la pierderea sensului pe care  îl  aduc în actualitate unii slujitori. Aşa o fi rostul, nu ştiu….Insă, poate că ar  trebui, mai degrabă, să laude curajul celor care înfruntă sărăcia, sau demnitatea  celor  care nu cerşesc, sau poate modestia celor care-şi împart pensia lor mică cu  alţii… Sub pavăza hainelor brodate cu fire aurii, la adăpostul scutirii de taxe, protejaţi într-un sistem devenit din ce în ce mai puternic şi mai bogat… uşor este să lauzi ceea ce faci. Şi pentru că nici o laudă nu este completă dacă nu este diseminată, la această sesiune un rol important îl avea fotograful,  personaj central care imortaliza, din diferite şi multiple unghiuri, înaltele feţe bisericeşti. Fâţâiala lui în altar şi afară era hazlie, m-a făcut să mă simt ca la o  pompoasă întâlnire sindicală, unde fiecare participant îşi ia o morgă deosebit de importantă…că deh! trebuie să dai bine în poze. Nu ştiu, poate judecata mea  e greşită şi de fapt el doar aştepta un moment potrivit să-l pozeze pe Dumnezeu, cel care ar fi trebuit să fie în rolul principal…

Paşii “Prea Înalţilor“ erau prea scumpi să poată călca asfaltul scărilor. Între tălpile sfinte şi podea s-a aşezat o traversă roşie care să marcheze calea cea dreaptă…A trecut şi asta…

Am aşteptat să-l întâlnesc pe Dumnezeu,  în răcoarea bisericii lui. Am găsit o casă goală, cu El plecat  în alte părţi. M-am agăţat de o creangă de salcie, întinsă de un preot printre gratiile porţii, cu speranţa că acolo, în fibra verde, pulsează o parte din El.

Am găsit nişte bucăţi de credinţă în oamenii din jurul  meu,  aşteptând răbdători  binecuvântarea grăbită. Am gasit credinţă în determinarea lor de a-l păstra pe Dumnezeu în inimă.

Nu vreau să cumpăr bucăţi din Dumnezeu de la cei care l-au luat în proprietate.

Îl vreau pe Dumnezeu liber, al fiecăruia dintre noi, şi al celor cu bani şi fără bani,  şi al celor cu lumânări şi fără, şi al celor care se roaga în liniştea casei lor.

Îl vreau pe Dumnezeu al tuturor, nu proprietate vândută la fiecare sărbătoare.

Îl vreau pe Dumnezeu mai simplu ajuns în inimă şi în conştiinţa, aşa simplu şi  bun cum a fost de la început.

Îl vreau pe Dumnezeu înapoi…

Daniela Tudor – psiholog, psihoterapeut